Captivi în jocul poeziei: Atelierele de scriere creativă de la bistritz

Până nu demult, atelierele de scriere creativă erau pentru noi niște activități cu contururi vagi. În mintea noastră, și probabil a multor altora, stăruia apăsător, parcă tocmai pentru a ne alimenta scepticismul, întrebarea: Cum ar putea cineva să te învețe să scrii? Există pași, există reguli, există trucuri? Cu aceste întrebări în minte, curioși și entuziasmați totodată, că vom putea lucra cu și alături de scriitorii pe care i-am citit (și chiar recenzat), am hotărât să îmbrățișăm provocarea (și, deopotrivă, oportunitatea) de a participa la atelierele de scriere creativă propuse de festivalul Poezia e la Bistrița. Era pentru prima dată când, în cadrul festivalului, se derula o astfel de activitate. Cu siguranță nu trebuia să o ratăm.

Spațiul în care seara se adună an de an, tacit și vesel, poeții și cititorii lor pentru a asculta cu toții, încă o dată, poezie și muzică la unison a fost, bineînțeles, și locul întâlnirii noastre. În fața sinagogii din Bistrița, adolescenți ieșeni, bistrițeni și suceveni, așteptam împreună (și totuși separat, risipiți în grupulețe) venirea profesorilor. Schimbam între noi priviri rapide, timide, nesigure, întrebări rostite în șoaptă (Aici se ține, sigur? Oare ce vom face astăzi? Îi știi pe cei de lângă noi?), totul rapid, în câteva momente de așteptare, până când au sosit poeții. Dan Coman, Florin Partene și Robert Gabriel Elekeș urmau să fie profesorii acelei zile. La rugămintea lui Dan Coman, ne-am așezat cu toții într-un singur șir și, ca la orele de educație fizică, am numărat de la 1 la 3 până la capătul rândului pentru a forma astfel grupurile de lucru. Întâmplător sau nu, în fiecare grupă s-au aflat câte doi alecartieni.

Viviana Gheorghian:  Atelierul lui Dan Coman s-a ținut la etajul superior al sinagogii, în spațiul creat (și protejat, ascuns parcă de deochi și de ochii curioșilor) de careul tablourilor ce compuneau expoziția Transgresiunea influențelor. Trenduri din cadrul proiectului „Mountain Plein Air”, coordonat de Eugen Alupopanu și Adrian Crîșmaru. În încăperea plină de lucrări de artă, în care ne mai aflam doar noi și câteva foi de hârtie, aș fi putut rămâne, singură sau alături de grupul meu, o săptămână întreagă.

Atelierul de scriere creativă al lui Dan Coman a început cu o contemplare. Uitându-ne în jurul nostru, a trebuit să alegem, cu toții, un tablou din galerie care să devină al nostru. Cât se poate de simplu, mi-am spus. Faptul că ulterior a trebuit însă să scriem pe foaia din fața noastră patru aspecte care nu ne plăceau la tabloul ales devenea deja mai complicat. Cum să scrii nu unul, nu două, ci patru aspecte care îți displac la tabloul care îți era cel mai drag? Frumusețea acestui joc consta însă tocmai în faptul că niciodată nu bănuiam care va fi pasul următor. Știam doar că urma să scriem. Mai departe, a trebuit să consemnăm și două aspecte care ne plăceau. Nici măcar asta nu a fost chiar atât de simplu. Nu trebuia să îmbogățim nimic, nici realitatea și nici imaginația noastră. Trebuia ca totul să rămână simplu. Cu aceste câteva notițe, aveam deja schițată o imagine a ceea ce urmează. Cel puțin, așa credeam.

Pe aceeași foaie am scris un cuvânt din limba română pe care nu îl putem suporta, care are o sonoritate, o formă ori un sens detestabil.  Pe aceeași foaie am notat, schematic, detaliile unei amintiri din Bistrița – putea fi orice: o persoană bizară, un loc neobișnuit sau, dimpotrivă, cât se poate de simplu, un obiect văzut pe stradă. Apoi o culoare pe care o asociem cu elementul bistrițean ales. Și tot pe aceeași foaie am notat două abrevieri pe care le folosim în mod curent pe rețelele de socializare. Acestea urmau să fie bazele problemei.

