Prima zi: reîntâlniri și premii literare
Între 17 și 20 septembrie, Bac-Fest transformă Bacăul într-un spațiu vibrant, în care literatura prinde viață, se simte și se trăiește la propriu prin întâlnirea dintre cărți, autorii lor și cititori. Primul moment al acestui „maraton cultural” a fost o lansare de carte care ne-a prilejuit reîntâlnirea cu Filip Florian și romanul său Media aritmetică – un volum pe care noi, alecartienii, l-am citit și l-am recenzat imediat după ce a fost publicat (nu întâmplător, Carmen Mihalache și-a amintit de întrebările pe care i le-am adresat scriitorului în iulie, în cadrul festivalului Poezia e la Bistrița).
În deschidere, Adrian Jicu l-a prezentat pe autor ca fiind unul dintre cei mai importanți prozatori pe care îi are literatura română contemporană. Am asistat la o discuție serioasă și dinamică despre felul în care scrisul poate deveni o formă de salvare, despre realitatea contemporană, respectiv, cea postcomunistă și cea interbelică. Întrebat dacă „pauza” în care nu a mai publicat a fost o strategie, Filip Florian a recunoscut că, timp de câțiva ani, a trecut prin ceva mai rău decât o furtună, iar regăsirea propriului stil și a impulsului de a scrie a reprezentat un proces îndelungat. Asemenea personajului din Media aritmetică, autorul pare să perceapă scrisul ca pe un spațiu al supraviețuirii – Filip Florian a mărturisit că nu este vorba despre ceva asemănător unei dependențe, doar că simte cum viața parcă i s-ar goli treptat de sens atunci când nu reușește să scrie. De asemenea, ne-a dezvăluit că, deși trecerea prin acei ani dificili l-a marcat profund, nu s-a simțit niciodată captiv precum Tudi Vlădoianu în mansarda-carceră-colivie cu fluturi din roman, problemele determinându-l să vadă viața dintr-o altă perspectivă. Chiar dacă nu s-a identificat intenționat cu protagonistul și este conștient că, inevitabil, o parte din el se regăsește în personaj, îi este imposibil să estimeze exact cât din acesta aparține ficțiunii și cât propriei biografii.
Discuția a atins, dincolo de universul romanului, subiecte legate de vremuri întunecate din istoria României, de felul în care oamenii percep deformat perioada interbelică și anii ’90, oferindu-ne o „lecție” despre vulnerabilitate și luciditate, reconfirmând că adevărata literatură se naște întotdeauna din curajul de a privi onest istoria și de a transpune experiențe semnificative în ordinea umanului.
Seara a continuat cu decernarea premiilor revistei „Ateneu”, un moment care a adus în prim-plan o parte dintre cele mai importante contribuții literare ale ultimului an. Premiul pentru istorie și critică literară i-a revenit Alinei Bako, pentru volumul Cartografii ficționale. Perspective asupra prozei românești, care propune o reorientare în receptarea unor autori/cărți devenite „clasice”; e o carte ce nu prezintă locuri pitorești, ci în care autoarea asimilează și folosește instrumentele geocriticii, amintindu-ne că a ști să citești o hartă poate deveni punctul de plecare al spunerii unei povești. Premiul pentru jurnalism cultural i-a fost acordat lui Constantin Țânțeanu, o figură atipică în spațiul cultural autohton (sculptor, curator, doctor în arte vizuale, fost galerist), pentru lucrarea Cabinetul de curiozități. Seria premianților s-a încheiat rotund cu Premiul pentru proză „George Bălăiță”, oferit lui Filip Florian pentru Media aritmetică, acesta mărturisind că se bucură într-o anumită măsură că s-a eliberat de munca la carte – care a însemnat a locui un timp aproape exclusiv în universul lui Tudi Vlădoianu – și că e o persoană exigentă cu sine și cu propriile cărți, de aici și timpul necesar ducerii la bun sfârșit a romanului. (Ingrid Tudose)
A doua zi de festival: Cine rezistă seducției bacoviene și festivalului BacFest?
