Mărturisesc că atunci când am intrat în Sala Teatru CUB pentru a viziona (sau, mai bine spus, pentru a asculta) piesa montată în cadrul proiectului Lecturi³* nu aveam nici măcar o viziune aproximativă asupra a ceea ce urma să descopăr. Am fost surprinsă de impactul pe care l-a lăsat asupra mea această experiență, de felul în care regizorul Ovidiu Lazăr și echipa Teatrului Național implicată în acest al doilea spectacol-lectură au dat viață textului lui Radu Herjeu: un text provocator pentru orice adolescent pus față în față cu mecanismele scriiturii, cu întretăierile dintre realitatea autorului și viața (autonomă de la un punct încolo) a personajelor sale, cu pliurile și intersectările care se creează între cele două lumi. Și e adevărat că această experiență m-a făcut să conștientizez, o dată în plus, diferența dintre textul dramatic și reprezentația teatrală. Într-un spectacol-lectură textul primează. Textul care ajunge la spectator în forma sa integrală și datorită (aproape exclusiv) vocii actorilor. Vocea, nu trupul, ca element care recuperează un act fundamental al vieții noastre, povestea și o nevoie elementară, aceea de a te lăsa purtat/legănat într-o lume în care totul devine posibil, legat fiind doar de parâma fragilă a unor glasuri.
Autorul pare inițial a fi doar povestea despre cum o neînțelegere se transformă într-o mai mult sau mai puțin reușită idilă, despre cum viața e fragilă și imprevizibilă, indiferent dacă e „viață adevărată” sau „existență creată”. Mi-au fost însă clare, odată cu începerea celui de-al doilea act, pulsiunile unui substrat mai profund. Ceea ce s-a făcut rapid remarcat a fost imprevizibilitatea întâmplărilor: de fiecare dată când o aparentă explicație a faptelor se strecura printre rânduri, ea era desființată și înlocuită cu o altă enigmă, ce stârnea interesul și provoca spectatorul să soarbă fiecare replică în căutarea unui răspuns. Jocul alternativ dintre cele două planuri (ale căror granițe se dilată și se modifică treptat) nu doar a contribuit la suspansul general, ci a indus o stare constantă de tensiune. Precum piesele de puzzle care nu se îmbină întru totul, dar creează în final o imagine coerentă, viața și simulacrul ei ajung să se întretaie, să se influențeze, să modifice liniile previzibile ale existenței blazate a unui cuplu în care El e un autor semi-ratat, iar Ea o tânără plictisită, exasperată de pana de idei a partenerului și de rolul ei de muză.
„Dar îmi dau seama că și eu fac parte din lumea asta, așa cum e ea croită. Așa că-mi spun că așa trebuie să fie. Nu e nimic nou. Oamenii sunt așa de când pământul. Nici mai buni, nici mai răi. Doar formele de manifestare se mai schimbă”
Cele două planuri textuale se diferențiază fundamental prin statutul lor inițial: unul e pură ficțiune (cel al Marinei și al lui Laur), celălalt e circumscris unei stricte realități (cel al lui Titi – autorul și al soției sale, Lili), primul fiind subordonat clar celui de-al doilea: creația – creatorului, imaginația – realului. Conflictul personajelor „fictive” se manifestă în măsura în care este dirijat de autor, acțiunile lor fiind adesea parcă nejustificate, predestinate. Lumea Marinei și a lui Laur stă sub semnul dezamăgirii, al regretului, dar și al aventurii și necunoscutului: doi străini obligați să împartă pentru un timp un apartament, o verighetă ascunsă, o iubire falsă, un jaf planificat. În primă instanță, existența lor este modelată după eșecurile personale, în funcție de dorințele ascunse ale autorului lor, Titi, fiind doar o extensie a unui sine mai complex, mai „autentic”, cu toată pastișa de vodevil pe care o implică povestea seducției și a trădării. Dar ce se întâmplă când matricele se metamorfozează, își schimbă sensurile, regulile și adevărurile? Aceasta e întrebarea la care Radu Herjeu oferă un posibil răspuns în linia deschisă de Pirandello, făcând din piesa sa o meditație în cheie tragi-comică asupra scriitorului contemporan ce a uitat sensul vieții, care trăiește prin personajele sale și le insuflă o viață pe care îi este prea frică să și-o asume, supunându-se unei fantoșe de viețuire care ajunge să se întoarcă asemenea unui bumerang împotriva lui. Când viața ficțională e mai vie decât cea reală și își cere drepturile, granițele realului devin maleabile și totul se întoarce pe dos, explodează ca o bombă a cărui ticăit fusese total ignorat.
