BAC-FEST (ziua a 3-a). Grădina cu poezie & artă

A treia zi la BAC-FEST a fost, aș spune, în primul rând despre arta tânără și revigorantă, despre învierea trecutului în nuanțe de speranță și despre poezia cu a sa infinită polenizare. Spiritul lui Bacovia a reușit să creeze – din nou – o punte între culoare și cuvânt, motiv pentru care, după ce ne-am început dimineața bucurându-ne de inițiativa celor de la ZIDART de a da viață blocurilor comuniste – cenușii, identice – prin picturile murale care îi „așază” pe marii poeți pe străzile Bacăului (anul acesta a fost rândul lui Alecsandri – de acum înainte privirea lui senină va veghea asupra trecătorilor grăbiți sau apatici), ne-am întors la ce iubim noi cel mai mult: poezia.

Pe limba mea aleargă un cal

În curtea Casei Memoriale George Bacovia, la umbra acelorași nuci sub care stătea și poetul, am sărbătorit prin poezie: poezia ca forță, poezia ca amintire, poezia ca revoltă sau poezia ca joc. Recitalul din spațiul care a făcut posibilă întâlnirea dintre generații și forme atât de diferite de exprimare a fost deschis de Nora Iuga, poeta-simbol a bucuriei de a fi, a ludicului ce salvează și a emoțiilor care nu poartă decât forța cuvântului și a sincerității. Prezența ei ne-a încântat și ne-a adus aminte că poezia e nemuritoare și veșnic tânără, pregătindu-ne astfel să ne deschidem inimile către versurile trecutului și ale prezentului: Versurile pornesc din ambele capete ale curcubeului și se întâlnesc la mijloc – Ștefania Mihalache. I-am ascultat cu drag pe poeții noștri preferați, pe care ne-am bucurat să-i revedem la Bacău, iar pe alții i-am auzit pentru prima dată în spațiul bacovian ce a înflorit în lumina unei zile trepidând de emoție. De la jocul telefonului wireless al lui Dinu Flămând și cel piramidal al luptelor interioare al lui Șerban Axinte (ne-au plăcu mult poeziile lui Șerban Axinte!!), la vulnerabilitatea atent ascunsă în imagini puternice a Sorinei Rîndașu, până la delicatețea vie a Teodorei Coman și la amintirile ce nu pot și nu ne pot înlocui ale lui Vasile Gribincea, respirând apoi prin universul doar aparent candid, în realitate fisurat de frici și neliniști al poemelor Gabrielei Vieru, grădina cu poeți ne-a purtat prin toate vârstele și ne-a arătat multiplele fețe ale poeziei, ajungând, în final, la poezia colegelor noastre mai mari, acum studente, a alecartienelor – poezia de acasă a Alinei Vițel și a Denisei Grădinaru.

nu e nici prea devreme, nici prea târziu, e timpul potrivit să strâng în brațe o rodie  

să o las să se prelingă în voie 

Poezia Alinei Vițel este un strigăt împotriva limitelor ce nu pot fi depășite și împotriva frecvențelor de disperare ce amintesc mereu că nu e voie să-ți clădești o viață în afara task-urilor date de cei din jurul tău. Este o poezie-alint în care sufletul își permite uneori să vrea să iasă din sistemul interconectat de rădăcini prin care simte că se poate pierde oricând în uitare, ajungând, în final, să se simtă mai bine doar în adăpostul pando: Suntem pando // și e destul ca să îmi fie puțin mai bine. În „alintul” Alinei, poezia devine cerebrală și revoltată, o oglindă a spațiilor deficitare care așteaptă să fie umplute în ciuda gândului că, de cele mai multe ori, nu e voie sau nu se poate, pentru că, pentru cei din jur, golurile personale sunt doar capricii încăpățânate (frate-miu îmi reamintește constant că eu, spre deosebire de el, am dus-o toată viața bine și nu care cumva să mă smiorcăi). Și totuși, Alina dovedește că nimic nu este doar un capriciu de justificare a vinii pe care toată lumea ne-o atribuie indiferent de situație, iar toate golurile umane sunt legate cu un fir roșu – fie între generații, fie între oameni ce abia se cunosc: nu știu ce să fac cu atâta libertate, acum dacă eșuez, vina e la mine // am ochii căprui ai mamei, ambele atragem priviri nedorite și suntem născute pe 11. Astfel,alintul” rostit sub formă de strigăt devine esențial în lumea pando, într-o lume în care speri că cineva te va auzi, chiar și atunci când ai impresia că peste trei generații vei fi uitat. Pentru noi, în Alecart, pando-ul nostru, poezia Alinei se „alintă” suficient de mult cât să o păstrăm aproape pentru generații întregi de alinare și înrădăcinare. (Maria Roșca)

am avut senzația că totul va funcționa/ până când în pieptul tău a răsărit o grădină plină/ de flori care te-a tras încetișor sub pământ.

