Ora (online) de literatură. Autoportrete prin reîmbinări (de versuri)

În zilele acestea de încremenire, chiar dacă nu ne mai putem vedea cu cei și cele apropiați nouă,  nu înseamnă că nu mai putem sonda sediul central al sincerității. Poezia și cei cărora le este dragă dialoghează acum nu față în față, ci gând în gând, senzațiile mele în completarea senzațiilor tale. Cititul și scrisul rămân enclave ale apropierii dintre noi. Sunt zile în care ne regândim comunicarea, iar noi, elevii din clasa a XI-a, filo, de la Colegiul Național Iași, am ales să o facem reîmbinând flash-uri poetice. Regula jocului: realizați un poem cu versuri din volumul lui Marin Mălaicu-Hondrari (o poezie-un vers, nu mai mult!) care să se încheie astfel: „acum marea și umbra stăpânesc faptele mele/ cine se-atingea de catarg arbora toate bolile/ cine umplea lumea cu râsul lui era trimis printre lupi/ cine veghea se trezea oglindă/ cineva purta la vedere un creier diafan/ dedat elementelor subtile ale amurgului” Adăugați un scurt comentariu!.

Volumul La două zile distanță, semnat de Marin Mălaicu-Hondrari, ne-a ajutat să ne cernem obișnuințele și să demarăm căutarea celor 15 versuri care vorbesc despre intimitățile, coerențele și incoerențele noastre. Uitați ce a ieșit:

Mălina Turtureanu:

viermuim  

priviri pe jumătate ascunse în dosul evantaielor parfumate

de doi ani textele mele sunt forme diferite ale aceluiași țipăt

cui să servească vraiștea din capul meu

cu al treilea ochi înfipt din răsputeri în gura verticală?

întind mâna nimeresc o praștie

echilibristică simplă pe o sârmă la înălțime

orice femeie ar trebui să umble desculță

la 10 cm deasupra vacarmului

acolo te înșurubezi în asfalt

 

închis în casă parcurg la nesfârșit aceeași distanță

la zece minute de mers e raiul

 

acum marea și umbra stăpânesc faptele mele

cine se-atingea de catarg arbora toate bolile

cine umplea lumea cu râsul lui era trimis printre lupi

cine veghea se trezea oglindă

cine purta la vedere un creier diafan

dedat elementelor subtile ale amurgului.

„Am ales masculinul, deși am strecurat intenționat cele două versuri despre femeia de deasupra vacarmului, pentru a crea iluzia unui poet fără apartenență de gen, o ființă complet neutră, care astfel poate avea acces deplin la tot ceea ce o înconjoară. Poezia se naște, așadar, acolo unde cel care o scrie se dezbracă de sine pentru a putea face inventarierea locurilor prin care l-au purtat pașii, pe care le-a văzut cel de-al treilea ochi și mușchii încordați pe o sârmă la înălțime. Raiul, ei bine, e o eliberare pe care ființa care scrie nu și-o dorește, de aceea parcurge aceeași distanță bine cunoscută, nevrând sub nicio formă să scurteze cele 10 minute, pentru că asta ar însemna nu doar eliberare, ci și (auto)distrugere.”

Mălina s-a oprit asupra carantinei interioare permanente și indispensabile celui ce dorește să scrie. Și dacă nu scriem, atunci ce fel de carantină alegem când ne petrecem timpul noi cu noi?

Raisa Manolescu:

încă de dimineață mă așezasem lângă ferestruică

un întuneric pestilențial luase locul cățelei în lanț

soarele e gras, roșu, cancerigen.

ochiul de sticlă cu care ne-am obișnuit pe nesimțite.

locul acesta cine l-a ales?

suntem  ai pământului și ai întunericului, din stirpea șobolanilor cârtițelor vampirilor.

la zece minute de mers e raiul.

glasul   care răzbate

să n-ai grijă, zicea,

eu sunt tatăl vostru și am venit să vă arăt un petic de cer.

dar vocea mea mă chema înăuntru.

să mergem înăuntru.

acolo noaptea ține patru luni

în vacarmul generalizat

rămânem aici cu muștele.

acum marea și umbra stăpânesc faptele mele

cine se-atingea de catarg arbora toate bolile

cine umplea lumea cu râsul lui era trimis printre lupi

cine veghea se trezea oglindă

cine purta la vedere un creier diafan

dedat elementelor subtile ale amurgului.

„În poemul pe care l-am compus din versurile lui Marin Mălaicu-Hondrari, ființa nu urmează această dimensiune luminoasă a existenței – simbolizată de peticul de cer, ce este transfigurat în întreaga esență a sustragerii din bezna în care ea se află claustrată – nu pentru că ar fi imposibil să facă acest lucru, ci pentru că alege să rămână încătușată de întunericul în care s-a cufundat de una singură. În ciuda putregaiului uman care o copleșește, ea refuză să parcurgă distanța infinitezimală până la salvare, întrucât tocmai gândul că nu merită sau nu poate fi salvată este cel care o condamnă.”

Despre a merita sau a nu merita vestele de salvare pe care viața și cei din jur ni le întind.