Astăzi, în cele două ore în care elevii de la clubul Ești în cărți – coordonat de doamna profesoară Simona Șova – au discutat alături de Bogdan Crețu despre cel mai nou roman al său și fumul se ridica la cer, amfiteatrul Solomon Marcus al Colegiului Național Ferdinand I a devenit un spațiu al reflecției și al întrebărilor. Prelungind ideile romanului și apropiindu-se de viața personajelor lui Bogdan Crețu, colegii noștri liceeni de la Ferdinand și-au arătat interesul față de felul în care se stabilesc multiplele raporturi dintre scriitor și creația sa, față de scris ca formă a memoriei, a supraviețuirii, a dăinuirii.
Bogdan Crețu: istoria ca mărturie. Nu poți vorbi autentic decât din interiorul felului de a vedea viața al unui personaj
În prima parte a întâlnirii, Elena Cenga a prezentat romanul așezând sub lupă problematica traumelor, a identității ultragiate și a modului în care acestea contaminează pliurile sufletești ale personajelor. Analiza ei a pornit de la fragilitatea care se transformă într-o mărturie tulburătoare a vinovăției și a unor continue încercări de a umple golurile trecutului. Amintind experiențele personajelor și analizând istoria ca experiență de neocolit, înrădăcinată în destinul pe care ajung să îl aibă, ea a surprins raportul dintre dorința de a uita și realitatea a ceea ce rămâne de nevindecat, de neuitat – totul integrat sub forța scrisului ca memorie, ca principiu de supraviețuire. Urmărind cronologia evenimentelor, Elena Cenga a explicat concis dinamica interioară a personajelor lui Bogdan Crețu, îndreptându-și atenția spre finalul prezentării asupra structurii și a stilului, insistând pe imaginea fumului care continuă să se ridice la cer – acesta devine metafora centrală prin refuzul de a se risipi, fiind ultima dovadă a unei conștiințe ce nu poate fi prinsă într-o formă fixă, dar nici pulverizată.
Seria întrebărilor a fost deschisă de curiozitatea legată de „spațiul” unde se termină responsabilitatea autorului față de propriile idei și unde începe autonomia textului, pretext pentru Bogdan Crețu de a vorbi despre perspectiva asupra propriei creații, a motivației de a scrie, despre faptul că întotdeauna autorul știe mai puține decât personajele sale. Ele nu confirmă mereu obsesii personale și, în acest scenariu al modelării, mesajul suspendă suprapunerea dintre adevărul literar și adevărul civil. Cu toate acestea, construcția oricărei cărți presupune un efort de cunoaștere, de introspecție, de proiecție – căci recunoști ceva din acel personaj în tine, devii odată cu el, te transpui într-o altă realitate intrând în interioritatea acestuia. Mai mult, dincolo de mutațiile receptării, transfigurarea realității e o provocare și felul în care se realizează ea face diferența dintre autenticitatea unui personaj și senzația de artificialitate pe care acesta o poate genera. În consecință, veridicitatea vine din necesitatea interioară pe care o deslușești doar scufundându-te în sufletul și în mintea personajului. Revenind la responsabilitatea scriitorului, Bogdan Crețu a evidențiat existența unei etici a reprezentării – care vine din echilibrul între prototip și personaj, între ceea ce alegi să schimbi, să ajustezi, să modifici dintr-un destin uman.
Bogdan Crețu a surprins, de asemenea, un aspect esențial – fiecare dintre noi avem potențial creator, simțim nevoia de a ieși din imediat și de a crea ceva din nimic, de a învesti viața și realitatea cu un sens. Creativitatea, a spus el, se poate manifesta și în mediul online, pe rețelele sociale, căci există o foame de poveste a fiecăruia dintre noi. În concluzia sugerată de autor, nu există o sursă mai sigură de a investiga trecutul decât citind, iar prin intermediul acestui transfer de control, de comunicare, scriitorul și cititorul sunt coparteneri în actul de creație.