Credeam că aici s-a oprit totul și că, unind aceste câteva notații, trebuia să realizăm poezia. Nimic mai fals. Dan Coman și-a continuat jocul: din cele 4 aspecte care nu ne plăceau la tabloul ales, trebuia să alegem unul singur. Acela urma a fi titlul nostru, întocmai cum a fost notat pe foaie, fără nicio modificare. Tot din acele 4 aspecte care ne displăceau trebuia să alegem încă două. Ele urmau să apară în poemul nostru, dar cu sens schimbat, mai bine spus, inversat, iar lucrurile care nu ne plăceau urmau să devină elemente care să ne placă. În poemul nostru trebuia să apară și Bistrița, sub orice formă, și cuvântul acela oribil din limba română, și una dintre abrevieri și culoarea. Pe aceasta din urmă trebuia să o introducem într-o comparație. Dan Coman a ținut să ne avertizeze: comparațiile sunt cele mai riscante, ele pot deveni clișee foarte ușor, iar noi cu siguranță nu ne doream asta. Cu aceste reguli în minte, cu foaia în față și cu provocarea perfect asumată de a crea o comparație reușită, am început să scriem. Vă las aici câteva mostre:

Contrastul dintre lumină și alb este prea puternic, dă impresia de șters

Cf?

Mă duc la brutăria Pâinea să cumpăr pâine portocalie, mă răsfăț cu ceva dulce.

Îmi place dulcele, miroase a acetonă de la femeia cu fundul mare care cere o pâine portocalie.

Mă ard buzele de la filtrul fierbinte al țigării senzuale ca plombele din porțelan ale unui bătrân cu dinți albi.

Mă uit după fundul mare al femeii cu fundul mare ce cumpără o pâine portocalie de la brutăria Pâinea, pamflet.

Cf? (Horia-David Munteanu)

 

Perdeaua din spate

Cn a spus să

se închidă magazinul non-stop înainte de două

noaptea lucrurile sunt suficient de dezordonate de

colorate toate aproape în aceeași nuanță. doar rozul-neon

ca o cârpă din tifon umed ce tocmai a șters urma lăsată de

o cariocă expirată și –

am uitat să întreb cn. (Viviana Gheorghian)

 

Raisa Manolescu:  Oare chiar trebuie să scriem? Totuși, cum poate cineva să înceapă brusc să scrie poezie dacă nu a făcut niciodată asta? Și dacă scriem, oare chiar trebuie să o citim cu voce tare în fața tuturor? Întrebările plutesc încă haotic în mintea mea și, judecând după privirile curioase și ușor confuze pe care le văd în jurul meu, ele pluteau la fel și în mințile celorlalți, în timp ce îl urmam liniștiți pe Florin Partene, cel care urma să fie ,,profesorul” nostru. Vorbim în șoaptă (de ce, nu se știe), intrăm în sala în care se presupune că vom scrie (prima noastră) poezie și ochii mi se opresc imediat pe foile și pixurile care ne așteptau pe masă de parcă s-ar fi aflat acolo întotdeauna. Îmi ocup locul și mă uit la foaia îngrozitor de albă: se presupune că ar trebui să o umplu în ora asta?! Spre recunoștința mea, tăcerea încărcată de suspans care acaparase camera și amplificase exponențial emoțiile noastre e spulberată de glasul blând și senin al lui Florin Partene (care ne-a zis încă de la început că putem să îi spunem John). Încurajându-ne să ne lăsăm puțin temele deoparte, el insistă ca, înainte de a  începe, să vorbim puțin despre cum am ajuns să scriem (sau să dorim să o facem) și despre așteptările noastre de la acest atelier.