Omul poate renaște, poate reînvia – dacă nu aici, sugrumat de piei și de pierderi prea multe, măcar prin moarte. Însă, în poezia Denisei Grădinaru, moartea pare să aducă odată cu ea un sfârșit bine definit, un sfârșit pe care nu îl putem anula oricât de tare ne-am dori să ne schimbăm destinul. Boala poartă cu sine o moarte dulce, dureroasă adeseori, însă care lasă în urma ei o grădină de flori. O grădină de flori care nu cu mult timp în urmă ucidea în interior și dăruia viață în exterior, o grădină de flori care va stabili definitiv o frontieră între ceea ce se află pe pământ și sub acesta, între om și neființă. Tot moartea pare să îndepărteze și, totodată, să apropie sufletele dezbinate, dezrădăcinate, două suflete cărora, deși le era menit să fie împreună, nu au avut niciodată suficient timp. Cu fiecare clipă, inima acoperită de flori, tăcută  se îndepărtează de cea încă puternică, dar care pare să îi urmeze destinul, să îi semene din ce în ce mai mult (nu știu ce să fac cu acele povești despre tine/ la care nu pot să ajung. corpul meu îndopat/ cu tristețe începe să-ți semene din ce în ce mai bine). Viața deja fragilă, reconstituită cu dificultate pare că se pierde din nou, pare că se sparge în mii de cioburi care nu vor mai putea forma niciodată un întreg. Poezia Denisei Grădinaru este despre viață și, totodată, despre moarte, despre fragilitate și putere, despre suferință și împăcare, despre tot ceea ce reprezintă ființa umană.

Nu este bine să fii duios cu oamenii despre care scrii.

Poate deveni o personalitate enigmatică personaj? Poate aceasta să continue să trăiască printre file? În biografia romanțată Anton Pann. Până când nu te iubeam, scrisă de Cosmin Ciotloș, Anton Pann redevine o voce care se cere auzită. Romanul se construiește ca o pânză de istorisiri ale vremurilor apuse și, totodată, ale vieții lui Anton Pann – a acelei treceri dintre două epoci remarcabile pentru literatura și limba română. În această carte se resimte o puternică dorință de individualizare, personajul intrând în dialog direct cu autorul, cu ideile și cu principiile sale (Personajul își asumă cu mare pasiune ceea ce iubește să facă și autorul.).

Cosmin Ciotloș a mărturisit că personajul Anton Pann i-a adus prin complexitatea sa unele provocări  în ceea ce privește limbajul (care, în cazul lui Pann, devine o sinteză a timpului în care a trăit), așadar a trebuit să găsească o voce credibilă (Cel mai greu mi-a fost să găsesc o voce care să aibă în spatele ei ceva melodios.) Pentru autor, biografia romanțată, o carte despre și cu Anton Pann, a devenit asemenea unui jurnal personal. Depășind dificultatea de a transforma personalitatea în personaj, Cosmin Ciotloș a făcut în final posibilă întâlnirea dintre public și Anton Pann (Dificultatea este cea de a transforma niște personalități în personaje. Personajul trebuie să aibă o tensiune proprie.).

Prezența lângă autor a lui Bogdan Crețu, cu discursul său atât de seducător și de bine documentat, pe care îl cunoșteam deja, ne-a amintit de dialogul purtat pe marginea volumului Nichita. Poetul ca și soldatul și, mai ales, de romanul nostru preferat – citit și apoi discutat în prezența domniei sale la o Întâlnire Alecart, Mai puțin decât dragostea. Intervențiile lui Adrian Jicu, pline de miez, au punctat felul în care ajungi, ca autor, de la persoană la personaj și ne-au reamintit de Iorgu – Bacovia pe care l-a recuperat și ni l-a adus aproape altfel. Încă o dată, în cea de a treia zi de festival, am constatat că literatura devine spațiul tuturor posibilităților, că e plasa noastră de siguranță, singura în măsură să testeze abilitățile autorului și, deopotrivă, ale cititorului.

Festivalul Național ,,George Bacovia”, la care alecartienii au fost invitați anul acesta, a fost un spațiu securizant pentru tot ceea ce înseamnă creativitate și inspirație, pasiune și trăire, dragoste și omenesc, un spațiu al întâlnirilor și reîntâlnirilor. (Maria Ioana Oglinzanu)

*Maria Roșca & Maria Ioana Oglinzanu, redactore Alecart, sunt eleve la Colegiul Național Iași.

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!