 

Alina Vițel:

copacii în grădină erau șapte curcani

uneori liniștea macină pereții

bem cafeaua uităm ce a fost

bem bere din paharul cu sânge

 

degetele tale subțiri susțin punți însângerate

cartea ta se automutilează

și vine cel care te face să nu te mai suporți

revolverul așteaptă

într-un elan de funebră tandrețe

 

ne despart 40.000 de metri de veșnicie

și un bandaj sub care rana sfârâie

 

acum marea și umbra stăpânesc faptele mele

cine se-atingea de catarg arbora toate bolile

cine umplea lumea cu râsul lui era trimis printre lupi

cine veghea se trezea oglindă

cineva purta la vedere un creier diafan

dedat elementelor subtile ale amurgului

Prin această mixare a versurilor lui Hondrari nu mi-am propus altceva decât să-mi solicit simțurile să ricoșeze acolo unde se simt bine primite. Dogoarea Cordobei a părăsit aerul și a prins viața în nări, sub bandaje, în bere și în cafea. E o dogoare care deshidratează obiectele. Degetele ei se îmbăiază în sânge, revolverul pândește și propune cereri la dans. În acest poem se îmbrățișează imaginile și gândurile hipnotice. Ne putem împrumuta mării, bolilor, îi putem face creierului un upgrade, astfel încât să devină diafan, dar dacă nu e o cedare sinceră a unor fărâme din noi, dacă ne purtăm pe noi înșine prin lume ezitând, apelând mereu la ieșiri de urgență când celălalt vrea să ne descoasă prea riguros, atunci n-ar mai trebui să ne oferim rețete compensate nici măcar nouă înșine. Copacii sunt șapte curcani care vor deveni imediat carnea ce sfârâie pe grătarul sub care ard nu cărbuni, ci gândurile noastre tulburi cele de toate zilele.”

Monica Ursache:

sunt din stirpea celor care caută viața pe de laturi

experimentăm cele 7 suferințe obligatorii

dincolo de pereți stă presimțirea caldă a vidului

viețuim la limită//exersez privirea piezișă cu eficacitate în fața oglinzii

cu nonșalanța celui care a pierdut totul

mă încântă această promisiune de moarte lentă//exactitatea retezării a rămas aceeași

oricum, ceva cât mai apropiat de viteza glonțului//singur te înzestrezi cu singurătate

prietenii s-au retras în mlaștină

e jocul lor durat pe vecie

 

acum marea și umbra stăpânesc faptele mele

cine se-atingea de catarg arbora toate bolile

cine umplea lumea cu râsul lui era trimis printre lupi

cine veghea se trezea oglindă

Cine purta la vedere un creier diafan

Dedat elementelor subtile ale amurgului.

Punând cap la cap aceste versuri smulse din poeziile lui Hondrari, am ajuns la un univers interior al unei ființe ce (își) trăiește singurătatea (care se propagă deopotrivă la un nivel colectiv), însă aceasta nu e percepută doar ca o suferință necesară, de care nimeni nu se poate dezice, ci este integrată în gesturile mecanice, aproape robotice, de zi cu zi, în „privirile piezișe exersate în oglindă”, din care rezidă o ironie subită. Viața nu există propriu-zis, ci e mai degrabă un rest abandonat dintr-o altă existență, condiția ființei fiind aceea de a se mulțumi cu ce rămâne „pe de lături”.

 

Raluca Lupu:

Sfârșit

nici până acum nu au învățat să separe ziua de noapte

își dorea să doarmă

nicio fărâmă de insensibilitate,

aș putea oricând repeta minciunile și injuriile.

Ascultam cuțitele de bucătărie

cum treceau pe întuneric

din sertar în sertar.

 

am folosit șapte cuvinte.

mint.

mamă.

rece.

fumez.

prietene.

orice.

există.

O poveste tragică a unui cuplu. Ea vrea să doarmă, întorcându-se cu spatele la el. Se gândește că s-a săturat de ea și de certuri. Șapte cuvinte care i-au venit aleatoriu în minte, șapte lovituri de cuțit, șapte mări până să ajungă la o nouă viață. Cuvintele care îți vor măcina toată viața și pe care nu vrei să le mai auzi niciodată.”

7 cuvinte cu și fără de care nu se poate trăi. Fiecare și le are pe ale sale.

Alexandra Spiridon:

Copaci și carantină

Poți vedea copacul plin de păsări adormite?

se plimbă încolo și-ncoace-n halate dezlegate.

Am preparat cele mai negre cafele,

ale băutorilor din adâncuri;

noaptea alegem vocile care vin din metale,

întindem coarda până pârâia spinarea,

SE BEA CAFEA ÎN CEŞTI DE GHEAŢĂ

… ochiul de gheață cu care ne-am obișnuit …

Dar vocea mea mă chema înăuntru,

ca un nebun adormit în cămașă de forță.

Deunăzi o copilă precoce l-a pândit printre cărți.

Am reîntâlnit-o în aceste zile în care își refăcea sănătatea.

Mă învăța fumul în piept și aburul pe creier

ca și cum aș fi privit-o de la mare distanță.

N-am plantat în viața mea un arbore.

Acum marea și umbra stăpânesc faptele mele

cine se-atingea de catarg arbora toate bolile

cine umplea lumea cu râsul lui era trimis printre lupi

cine veghea se trezea oglindă

cineva purta la vedere un creier diafan

dedat elementelor subtile ale amurgului

Tot procesul de creație a fost chiar o plăcere, întrucât identificam în volumul de poezii multe elemente în care mă regăseam și imediat ce îmi săreau în ochi le notam. Nu a fost nimic gândit, sunt doar versuri potrivite după intuiție”. Alexandra a mizat pe intuiție. Dacă ar fi reconfigurat și regândit în repetate rânduri, oare cât de mult ar mai fi vorbit aceste versuri despre ea?

AICI poți citi cronica volumului La două zile distanță semnat de Marin Mălaicu-Hondrari.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.