Emoțiile se disipează în timp ce fiecare începe să spună câte o poveste: sunt povești despre frica de clișee și despre curajul de a încerca să le depășești, povești despre dimineți reci de toamnă în care te uiți pe geam și deodată știi că trebuie să scrii (John spune că acesta e cel mai fain sentiment), povești despre cum proza se poate transfigura în poezie fără ca măcar să îți dai seama. Despre această ultimă poveste am putut afla mai multe în continuare, prin intermediul exercițiului propus de Florin Partene: fiecare trebuie să formeze zece perechi formate dintr-un substantiv și un verb, singura condiție fiind aceea de a nu (ne) gândi prea mult. Scrieți ce vă vine în minte, spune el în timp ce pe foaia mea (care acum nu pare să fi fost niciodată albă) galaxia moare plasticul sufocă Murphy presupune vijelia vindecă. După 5 minute în care pixurile colorate se aflaseră într-o mișcare frenetică toată agitația încetează, în timp ce cuvinte încep să se miște într-o mișcare browniană prin sală: aerul sufocă, șarpele susură, inelul radiază, Vlad șoptește, visele pulsează. Ne uităm la Florin Partene, care zâmbește larg și ne spune că, după ce alegem trei dintre ele și formulăm câte o idee despre viață, despre moarte și despre vremea de săptămâna trecută, putem să creăm o poezie începând de la aceste idei. Totuși, John mai are o surpriză pregătită pentru noi înainte de a începe să scriem și, judecând după sclipirea nerăbdătoare și puțin malefică din ochii săi, știe că (inițial) nu vom fi extrem de încântați: schimbați foaia voastră cu cea a colegului de lângă voi. După valul de uimire și o anumită reticență cauzată de obligația de a ieși din interiorul ideilor în care ne complăceam, am început să scriem. Cele trei sintagme pe care trebuie să le folosesc – visele pulsează, sărbătorile vin, aerul sufocă – se derulează pe repeat. Camera devine un spațiu atemporal în timp ce, fără să îmi dau seama, sintagmele se transformă în idei care se transformă în versuri care se transformă în poezie.

Prima mea poezie. Ridic ochii din foaie și observ peste tot aceleași priviri încărcate de uimire și extaz. Ceea ce a însemnat pentru noi toți această oră petrecută cu Florin Partene este greu de exprimat, însă știu sigur că impactul pe care l-a avut asupra noastră nu s-a materializat doar sub forma creațiilor obținute în final, ci, în special, sub forma impulsului de a scrie mai multe. În timp ce ieșim și aud forfota învăluită de entuziasm îmi vine greu să cred că doar cu o oră în urmă îmi era teamă să scriu poezie. Iată rezultatul:

Curiozitatea a omorât pisica

Și furtuna golurile.

Pe când uscatul duhnea a amorțire

Și cozile stăteau chircite între picioarele patrupezilor

Mimând mădulare obosite

Murphy mirosea cu mustața lălâie-i

Vaporii trădători din bulbii de sus

Galaxia își dădea ultima suflare

Z

V

Â

C

Lui Murphy i-au mai rămas opt vieți

Iar ei niciuna, și aia eternă. (Tamara Bivol)

 

Îmi astup urechile cu petalele

muribunde de la iasomia pe care mi-ai dat-o

ultima oară când m-ai văzut ca să nu mai aud cum

ticăie visele.

să nu mai aud cum pulsează în creierul meu ciuruit

de imaginea ta în hanoracul gri pe care îl purtai doar în decembrie

atunci sărbătorile încă veneau iar fața

mea nu era lividă și ștearsă de-un alb purulent

acum când respir simt că nu mai simt nimic. poate

doar sute de junghiuri pulsând în nas și în gât atunci

când îmi amintesc că respir aerul în care

erai și tu cândva. acum ne sufocă.

mă sufocă. (Raisa Manolescu)

 

