Avantajul de a nu fi olimpic

Nu am făcut nimic din necesitate, ci doar din curiozitate. Adolescența e o perioadă în care începi să gândești critic și să pui la îndoială tot ce vezi că oamenii mari respectă. E momentul când vrei să înțelegi lumea de unul singur. E momentul când te distanțezi de universul celor mici, dar nu ești nici în al celor mari, ci undeva la mijloc, într-un univers doar al tău, refuzând să aparții de orice. Începi să înțelegi și vrei să reinventezi totul.

 E oarecum plăcut, liniștitor – ca o mângâiere caldă, dătătoare de putere și de răbdare, dar totodată intrigant, induce scepticism și naște în tine un sindrom de impostor. Ce anume? Să te uiți în spate, la tine, cum erai cu ceva ani în urmă. Cu toții avem impresia, în fiecare etapă, că suntem precoce, înaintea vârstei noastre și că înțelegem mai mult decât ar trebui (sau doar eu mă amăgesc astfel…?), dar doar atunci când te uiți la cel care ai fost îți dai seama cât de multe nu înțelegeai când aveai 15 ani. Asta nu poate decât să însemne că și maturitatea ta actuală este o iluzie. Probabil în alți 5 ani ai să-ți dai seama. Așa că hai mai bine să așteptăm cu toții să ni se încheie experiențele din care putem învăța și apoi să ne dăm cu părerea.

Nu scriu pentru toate vârstele, dar cu siguranță am trăit mai mult decât liceul, nu mult, însă suficient încât să rememorez cum a fost, dar dintr-o altă perspectivă. Știți cum mai povestesc părinții întâmplări de când erai mic și apoi îți dai seama că nu își mai amintesc cum au ajuns la spital în ziua în care te-ai născut sau nu mai știu cum arăta primul lor apartament sau ce făceai după ce te aduceau bunicii de la grădiniță, nu mai zic de liceu, cu cine stăteau în bancă sau ce intrigi trăiau. Vorbesc parcă își amintesc frânturi dintr-un roman și nu deapănă amintiri (ca în Amintiri din copilărie, căci Creangă nu doar a relatat evenimente din viață, ci le-a trăit din nou) – parcă nu au trăit toate situațiile, nu au plâns ori s-au bucurat și au resimțit fiecare supărare cu pasiunea și intensitatea specifică doar celui ce-o trăiește. Am ajuns la concluzia că noi trăim mai multe vieți. Și la fiecare viață, odată încheiată, ne putem uita cu obiectivitatea unui cititor anonim. Iar părinții da, au trăit mai multe vieți, vreo șapte cel puțin. Eu acum cred că sunt cam la a patra. Când se adună mai multe de trei, începi să uiți de primele din șir.

Liceul e, cu siguranță, o viață în sine.

Ce aș putea să scriu despre dezavantajul de a fi olimpic când nu am fost nici măcar aproape de a fi olimpică în liceu, iar viață mea nu s-a intersectat niciodată semnificativ cu cea a unui olimpic? Am absolvit un liceu prestigios, am avut note bune, am luat 10 la bac și am învățat, am învățat pentru teze până la 3 dimineața – pe atunci mi se părea mult, apoi am ajuns la universitate și nu mi s-a mai părut. Am chiulit și am fumat în spatele școlii, am dat petreceri pe ascuns, am dormit prin vecini cu zilele, am stat în oraș până dimineața, am luat mașina părinților pe ascuns. Am rămas cu mașina în stradă, am făcut accident, dar s-a rezolvat pentru că șoferul celeilalte mașini era un băiat de vreo 20 de ani care a plăcut-o pe prietena mea. Am participat la miss unde am cunoscut o persoană care urma să îmi fie alături toți cei 4 ani de liceu. Când zic alături, mă refer la propriu alături, în fiecare zi, în fiecare seară după școală: veneam la mine, deschideam calculatorul, ascultam muzică, vorbeam pe mess, cutreieram străzile, ne uitam la filme, vorbeam, râdeam, ne certam, eram amândouă prea sensibile și… prea competitive.

Am citit, am jucat teatru, am fost la festivaluri de teatru și am fost înconjurate de prieteni cu trei ani mai mari care păreau că știu ce vorbesc și ce fac. Am suferit de insecuritatea și egoismul specific vârstei. M-am bucurat de exuberanța, potențialul, speranța și libertatea pe care doar la acea vârstă le ai. Am judecat, blamat și m-am lăfăit în înfumurarea și aroganța anilor de atunci.

Am luat 11 la mate, 4 la logică, 10 la sport. Am cochetat cu ideea de a fura din magazine, de a cerși pe stradă, de a sări garduri, de a veni neinvitată la majorate. De a testa tot ce nu e social acceptat. Am trăit agonic fiecare emoție existențială, ne-am imaginat destine, am făcut planuri pe care le-am uitat și am luat-o de la capăt. Am cumpărat băutură de la chioșc din Piața Unirii și am băut în parc, am mers la școală nedormită nopți în șir, am anulat ore de meditații ca să păstrez bani și să ies în oraș. Am dormit la ore de multe ori, am dormit în pauze, pe bănci, în vestiare. Am intrat noaptea în școală, am jucat ascunsa pe întuneric în clase goale.

