BACFEST: Cum să te tratezi și să te îndrăgostești de lume la un festival de literatură

pe mine părinții mei m-au dorit
pe mine părinții mei nu m-au bătut
nu m-au umilit
mi-au cumpărat tot ce au putut
și mi-a făcut tata cruce pe frunte în fiecare seară
eu nu am fost un copil abuzat
și câteodată mă întreb dacă am ceva de spus în poezie
aici unde se varsă toată mizeria omenirii
dacă pot vorbi despre traumă din patul meu călduț
din care îi scriu mamei în fiecare seară că îi mulțumesc – „Paradox”

Aseară, pe scena Teatrului Municipal din Bacău, Simona Sigartău a fost poeta care a obținut la Bac-Fest Premiul pentru Debut cu volumul Singuri sub râsetele familiilor perfecte. Într-un fel, ceea ce s-a întâmplat în prima parte a zilei ne-a făcut ca atunci când Simona Sigartău a urcat pe scenă ca laureată să ne amintim cât de miraculos se leagă lucrurile – în viață și în literatură. Pentru că la Colegiul Național Ferdinand (fostul „Bacovia”), la acel liceu pe care Bacovia îl numea „cimitir al tinereții mele”, am participat la un dialog incitant despre nevroză și… nevroze.

O dezbatere, două perspective:

În cadrul întâlnirii Dialogurile Bac-Fest: Depresii și Nevroze în literatura română, alături de Damian Anfile și Adrian Jicu, am discutat (având, desigur, ca punct de plecare viața și universul lui Bacovia) despre traume în literatură, în procesul de creativ și în ceea ce se întâmplă în jurul nostru, despre cum credința și literatura ne salvează, înflorind ca o plantă firavă pe stâncă într-un creier umbrit.

Întrebările din sală ne-au intrigat, provocând răspunsuri percutante, sincere și aplicate, din partea invitaților.

Cum influențează limbajul poetic tratarea depresiei?

Starea de anxietate în care, mai mult sau mai puțin, cu toții ne-am aflat, poate fi destrămată de exprimarea cât mai clară a emoțiilor. Literatura, cu „poveștile” ei de și din viață, ne salvează, găsind în ea situații pe care nu le trăim în realitate, dar care ne oferă perspective recognoscibile, obligându-ne să le percepem substanța. Exprimarea sentimentelor în contexte sociale, în ciuda situației incomode în care te poți afla, te va pune față în față cu tine însuți.

Nevroza ajută sau împiedică creația?

Răspunsul oferit de Damian Anfile a fost categoric: nevroza este distructivă, creația se naște din stabilitate emoțională. Totuși, literatura nu este exclusiv apanajul firilor solare. E suficient să ne gândim la Bacovia, la existența lui, la realitatea interioară și la măștile sub care sau în care drapează totul. Arta catalizează întoarcerea pe orbita de care ne-am îndepărtat, vindecând datorită satisfacției de a crea.

Rolul credinței în formarea unei impresii despre lume

Damian Anfile ne-a mărturisit că modul lui de a crede este unul rațional și că fiecare aspect al vieții trebuie asumat cu un strop de incertitudine pentru a descoperi nuanțele a ceea ce am trăit. Totodată, îndoiala ne ferește de a-l învinovăți pe altul sau de a transfera divinității responsabilitatea pentru viața trăită de noi. Evenimentele nefericite nu ne îndepărtează de mântuire sau de ocrotirea divină, ele ne apropie de un sens. Parafrazând, dacă îți faci casa într-o zonă în care lovesc uraganele, să nu te miri dacă ea va fi luată de vântul dezlănțuit, iar dacă ți-o faci la poalele unui vulcan activ, să nu te miri că ai lavă în sufragerie.

