Lumea își încâlcește meridianele. Autoportret în flama de sudură, de Claudiu Komartin

scrisul nu ajută la nimic, ai avut încă o dată dreptate, mamă 

Fiul/tatăl/poetul/anonimul/abandonatul/refugiatul care nu a vrut să facă din viața lui o.operă.de.artă, ci un.joc.pe.calculator. Și care ne servește pe milisecundă, întocmai ca într-un joc pe calculator, flash-uri după flash-uri fracționare din țipetele de sub var, copacii fără rădăcină și problemele urgente ale omenirii (un silent party cu parașute care se deschid când/ chiar nu mai ai nici un chef să aterizezi controlat). Poezia lui Komartin mi se pare că reușește să rămână de-o acuratețe aproape senină chiar și în punctele care sondează cele mai vulnerabile zone (undeva la limită, în punctul în care nu/ mai poate fi vorba decât de/ paragină despre secreția/ asta bolnăvicioasă căreia unii îi spun/ plâns de milă), să se impregneze întocmai ca o sugativă uitată pe suprafețele murdare ale vieții (aș vrea să/ uit că am fost/ botezat/ de comsomoliștii/ revelației/ de maimuțele/ astea) și să extragă din ce rămâne doar partea canceroasă de care are nevoie pentru a o așeza sub atentă examinare (Atât încerc, să nu irosesc. Respirația. Ta. Tată. Care ți-e drămuită, acum, de-o valvă și-un manometru.)

De fapt, respirațiile tuturor trebuie drămuite în spațiul liber rămas între versurile acestui volum, un spațiu contaminat de hidrocarburi saturate steroizi pesticide fluxuri necontenite de bani și de nepăsare. De paraziți și organisme gazdă care își dezvoltă propriile mecanisme de apărare fără teamă, prin mijloace proprii. Un spațiu în care toate sforile de susținere sau de semi susținere au fost tăiate și acum plutești în derivă, așteptând ca totul să devină/ în sfârșit limpede și definitiv. Spoiler alert: nimic nu va deveni niciodată limpede și definitiv. Pentru că scrisul nu ajută la nimic. A, și nu uita: Plata se va face în termen de 40 de zile de la semnarea contractului. Un contract mai vicios și mai viciat decât pactul faustic pentru că ambele părți semnatare sunt ale aceleiași ființe despărțite de ea însăși printre două respirații ținute la metrou (metroul a intrat în tunel/ și mi-am ținut respirația câteva zeci de secunde/ știind că mereu intrăm/ și ieșim de acolo). 

reciclez porțiuni de existență avidă/ reciclez versuri și amintiri urinez mult mai des uneori ustură 

Spațiul intim al căminului nu-și recunoaște în primă instanță fragilitatea bruscată, el trebuie să se confrunte mai întâi cu aglomerarea de scâncete și/ spectaculoase căderi, cu lacrimile zidite pe dinăuntru și/ griji și nesomn ca să poată să-și accepte fericirea terorizată. Care doar peste câteva pagini se transformă în recunoștință terorizată. Fiul îngrozit de internarea tatălui la terapie intensivă și tatăl care își privește fiul camuflându-se de-a bușilea își dau în sfârșit mâna când vine noaptea și nu mai e loc de împăcare/ sau de ceva care ar putea semăna cu ea,/ tată, ceva ce ar putea semăna cu ea,/ ce ar putea semăna cu ea,/ pentru numele lui Dumnezeu,/ tată.  

Poemul În numele fiului mi se pare că reușește să zdruncine și să recompună prin aducerea laolaltă a tuturor anxietăților exact acel spațiu infim, numai al nostru, revendicat, în fapt, de întreg volumul (fiul meu, față în față cu Marele/ Interzis/ într-o suburbie a Bucureștiului, sau/ chiar a cerului). 

Odată cu maturizarea asumată și conștiința habitatului postmodern aici, într-o țară unde oamenii otrăvesc pisicile și câinii vecinilor lor/ fără nici o tresărire; aici, unde caii sunt bătuți la sânge și lăsați să moară de foame/ din ciudă sau din prostie; aici, unde ură. Și nepăsare. Și silă gata să-ți arunce/ în față veninul atâta timp adunat; în acest aici și acum apare totodată și o resemnare sumbră (de progresiva sălbăticire a speciei atârnă/ din nou nesperanța) care veghează dintr-un colț fiecare încercare subtilă a poetului de se mai amăgi, de a se mai sustrage în vreun fel adulthoodului său dezarma(n)t (întreabă-mă cât de mult chili pun în mâncarea/ asta de oameni înrăiți care/ nu mai așteaptă nimic).

Poezia lui Claudiu Komartin este o poezie de maximă acuitate și precizie, nu se lasă niciun moment pradă vreunui haos existențial, rămâne în picioare drept o poezie de un echilibru imperturbabil, aproape brutal de rece (să pun pe masă cu instinct de killer/ chinta regală care te salvează/ în ultima clipă). Și tot până în ultima clipă ești obligat să înțelegi că lumea își poate încâlci la nesfârșit coordonatele, dar sub privirea poetului cu planurile înflăcărate de a  revendica lumea dintre care nu se va mai întoarce nici unul va ajunge să se descâlcească firesc cândva (nu te juca de-a Dumnezeu/ cu mine, s-ar putea să-mi smulg perfuzia/ și să te strâng de gât cu ea până apare o infirmieră)

Atâția oameni striviți încercând să apere/ ceea ce n-au știut la timp să iubească 

Îmi plac paradoxurile blânde la umbra cărora se adăpostește din când în când ființa obosită de toate intervențiile care nu dor și nu lasă urme, precum un univers sterilizat o mână maternă mângâind/ mai multe feluri de întuneric decât/ ne-am fi închipuit că există. Este ca și cum ar petici acea parte canceroasă pe care am identificat-o în prima parte a volumului (aș vrea să-mi fie puțin teamă pentru ei/ să fiu mai ocrotitor măcar cu ceea/ ce se apropie de pielea mea) și ar atașa-o înapoi de corpul gazdă căreia i-a lipsit (pe mine apocalipsa m-a prins în pădure/ căutam ierburi de leac pentru nebunia fraților mei)

Dar în poem totul e nesfârșit, mai puțin liniștea. 

 

 

(*Mălina Turtureanu, fost secretar general de redacție Alecart, este studentă în anul I la Facultatea de Drept, UAIC.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!