Dar nu am fost olimpică. Cineva care a fost olimpic poate să spună ceva despre viața de olimpic, dar eu pot vorbi doar despre avantajul de a nu fi fost. Iar acesta este dreptul după-amiezii tale. Poate că petrecându-mi timpul învățând pentru olimpiadă ar fi fost mai productiv, mai roditor decât toate îndeletnicirile pe care le-am descris mai sus. Îi las pe cei ce au fost la olimpiadă să judece sau pe voi, cei care citiți acest articol. Dar știți care e problema, când povestești o viață care s-a încheiat? Întotdeauna povestești evenimente și apoi îți dai seama că nici nu le mai știi șirul, cum am zis. Dar mai ții minte ce sentimente erau în spatele acțiunilor tale, mai ții minte ce persoană le trăia? Nu v-am zis ce era mai important, nu am încercat să descriu de ce eram eu așa cum eram la acea vârstă.

Nu am copiat pentru că nu am putut învăța, nu am cerut bani la străini pentru că nu aveam bani, nu am chiulit pentru că nu îmi plăcea la școală. Nu am făcut nimic din necesitate, ci doar din curiozitate. Adolescența e o perioadă în care începi să gândești critic și să pui la îndoială tot ce vezi că oamenii mari respectă. E momentul când vrei să înțelegi lumea de unul singur. E momentul când te distanțezi de universul celor mici, dar nu ești nici în al celor mari, ci undeva la mijloc, într-un univers doar al tău, refuzând să aparții de orice. Începi să înțelegi și vrei să reinventezi totul.

Ideea era așa: una dintre noi (eu sau Roxana) aborda o persoană oarecare pe stradă și, cu o privire disperată, zicea: „Îmi cer scuze, mi-am uitat portofelul acasă și nu am niciun ban și trebuie să iau maxi-taxi spre Miroslava să ajung acasă. Puteți, vă rog frumos, să mă ajutați cu 10 mii?”. Cealaltă stătea la depărtare și se uita, „de pază”. Cum eram bine îmbrăcate, lumea ne asculta, dar nu ne dădea bani întotdeauna. Într-o zi, țin minte că am abordat un bărbat care, când m-a auzit, mi-a zis să-l urmez și, grăbit, s-a îndreptat spre un chioșc. A schimbat 100 de mii și mi-a dat 50 de mii. A zis: „Ia tot, nu-i nimic, stai liniștită, doar să ajungi cu bine acasă.” Am rămas fără cuvinte. Am văzut sinceritate și îngrijorare în ochii lui. Pe atunci 50 de mii era ceva pentru un copil de clasa a 10-a având în vedere că aveam de la părinți 10 de mii pentru mâncare pe zi la școală. Ne ajungeau de vreo 3 ciocolate. Atunci a fost ultima dată când am făcut asta. M-am simțit atât de prost, ca și cum am dat o palma și mi s-a întors o mângâiere. M-am simțit ca un tâlhar. Am înțeles ce înseamnă să înșeli. Deși înșelatul are multe forme, eu am înțeles atunci una dintre ele și am văzut în spatele ei tot universul înșelăciunii omenești.

Nu trebuie să le încerci pe toate ca să știi ce e bine și ce e rău. Cu timpul, conștientizezi că povețele au o însemnătate, că normele au o valoare și că provocarea nu constă în a încălca regulile, ci în a-ți depăși limitele.

Realizezi că regulile nu înseamnă virtute, dar au o utilitate care nu poate fi negată și înveți că principiile personale sunt cele mai valoroase reguli – pe care ți le alegi singur și de care nu poți fugi sau pe care nu le poți omite neobservat. În final, îți îndrepți toată concentrarea asta care se cobora asupra lumii doar asupra ta și îți dai seama că pentru a ajunge să îți câștigi respectul, încrederea și compasiunea e nevoie de mai mult decât de a respinge o societate care nu face decât să fie în aceeași oală cu tine.

Am ajuns la finalul acestei mici istorisiri și nu am scris nimic despre dezavantajele de a fi olimpic, dar, cu siguranță am scris despre avantajul de a nu fi olimpic. E adevărat, mi-ar fi plăcut să învăț mai multă istorie, să am o cultură generală mai vastă, să citesc un pic mai mult, să fiu mai disciplinată, dar să vă spun drept, nu aș schimba cu nimic zilele de liceu pe care le-am trăit. Cred că libertatea, plictiseala, dezordinea m-au făcut să gândesc singură și să îmi pun întrebări. Mirosul orașului prăfuit după ploaie, răceala și roua dimineții, mersul pe străzi fără direcție, neglijența cu care tratam timpul și infinitul posibilităților pe care le ascundea, entuziasmul descoperirilor, primele senzații și impresii conștiente ale eului meu adult s-au născut în liceu.

Iar cum bine știm cu toții, prima impresie contează. Nimic nu s-ar fi întâmplat bineînțeles, fără prietenii care mi-au fost alături. Ne-am schimbat și împărtășit viața într-un mod care nu se poate repeta în nicio altă etapă a vieții. Am trăit într-o complicitate iluzorie pe care ne-am construit încrederea care ne-a dat curajul să pășim în viață. Ne-am aruncat în prietenie dând totul. Fiind liberi și naivi ne-am deschis și am construit împreună o lume care pentru un moment a fost doar a noastră. Iar amintirea acestei lumi îmi dă speranță și acum și îmi doresc să dăinuie deasupra tuturor celorlalte vieți ale Vieții mele.

*Raluca Anisie, colaboratoare Alecart, a absolvit Colegiul Național Iași cu media 10.00 la bacalaureat, Universitatea din Sheffield cu First Class Distinction și masterul la celebra universitate École Polytechnique Fédérale de Lausanne și, în prezent, lucrează la o companie din Zürich, Elveția. Raluca a fost invitata Clubului Alecart, în cadrul proiectului „Înăuntru și-n afară”, unde absolvenții intră într-un dialog netrucat cu actualii elevi.

 

 

 

 

 

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!