Pentru noi, cele două alecartiene abia ajunse ieri în orașul lui Bacovia (după un drum de mai bine de trei ore cu trenul de la Iași – ca și cum am fi avut de traversat o epocă și o lume, nu o bucățică de țară), BAC-Fest 2025 a început cu un dialog despre credință și nevroze. Despre ce înseamnă cu adevărat a crede și ce impact au traumele asupra literaturii (sau literatura asupra traumelor). Damian Anfile s-a aflat în dialog cu Adrian Jincu, abordând un subiect greu, provocator. Am vorbit despre întrebări și de ce este important să îți adresezi cât mai multe (,,Nu sunt credinciosul perfect. Sunt tipul de om care mereu are întrebări și care nu crede până în clipa în care se convinge pe el însuși.”), am discutat despre literatură și despre felul în care ființa umană ajunge să creadă că i se cuvine totul. Omul se obișnuiește cu binele, cu frumosul, iar în clipa în care ajunge să fie pus față în față din nou cu răul sau cu momentele de cotitură uită toate clipele pline de lumină de care a avut parte: ,,La un moment dat credem că merităm binele absolut și că orice lucru rău care se întâmplă este o reducere a acelui timp care trebuia să fie frumos.” Dar omul a fost încă de la început astfel. Cu toții ne dorim doar binele, niciodată răul. Damian Anfile a pătruns adânc în literatură și în relația care se stabilește între universul cărții și cititor. Literatura este și poate deveni un spațiu de experimentare a trăirilor și a emoțiilor. Uneori este necesar să simțim, măcar pentru câteva clipe, ceea ce nimeni nu ar trebui și nu și-ar dori să simtă: ,,Prin literatură pot experimenta fără să simt totul, fără să mă conving de tot.”. Literatura, devine, totodată, un spațiu al siguranței, un mod prin care poți învăța cum să acționezi împotriva propriilor trăiri. Sau împotriva nevrozei.

Premii, premii: ce festival nu și-ar dori un juriu ca cel de aici? Sau: Dacă vreți să dați vina pe cineva, atunci despre ei este vorba: Bianca Burța-Cernat, Florina Pîrjol, Alex Goldiș, Radu Vancu, Bogdan Crețu

Cum la BAC-Fest se respiră literatură, aceasta a continuat să fie și tema principală a serii, în cadrul galei de decernare a premiilor ,,George Bacovia”. Poezia a revenit pe scena Teatrului Municipal Bacovia, prin versuri rostite cu emoție și prin imagini puternice aduse de poeții câștigători. Premiul pentru debut poetic a fost acordat Simonei Sigartău (,,Singuri sub râsetele familiilor perfecte”), autoarea unui puternic volum despre familie și societate, „cercuri” în care nu de puține ori suntem nevoiți să alegem dacă să fim noi înșine sau altcineva. Pentru că exegeza este indispensabilă literaturii, Premiul pentru Critica Poeziei i-a revenit Corinei Croitoru. ,,Fronturi interioare. Poezia românească a celor două războaie mondiale” e un volum ce analizează cu acribie poeziile scrise în timpul celor două războaie mondiale, care ne amintește că a existat și o poezie feminină de război, care nu ezită să sape adânc într-o temă puțin spre deloc abordată de critica literară de la noi. O carte care nu ar fi trebuit să existe, cum a spus autoarea, dacă omul ar fi ales pacea în detrimentul urii. Premiul pentru Cartea de poezie i-a fost oferit lui Ștefan Manasia (,,Sursele obscure”), poet la care, a observat Radu Vancu, există o etică grunge, o confesivitate specifică generației 2000 și o acută atenție la antropocen. Premiul Național ,,George Bacovia” i-a revenit lui Ion Mureșan. Și tare ne-am bucurat să-l revedem pe Muri de la Bistritz aici, la Bacău. Am rămas cu un gând frumos și cu emoția care îi străbătea întreaga ființă: ,,Înainte de a citi poezia ta, citește poezia unui poet care a fost. Astfel îi oferi două sau trei minute de eternitate lui și poeziei sale.”

Concluzii:

Frumusețea salvează, poezia salvează.
Numesc adevăr tot ce continuă (Radu Vancu, citându-l pe A.Camus)
BAC-Fest înseamnă literatură, poezie și nuanțe violete de cerneală lăsate de Bacovia pretutindeni în oraș. Înseamnă artă și suntem nerăbdători să vedem ce ne rezervă următoarele zile.

„Amintiri din copilărie” cu Ada Milea și Berti Barbera – cronică de pe banca din ultimul rând

Am fost aseară la „Amintiri din copilărie”. Nu, nu la ora de română (aia unde ni se explică pe zece pagini de comentariu cum e cu pupăza lui Creangă), ci la spectacolul-concert cu Ada Milea și Berti Barbera. Și am râs. Mult. Dar nu doar am râs. A fost un râs care are haz, dar și un soi de poezie în el, cumva din categoria „nu știam că am nevoie de asta până când am auzit”.

Ada Milea e genul de artistă care te face să te întrebi dacă chitara e un instrument sau o jucărie magică. Iar Berti Barbera… omul ăsta poate să scoată ritm și din tăcere, nu doar din tobe. Împreună reușesc să facă din Creangă un vecin de cartier cu care bei o limonadă pe balcon/ pe prispă și râzi de toate prostiile copilăriei.