Pentru Bogdan Crețu, puterea literaturii constă în capacitatea ei de a ne face să privim de la o distanță suficient de sigură lumea. Ea e o expresie a transfigurării, dar generează capacitatea de a înțelege ceea ce trăim. Literatura e un instrument al investigării, o formă de onestitate, un demers prin care îți redobândești empatia, toleranța, care te determină să reacționezi etic și afectiv, nu rațional. Nu poți trăi suferința altuia, dar poți participa la ea.
Dialogul s-a deplasat treptat către istoria resimțită ca sumă a ororilor, către uitare, suferința stârnită de imperativul fericirii, măști sociale, teama ca reflex de autoprotecție. M-a tulburat întrebarea adresată de scriitor tuturor celor prezenți: Dacă ar fi să faceți o listă cu cele mai importante valori din viața voastră, pe ce loc ați pune libertatea? E o problemă la vârsta voastră ideea de libertate și cum o resimțiți? și aștept cu și mai mare nerăbdare dialogul de la Alecart, de pe 9 octombrie, cu Bogdan Crețu. (Cristiana Georgescu)
Îmblânzirea prin poezie sau Cum se formează un cititor pasionat
Pentru alecartieni ziua de sâmbătă este cel mai bun prilej de a-și testa anduranța la literatură. De fapt, nu se pune problema de anduranță, pentru că fiecare eveniment literar la care participăm e o provocare de care am învățat să ne bucurăm. Ingrid și cu mine ne-am început ziua la Colegiul Național „Vasile Alecsandri”, unde ne-am însoțit coordonatorii la un atelier de familiarizare cu poezia contemporană intitulat Cum se formează un cititor pasionat?. Nimic mai firesc, de vreme ce ne aflăm la unul dintre festivalurile-reper de poezie din România: Festivalul Național de Poezie George Bacovia – pe scurt, Bac-Fest.
Ne-am reîntâlnit, dintr-o altă postură de data aceasta (ce departe sunt timpurile când stăteam și noi cuminți și descopeream cum arată poezia contemporană!), cu Prima bancă, de Adrian Diniș, și cu Dragostea, de Bogdan Iancu – poeme-emblemă ale alecartienilor pentru perioada de liceului, la care ne raportăm cu duioșie și nostalgie față de începuturile apropierii noastre de literatură. Dar ieri nu noi am generat spectacolul, ci elevii din sală. Dialogul a început de la a observa un aspect firesc la început de an școlar: poziția pe care o avem în bancă, locul ales printre ceilalți în spațiul clasei, relația cu colegii și autoritatea, raportul centru-periferie, marginalitate-marginalizare. Unii au spus că preferă prima bancă pentru că din ea vezi mai bine la tablă, alții au mărturisit că ultimele bănci le oferă protecție, poate chiar intimitate și posibilitatea de a observa fără să fie observați. Poezia lui Diniș nu a făcut decât să sintetizeze ceea ce colegii noștri au observat, construind însă imagini, o stare, o atmosferă. S-a observat însă naturalețea limbajului, capacitatea de a decupa imagini „firești”. Acel liliac rebel care înflorește în noiembrie surprinde chiar starea de visare pe care banca de la fereastră o prilejuiește, iar piaza rea din ultima bancă a fost, cu siguranță, fiecare dintre noi măcar o dată în timpul anilor de școală. Ultimele două versuri ale poeziei Prima bancă nu au fost citite (știm noi de ce :), dar liceenii au fost provocați să creeze ei un final. Au ieșit niște versuri curajoase, interesante, semn că poezia contemporană vorbește pe limba noastră (de exemplu: profesoara îl trimite la baie/ să se spele de cretă/ și să-și șteargă mucii sau: profesoara îl trimite la baie/ să se spele de cretă/ și să-și curețe sufletul). M-am amuzat și am admirat sinceritatea, pentru că în mintea mea un elev care e murdar de cretă pe mâini a fost deja scos la tablă de mai multe ori; un elev care își șterge mucii a plâns pentru că materia cu pricina era fizica și el era soarele; mai mult, un elev nu ar trebui niciodată să își curețe sufletul, ci să îl arate curajos tuturor.
