Aventurile unui gentleman bolșevic oferă o imagine în cheie grotesc-halucinantă a perioadei comuniste. Înlocuirea tonului grav cu cel voit șarjat, cinic este marele câștig pe care îl aduce romanul lui Cătălin Mihuleac într-un moment în care caleidoscopierea societății românești, a ororilor sau a cenușiului existențial comunist reprezintă o constantă a prozei actuale.
Acțiunea nu urmărește în primul rând destinul „gentlemanului bolșevic” înainte și după căderea comunismului, ci legat de metamorfoza – doar socială – a lui Ion Scutelnicu (devenit din Nelu Scut Johny Scutelnicu), destinul lui Emil Faure, artistul boem, anihilat în măruntaiele blocului de pe strada 1 mai, nr. 55, pentru că reeducarea în cazul lui nu a dat roade și ale iubitei lui (viitoarea soție a lui Scutelnicu), tovarășa Mihaela Gârneață, Ella, „musai cu 2 litere l, lipite lesbian una de alta”, fiica tovarășului director de la marea întreprindere de țevi din Roman.
Figurile celor trei devin pretext pentru o scrutare lucidă a relațiilor interumane și a realității sociale, o frescă deformată grotesc prin lentila naratorului ironic, acid, necruțător. Imaginea mecanismului de manipulare, intoxicare și supraviețuire prin adaptare sau anihilare a „dușmanului de clasă” e pregnantă. Totul este însă șarjat, parodiat sau amplificat în funcție de vocea interioară a unui narator matur, sigur pe sine, pentru care pastișa și intertextualitatea reprezintă modalități asumate.
Dincolo de argoul de epocă și de înjurătura neaoșă rămâne imaginea unei lumi scoase din baierele normalității. Fidelitatea redării atmosferei epocii și șarjarea acesteia, incizia realizată în chiar miezul existenței acestor „eroi” derizorii, deformarea, îngroșarea contururilor scot romanul lui Cătălin Mihuleac din seria deschisă de Dan Lungu, Florin Lăzărescu sau Lucian Dan Teodorovici și îl apropie de proza urmuziană sau de cea a lui Boris Vian.
Dacă realitatea vizată nu ar fi una gravă, am putea considera că romanul e scris „în răspăr”, cu o accentuată dimensiune ludică vădită la nivelul influențelor asumate sau parodiate de scriitor, astfel încât jocul intertextual devine mai provocator decât acțiunea sau destinul personajelor în sine. Astfel, fiecare dintre cele patru părți ce alcătuiesc Aventurile unui gentleman bolșevic poate fi citită ca replică. Nu știu în ce măsură romanul a fost astfel gândit de către autor, dar mie mi s-a părut provocator să văd această carte și ca o suită de aventuri narative.
Prima, Pictorul Emil Faure și umbra sa aduce în prim-plan destinul artistului în comunism, circumscriindu-se unor coordonate clare („decrețeii”, viața în orfelinat, fronda). Vasile Buliga devenit Emil Faure ajunge să fie devorat de o șobolăniță „antrenată” special pentru astfel de misiuni în laboratorul savantului Csaba Laszlo și plasată metodic în apartamentul său de către tovarășul Scutelnicu, „omul cu cei mai gri ciorapi din lume”.
Din păcate, ceea ce îi reușește în grotesc și șarjă în această primă parte se diluează de (prea) rapida rezolvare a conflictului și de schimbarea perspectivei narative în final (când chiar șobolănița gestantă devine punctul prin care se focalizează narațiunea). Scriitoarea de lozinci Mihaela Gârneață modifică tonul și atmosfera, personajul deveniind un dublu parodic al Margaretei lui Bulgakov, capabilă să străbată văzduhul, pentru a-și salva iubitul, pe un vehicul „făurit din materia primă scuipată pe jos de blocurile de locuințe și de întreprinderile socialiste”, „căci a scuipa rămânea o activitate de bază la nivel național”, dar a cărei nobilă intenție de a muri alături de Emil Faure e refuzată de monstruosul bloc de pe strada 1 Mai, căci partidul are legile lui.
O boală autoimună are ceva din universul concentraționar al lui Orwell dublat de absurdul urmuzian. Mai aproape de Urmuz, cu nota sa amar-pamfletară decât de Vian, de care îl apropie însă pe Cătălin Mihuleac aceeași plasticizare a imaginilor, aceeași capacitate de a plia o duioșie amară pe absurd-grotescul situației. În fine, ultima parte, Muzeul comunismului, mută acțiunea în anii postrevoluționari, care fac din fostul gentleman bolșevic un gentleman al „lumii noi”, îngrijitor al clădirii ce păstrează relicvele epocii a cărei progenitură este, un muzeu grotesc la care par a se zgâi satisfăcuți cetățenii respectabili ai lumii libere…
E un univers configurat „pe dos”, replică la imaginea concentraționară pentru care cei ce au trăit în temnițele comuniste depun mărturie, dar, în aceeași măsură, o replică – poate la Muzeul inocenței al lui Pamuk. La fel ca acolo, acumularea obiectelor ce amintesc o fostă iubire (cea românească merită însă ghilimelele de rigoare) subliniază ideea de construct mental, proliferând o imagine, nu substanța unei lumi.