Acum partea serioasă (că altfel nu m-aș simți o adolescentă responsabilă): dacă tot ne place să batem din cap pe ritmuri de rap despre nimic (scuze, dar versurile cu „bani, gagici, mașini” sunt fix zero în comparație cu ce-am auzit aici), de ce să nu încercăm și altceva? E cool să știi că poți râde de peripețiile lui Nică și să descoperi că literatura vie e la fel de tare ca un beat. Doar că are și profunzime.

Știți ce pierd cei care nu vin? Exact sentimentul ăla că ești într-o sală plină și râzi la unison cu oameni care habar n-ai cine sunt, dar cu care împarți aceleași amintiri reinventate. Pierd ocazia să vadă cum poezia contemporană (da, Ioan Es. Pop, Ion Mureșan, toată gașca) îți poate da knock-out fără să strige „yo-yo” în microfon.

Așa că… dacă vreți să aflați cum e să transformi „Amintiri din copilărie” într-o seară de neuitat, lăsați telefoanele, luați-vă prietenii și mergeți la Ada Milea și Berti Barbera. O să ieșiți de acolo cu mai multe like-uri în suflet decât pe TikTok.

Încă ceva: înainte să înceapă concertul, Ion Mureșan – da, poetul care a câștigat Premiul Național „George Bacovia”, sper că ați reținut -ne-a citit o poezie proprie și una de Bacovia. Vă jur, a fost un moment în care timpul s-a oprit. Să-l auzi pe Mureșan recitând Bacovia, în orașul lui Bacovia, e ca și cum ai juca tenis cu o prietenă și brusc îl vezi pe Jannik Sinner la fileu.

Bonus: surpriza de la final, când sala a cerut și Ada Milea, fără să fie anunțată dinainte, ne-a cântat „Săracii alcoolici”, pe versurile lui Ion Mureșan. Atunci am înțeles că da, se poate cânta despre alcool fără vulgaritate, fără aroganță, fără „hai să bem că suntem șmecheri”. În cântecul ăsta era tristețe, umor, dar și o mare tandrețe pentru oameni. Parcă din toate colțurile sălii teatrului din Bacău, se auzea și vocea lui Bogdan Crețu, criticul care i-a decernat premiul lui Ion Mureșan, a lui Radu Vancu, a lui Adrian Jicu și chiar a lui Emil Munteanu, coordonatorul Alecart și proful nostru, murmurând versurile lui Mureșan împreună cu cea a Adei Milea:

Vai săracii, vai săracii alcoolici,
cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!
Dar mai ales, mai ales dimineaţa cînd merg clătinîndu-se pe lîngă ziduri
şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere
scrise de un şcolar stîngaci.

Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate, apropie de ei o cîrciună,
căci pentru El e uşor, ca pentru un copil
ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi
numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ,
de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure
le sare cîrciuma în faţă şi se opreşte pe loc.
Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi
şi transpiră cumplit de atîta fericire.

Şi pînă la amiază oraşu-i ca purpura.
Pînă la amiază de trei ori se face toamnă, de trei ori se face primăvară,
de trei ori pleacă şi vin păsările din ţările calde.
Iar ei vorbesc şi vorbesc, despre viaţă. Despre viaţă,
aşa, în general, chiar şi alcoolicii tineri se exprimă cu o caldă responsabilitate
şi dacă se mai bîlbîie şi se mai poticnesc
nu-i din cauză că ar expune idei teribil de profunde,
ci pentru că inspiraţi de tinereţe
ei reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante.

Dar, Dumnezeu, în marea Lui Bunătate, nu se opreşte aici.
Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului
şi îi invită pe alcoolici să privească.
(O, unde s-a mai pomenit atâta fericire pe capul unui singur om!)
Şi chiar dacă din cauza tremuratului nu reuşesc să vadă decît un petec de iarbă,
tot e ceva peste fire.
Pînă cînd se scoală unul şi strică totul. Şi zice:
„În curînd, în curînd va veni seara,
atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!”
Atunci unul după altul se scoală de la mese,
îşi şterg buzele umede cu batista,
şi le este foarte, foarte ruşine – „Poemul alcoolicilor”, Ion Mureșan

Ce pierd cei care nu vin la astfel de concerte? Pierd senzația asta unică: că ești într-o sală plină și, împreună cu poeți, critici, profesori și colegi, râzi și murmuri aceleași versuri. Pierd ocazia să vadă cum poezia poate fi la fel de intensă ca un beat, dar cu mult mai mult sens.