„Dar aici nu e vorba de oameni, ci de personajele mele.”
„Ele nu sunt oameni?”
„Ba da, dar toate-s o parte din tine. Sau tu ești o parte din toate. Ca să poată̆ spune ceva din ceea ce ai tu de spus. Îi pui o calitate unuia, un defect altuia şi faci din tine mai mulți. Şi, dacă-i pui să vorbească̆ bine între ei, iese exact ce-ai vrea tu să spui.”
Textul a rămas fidel motivului surprizei până în ultimul moment. În tot acest haos calculat al creației, al intereselor când meschine, când ridicole sau doar pur și simplu umane apare elementul cel mai neașteptat: prezența ce părea a îndeplini doar un rol al echilibrării conflictului, întreținând comicul, Madam Popescu, vecina lui Titu, se transformă și ea, precum toate celelalte personaje, realități și principii, devenind „demiurgul” întregii conspirații. Sugestia este insinuată printr-o simplă interjecție, ce precedă finalul ultimului act.
„Noi suntem reali numai în măsura în care am fost creați. Vezi tu… M-am gândit… Cuvântul creează̆, nu? Așa se spune? Cuvântul există, chiar dacă nu-l vezi… nu-l poți atinge, nu? Ei bine, noi suntem niște cuvinte… Multe cuvinte, înșirate de un autor așa cum a vrut el. Şi cuvintele s-au legat… noi ne-am legat…”
Farmecul unui spectacol-lectură constă, am simțit, în tensiunea dintre limită (textul în sine, cu tot ce înseamnă el, inclusiv didascalii) și suflul imaginației pe care vocea care spune „povestea” îl generează. Precum natura își face loc printre crăpăturile pavajului, formarea unor bariere, în acest caz vizuale, impune căutarea altor metode de seducție: prin sentimentul indus, prin idee. Personajele au crescut în spectatori, conturul lor născându-se din întretăierea/suprapunerea glasului viu cu cel care există în fiecare dintre noi atunci când am parcurge în gând textul.
Foto: Alina Hucai
Post scriptum: Nu poate fi contestat faptul că piesa a ridicat mai multe întrebări decât a dat răspunsuri și, deși mare parte dintre acestea rămân încă latente în mine și probabil în fiecare din cei prezenți în sala CUB în acea seară, am avut ocazia, după spectacol, să ne întâlnim cu regizorul Ovidiu Lazăr și să aflăm mai multe despre viziunea echipei din spatele proiectului. Dialogul, deși constrâns de timp, m-a lăsat cu o idee pregnantă: Lecturi³ își propune, pe lângă un exercițiu de prelucrare a cuvântului, transformarea acestui concept fundamental ce leagă oamenii, într-un adevărat spectacol, adică aducerea sub lumina reflectoarelor a unor idei neconvenționale în maniere neconvenționale.
Post post scriptum: Am ieșit din sală cu senzația că tocmai am încercat un gust nou, am descoperit o culoare pe care nu am mai văzut-o niciodată înainte, o trăire ce nu are termen de comparație, dar care poate fi descrisă doar pozitiv. Am ieșit așteptând așadar cu nerăbdare următoarea propunere din cadrul acestui proiect.
Regia: Ovidiu Lazăr/ Distribuție: Constantin Pușcașu, Călin Chirilă, Petronela Grigorescu, Radu Homiceanu, Haruna Condurache, Georgeta Burdujan, Ovidiu Lazăr./ Spațiul sonor a fost oferit de Bogdan Ionescu și Radu Grăjdeanu.
*LECTURI³ este numele celui mai nou proiect teatral demarat de Teatrul Național ieșean în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române Iași (Filit) și „Alecart”. Proiectul a fost inițiat de Naționalul ieșean din dorința de a promova dramaturgi contemporani din România și din Republica Moldova, de a face cunoscute publicului piesele lor de teatru prin montarea lunară a unor spectacole-lectură, la Teatru³.
Selecția textelor este făcută în fiecare lună, conform unei grile de evaluare, de către un juriu constituit din reprezentanți ai Teatrului Național Iași, ai Muzeului Național al Literaturii Iași și ai revistei de cultură „Alecart”.
(Teodora Gherman, nou venită în echipa Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)