Bacovia: poetul intrat în canon prin sfidarea canonului
Un pic mai târziu, am făcut un adevărat slalom printre epoci și de la poezia contemporană am ajuns, unde altfel, decât în plin univers bacovian, odată cu dezbaterea De ce este Bacovia cool?, moderată de Paul Cernat (un adevărat bacovianofil, după cum a fost prezentat de organizatorul festivalului, Adrian Jicu – el însuși fascinat de personalitatea și opera bacoviană, după cum ne-o demonstrează romanul Iorgu, lansat și la Alecart într-un martie coborât parcă direct din poezia lui Bacovia). Paul Cernat a moderat o dezbatere în care s-au auzit deopotrivă voci de poeți (Dan Sociu a făcut o comparație riguroasă între surplusul de vulnerabilitate bacovian și surplusul de sens barbian), puncte de vedere ale profesorilor, ale jurnaliștilor (Mirela Nagâț, a cărei carte Radu Stanca. Opera trăită a primit premiul Cartea de critică literară a festivalului George Bacovia, ediția 2026), ale criticilor și profesorilor universitari: Călin Teutișan, Alex Goldiș, Bogdan Crețu. Concluzia a fost că, dintre toți poeții intrați în canon, tocmai Bacovia, cel care a luat în răspăr și a descompus canonul, poetul care își joacă alienarea urbană, poetul unui spațiu în descompunere, dar mai ales, poetul golurilor, este cel cu care adolescenții rezonează în cea mai mare măsură.
Am auzit de mai multe ori în sală că poezia bacoviană este cool pentru că este emo. Elevă la liceu fiind, îmi permit să spun că nu ne impresionează neapărat Bacovia pentru că este emo (termenul aparținând unei alte generații, pe care noi o considerăm depășită, cringe, ca să continui în același ton), cu atât mai puțin fiindcă este simbolist (așa ne spun nouă manualele, dar am rezonat întru totul cu opinia lui Călin Teutișan care a subliniat latura expresionistă, tușele groase, exasperarea – fie și jucată – a personajului bacovian, nu cumințenia simbolistă de tip minulescian), ci pentru că este rebel. Pentru că nu se supune canonului, pentru că scrie în răspăr și mizează pe simplitate – și aceasta e tot o mască, una la care se ajunge foarte greu). Pentru noi, tinerii de astăzi, poezia bacoviană spune lucrurilor pe nume și devine poezia pe care o trăim, nu pe care o învățăm (asta pentru a mă reîntoarce la întrebarea Cum formăm un cititor pasionat?). Cu alte cuvinte, cum a observat profa noastră, măștile pe care le întâlnim la Bacovia sunt aceleași măști cu care noi, tinerii, ieșim în lume. Vrem/suntem/părem vulnerabili, isterici, bolnavi de plictiseală, exasperați, indiferenți, dar toate sunt fațete ale unui personaj pe care îl construim. Paul Cernat a remarcat de altfel că Bacovia devine un fel de confident: ai impresia că știe prin ce treci, iar tu, cititorul, simți că acele tușe plumburii și apăsarea din poeziile sale vorbesc chiar despre propriile dileme existențiale, interpretate cu un exces de dramatism specific trăirilor adolescentine.