Viviana Gheorghian:  Atelierul din cea de-a doua zi, ținut de către Lavinia Bălulescu, a fost, de asemenea, unul care ne-a lăsat cu multe sfaturi prețioase, dar și cu multe poezii. După ce Lavinia ne-a povestit despre modul în care a reușit dânsa să se apropie de poezie, despre raportul ei cu poezia la momentul actual, dar și despre delimitarea dintre proză și poezie, pe care o vede a fi foarte fragilă, ne-a provocat să scriem, la rândul nostru, un poem. Bineînțeles, nu puteam să începem fără încălzire. Timp de un minut a trebuit să scriem, fără să ne oprim nici măcar o secundă, fraze, propoziții, cuvinte, toate la întâmplare, neplanificate, nefabricate, fără ca măcar să ne gândim la ele. Puteam să transcriem idei haotice din mintea noastră, să descriem lucruri pe care le vedeam atunci ori amintiri. Puteam scrie orice, atâta timp cât respectam regula impusă.

Odată încălzirea încheiată, aveam să realizăm poezia. În interiorul ei, urma să includem amintirea unui vis bizar, un obiect straniu observat accidental pe stradă, dar și un lucru de care ne este teamă, un aspect, o ființă, o situație care ne oripilează.

Iată aici poezia semnată de Ioana Tătărușanu:

Nu cunosc fericire mai mare

decât imaginea inboxului plin

Toartele ciobite de la serviciile de cafea

Bibelourile-cadourile la pensionare

Cu toții ne vom pocni într-o zi nepoții când

o să le clatine pe etajera

Deocamdată culeg laurii de pe brațele

femeii cu vinișoare

Câte altele nu i s-au spart de la epilat

Câte altele nu au pulsat de încântare

 

În somn și în timp ce creierul meu a prins

piciorușul

Realizez: când mor, oamenilor palizi le

cresc bujori în obrăjori.

Super interesante au fost și celelalte două ateliere de scriere creativă, ținute de Robert Gabriel Elekeș, respectiv de Ana Dragu, pentru că au îmbinat metode diferite, în care spiritul sobru, ironic și autoironic al lui Robert Gabriel Elekeș a contrastat puternic cu bucuria de a fi alături de noi, de a ne dirija primii pași în lupta cu ideea și cuvântul. Prezența atât de caldă, de sinceră, de îngăduitoare față de stângăciile noastre inevitabile a Anei Dragu ne-a făcut să ne dorim o nouă întâlnire cu domnia sa în această ipostază chiar înainte ca atelierul la care participam să se termine. Alături de ea nimic nu pare imposibil – nici măcar atunci când vine vorba de… a doua sau a treia poezie.

La atelierul lui Robert Gabriel Elekeș, participanții au trebuit să realizez o poezie autoironică. Lăsăm aici poezia Andradei Strugaru:

o mână întinsă în față îți poate spune exact cât e ceasul

o mână întinsă în față îți poate face loc printre pietoni

și când orașul începe să treacă prin tine

mâna o să ți-l scuture de pe picior

ca pe un copil care aleargă după porumbei

pentru care ești doar un obstacol

de la distanță toată lumea seamănă cu mama lui

o mână care îți acoperă ochii și te duce acasă

clopotele orașului bat de ora șapte

De la atelierul Anei Dragu, vă invităm să citiți următoarele poeme:

Nonstopul de lângă felinarul stins, legume și fructe

Parchetul galben cu miros de șosete

jilave și apă pe stomacul gol

Îmi crește glicemia

Desenez legume și fructe în nonstop cu pixul

pe o bandă de carton lângă proviziile de legume

Mă doare burta, nonstopul se închide. (Horia-David Munteanu)

 

de ceva timp mă întreb cum e să te calce autobuzul

cred că trupul meu de pluș poate rezista la orice șoc

trupul meu de pluș care absoarbe orice vină.

găsesc un tip ușor impresionabil și îi spun cât sunt de mișto

dacă se face că nu mă aude desenez un șotron pe mijlocul străzii

dezbrac camuflajul

nimeni nu vrea să se joace cu noi (Andrada Strugaru)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.