„Proba scrisă a bacalaureatului reușește ceva riguros contrar: reușește ca, vorbind despre ceva atât de frumos ca literatura, să o transforme în materie pentru subiecte de examen iremediabil urâte.”
Să fim cinstiți: literatura nu e pedagogică. S-a ocupat, de la bun început, cu cele mai oribile lucruri de pe lumea asta: spre exemplu, de un tip care-și omoară tatăl, se căsătorește cu propria mamă și-i toarnă și câțiva copii. Sau de un alt tip, care află că unchiul lui i-a omorât tatăl (adică propriul frate) și apoi i-a luat văduva de soție; inutil să mai spun că, până la urmă, în textul ăsta cam toată lumea moare. Nici scriitorii noștri naționali nu-s mai breji: ce o fi frumos în Ion – felul în care se poartă mizerabilul cu biata fată naivă? Scena nașterii pe câmp? Sau cea a sinuciderii? Și nici Moromeții nu-s cu mult mai breji, în fond. Ceea ce e cu totul de neînțeles și halucinatoriu la literatură e că, ocupându-se de toate chestiunile astea urâte, le transformă în tot atâtea imagini ale frumosului. Se ocupă de partea noastră bestială – și o face să arate atât de seducătoare.
Pe de o parte, calitatea asta a ei o face nepedagogică: e foarte greu, și foarte riscant, să explici unor copii în ce fel urâtul poate fi materie a frumosului. Pe de altă parte, exact calitatea asta dă sensul și funcția literaturii. Cu ea, literatura nu e pedagogică (nu în sens școlar, vreau să spun); fără ea, nu e literatură. Proba scrisă a bacalaureatului reușește ceva riguros contrar: reușește ca, vorbind despre ceva atât de frumos ca literatura, să o transforme în materie pentru subiecte de examen iremediabil urâte. E, de când o urmăresc (adică de vreo douăzeci de ani încoace), cea mai antiliterară probă de examen. Cea mai străină de spiritul liber și anarhic și violent imaginativ al literaturii.
Nu știu cine concepe subiectele acelea – dar nu țin minte să fi văzut vreodată un subiect de literatură formulat dinlăuntrul literaturii. Toate sunt snoabe, pedante, demonstrative (încercând adică să arate cât de inteligent e cel care le formulează), atât de enervante, încât scriitorii folosiți acolo mai mult ca sigur pufnesc mărunt din buze, spunând lucruri prea puțin literare și foarte lesne imaginabile. Aș vrea ca măcar subiectul care face diferența între nota 9 și nota 10 să fie dat în spiritul acesta al literaturii pure – adică ludic, gratuit, speculativ, anarhic. Abia atunci voi ști că cei care fac subiectele au, într-adevăr, darul și știința de a transforma ceva atât de profund nepedagogic ca literatura în cea mai eficientă și hipnotică pedagogie.