În egală măsură, pentru a stabili valoarea unui poet este indispensabilă comparația. Astfel, pentru a stabili coolness-ul lui Bacovia, trebuie să vedem de ce este (sau nu) mai cool decât ceilalți poeți canonici. „Dă bine” să spui că rezonezi cu poeziile lui Ion Barbu, de exemplu (s-a observat că acesta este prin excelență un poet eufonic, ca și cum s-ar afla într-un atac cerebral continuu), dar, în realitate, Barbu provoacă lingvistic, în timp ce Bacovia a găsit un limbaj al alienării care a traversat epocile, un limbaj care valorifică golurile. Călin Teutișan a subliniat teatralitatea, regia, poza specific bacoviene, faptul că poetul creează – și joacă – un personaj în care adolescenții se pot regăsi, adăugând că tensiunea tăcerilor tăioase din poveștile sale îi scoate la suprafață valoarea. Concluzia dezbaterii a fost că Bacovia este un supraviețuitor, inclusiv al propriului canon,că poți fi autor de bac și să rămâi cool și mult dincolo de epoca ta.
Vorbind despre moarte, vorbim în fapt despre viață
Partea a doua a întâlnirii a presupus lansarea cărții Mama se pregătește să moară (editura Trei, 2026), scrisă de Vasile Ernu. Discuția a fost moderată de Adrian G. Romila, un scriitor tare drag nouă, alecartienilor, pe care l-am văzut acum într-o altă ipostază decât atunci când ne-am întâlnit pentru a dialoga pe marginea volumului Zaruri și minuni în primăvara acestui an) și a avut în centru felul în care moartea și ritualurile determinate de aceasta vorbesc despre noi, fiind o prelungire a viziunii despre viață; ele, a spus autorul, au legătură cu religia/cultul de care aparținem (la pravoslavnici, de exemplu, moartea e cu chef, ceremonialul care îi urmează e foarte complicat – e mult ritual la ortodocși -, în timp ce protestanții sunt mult mai pragmatici și mai detașați în felul în care „rezolvă” despărțirea de cel mort. Adrian G. Romila a atras atenția asupra faptului că Mama se pregătește să moară e un eseu de antropologie a marginalilor camuflat într-un fel de autobiografie, în care se pot identifica trei teme esențiale: nostalgia, moartea și analiza unui tip de existențialism estic. Despre moarte nu pot să vă spun prea multe, a mărturisit cu umor, Vasile Ernu, dar m-a interesat chestia de ritual, de ceremonial pe care o presupune. Când vorbești despre moarte, de fapt vorbești despre viață. Vasile Ernu a spus că zona în care s-a născut, Bugeacul, e un spațiu multietnic și că această realitate l-a făcut atent la diversitatea obiceiurilor și a ritualurilor, dar și că a participat la multe înmormântări și priveghiuri în zone diferite din Republica Moldova și din România, că a fost interesat de spectacolul uman ce devine relevant tocmai în aceste momente. (Ioana Popa)
Mă onorează un premiu care este legat de Bacovia. Eu țin enorm la acest poet. – Simona Popescu
A doua seară de Bac-Fest a debutat într-o tonalitate efervescentă, plină de energie, prin concertul susținut în aer liber de ansamblul de percuție Spirit, pe terasa Bibliotecii Județene „Costache Sturdza” din Bacău, spectacol susținut de elevi ai Colegiului Național de Artă „George Apostu”. A urmat cel mai așteptat moment, decernarea premiilor, când au fost celebrate și recompensate cele mai importante voci și volume din literatura contemporană din România.
Premiul pentru Debut Poetic i-a revenit Danielei Vizireanu – poetă pe care am avut ocazia să o întâlnim anul acesta și la Poezia e la Bistrița și despre ale cărei versuri am scris pe Alecart – pentru volumul său, Nu va ajunge aici dispariția. Aceasta a adus în discursul său o notă de reală modestie, mărturisind că, din punctul său de vedere, fiecare dintre nominalizați ar fi meritat într-o egală măsură să fie premiați. Premiul pentru Critica Poeziei i-a fost acordat Mirelei Nagâț pentru lucrarea Radu Stanca: Opera trăită, un volum pe care autoarea l-a definit drept o biografie intelectuală a lui Radu Stanca. De asemenea, Premiul pentru cartea de poezie a revenit Laurei Francisca Pavel pentru volumul Distribuția luminii artificiale, descris ca o reflecție asupra felului în care se oglindesc subiectivitățile actuale. Evenimentele s-au încheiat cu decernarea Premiului Național „George Bacovia”. M-am bucurat să o cunosc pe autoarea Exuviilor, să-mi amintesc cronica Andradei la volumul Cartea plantelor și animalelor, să o aud vorbind (pentru mine a fost prima dată, căci eram prea mică atunci când Simona Popescu a fost la una dintre Întâlnirile Alecart la Filit), să-i simt emoția, dar și fina ironie. M-au impresionat discreția și eleganța domniei sale, generozitatea aprecierilor. În laudatio adusă s-a spus că Simona Popescu e o poetă care trăiește profund relația cu poezia și trăiește în poezie. A trăi în poezie și a trăi în viața literară cu discreție mi se pare semnul sigur al unui suflet pentru care literatura e mai mult decât literatură. (Ingrid Tudose)
- Citește AICI cronica volumului Cartea plantelor și animalelor de Simona Popescu.
TERASA CU POEȚI
„Orașul e-un ghețar de fum, de clopoței,
Și de fior…
-Unde… Unde ?!„(Dialog de iarnă)
Bacăul nu a fost deloc bacovian în atmosferă zilele acestea, deși violetul a fost, firesc, culoarea tricourilor voluntarilor Bac-Fest. Dimpotrivă, Bacăul a fost blând, senin, iar fiorul a venit doar dinspre poezie. Sâmbătă, pe terasa Bibliotecii Județene „Costache Sturdza” (abia inaugurată), am auzit vocile Simonei Popescu din volumul Juventus și vocea Simonei Popescu dialogând deopotrivă cu Simona de atunci și cu noi, pendulând între emoție și revoltă, între tandrețe și teamă.
Am ascultat-o din nou pe Daniela Vizireanu, am pătruns într-un spațiu în care măștile, posturile, rictusul și artificialitatea coexistă cu acarienii ce mușcă din lemnul scenei în timpul nopții, nemișcarea bibelourilor cu o viață ce continuă să fie și să se epuizeze în egală măsură prin poezia Laurei Francisca Pavel. Am savurat jocurile lingvistice din poemele lui Dan Sociu, ironia lor mușcătoare, inteligența mereu provocatoare. Radu Andriescu ne-a “avertizat” că în curând va fi perfect, “invizibil/ particulă elementară”, iar poezia lui Val Talpalaru a recuperat, prin cele trei valentine citite, o întreagă epocă, intrând într-un subtil dialog cu alte voci și stiluri.
De la Suceava, alături de Gheorghe Cîrstian (la fel de neobosit ca întotdeauna când vine vorba de poezie), a venit Adela Șulea, dar trebuie să recunoaștem că cel mai puternic am trăit momentul lui Andrei Rusu. Între două gărzi, între tratate, cursuri și practică în spital, între licență și rezidențiat, Andrei scrie o poezie în care auzi ritmul vieții pulsând printre pastile, metastaze, trupuri obosite. O privire lucidă înregistrează și apoi recompune un univers în care încerci să păstrezi urme de candoare și de recunoștință față de frumusețea lumii – fie ea atinsă și de boală.
După ce s-a încheiat “Citește-mi ceva de la poluri…” – de la poluri atât de diferite ale poeziei contemporane aduse împreună la Bac-Fest de Adrian Jicu -, revii cu gândul la Bacovia și la “Obsesiile” lui, amintindu-ți că:
“Părea că ești/ Chiar tu…/ Doar sufletul tău/ Mai rămânea/ Să difere”.
- AICI – cronica volumului UAU de Dan SOCIU!
*Ioana Popa – redactor-șef Alecart, Cristiana Georgescu – redactor Alecart sunt eleve în clasa a XI-a, mate-info, la Colegiul Național Iași, Ingrid Tudose – redactor Alecart, este elevă în cla a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.
