Bad skin, de Andreea Gal: Plonjări perfect calculate

Volumul de debut al Andreei Gal se construiește având drept schelet senzații cărora le sunt atașate imixtiuni cerebrale și apoi sunt purtate în lume de vene prin care se scurg amintiri plăpânde. El propune o incursiune ce se derulează începând cu o pendulare permanentă între vocile pântecoase și rochiile de mireasă purtând amprenta albului spitalicesc. Se continuă mai apoi prin aranjări și rearanjări ale lumii în așa fel încât fiecare mutare a privirii aduce după sine o nouă contracție, o altă ordonare a punctelor de sprijin ce se prăbușesc înaintea ajungerii la ele.

Realul se subordonează unor flash-uri cu iz carceral

Realități împânzite de torționari care bat cuie în tabloul-creier, vivisecții ce iau pe nepregătite și totodată devin încet-încet ca de la sine înțelese. Să ți se răpească gând după gând, zi după zi o bucățică din ceea ce obișnuia a fi parte din tine nu mai înfricoșează, ci doar surprinde ființa cu armele la vedere, cu sensibilitatea și neputința la vedere. Resemnarea nu e una dorită, ci singura atitudine ce erodează în cea mai mică măsură, ea fiind adoptată pe termen nelimitat.

E liniște în jurul/ oaselor mele/ Și liniște în carne

O anatomie a simțului acaparat de degenerescențe, a imaginilor unei emotivități calcifiate, sclerozate, mereu gata (și parcă dornică) să fie retezată de/prin satârul unor percepții mult prea aproape de profunzimea maximală. Ființa se poziționează anume în proximitatea pericolului de a trăi la polii intensității permise – nu există cale de mijloc (aceasta nu e o opțiune), nici cumpătarea de a pulsa respectând parametrii normali, ci se tânjește fără încetare spre o distorsionare a limitelor cu intenția de a le tensiona până în punctul în care să se fisureze și să permită contactul cu alte modalități de îmbrățișare a ființării.

Un fluture ciclopic și mov. Căței de lapte. Idei care țâșnesc din plămâni fantomatici și dătători de sens. Firimituri care ard în cuptoare încinse, dar nu iau niciodată foc. Andreea Gal pare a fi jonglat cu materii prime, cu instrumente ce se lasă purtate prin canale de comunicare ce trasează granițele prin nervuri ale vieții. Fiecare poezie are drept punct de pornire un alt cadru, o altă stocare de impresii, un fel reînnoit de a capta fărâme de lume. Însă „camera” înregistrează cu la fel de mult patos orice aspect fin care, odată ce i se oferă ansamblul adiacent de perspective, își găsește un loc al său printre trăirile majoritar „desperecheate”, dar dozate sugestiv.

Dumnezeu are picioare/ de copil/aleargă în timpanele tale/ nu se supără că-l alungi,/ dar nici nu vine imediat/când îl chemi.

Confesiunile gravitând în jurul spiritualului poartă cititorul printr-o interioritate stratificată, care îl portretizează pe El drept un Tată inocent (și al inocenței), iertător, care nu numără greșelile, dar nici nu face abstracție de acestea. Versurile sunt impregnate de reminiscențele unei raportări ușor autarhice, mistice, divinului asociindu-se o înfățișare pe cât de radioasă și de meticulos concepută, pe atât de naivă. E antropomorf, în  primul rând prin faptul că suflul său nu dă nicio secundă de înțeles că ar fi păstrătorul sensului ultim spre care cu (prea multă) aviditate ne ghidăm peregrinarea prin lume.

O mulțime de guri/ lăsate să vorbească/ nu știu dacă pentru mine sau nu/ le dau cu ruj/ le șterg, le așez – Pregătire

Odată cu înaintarea în universul ideatic pe care ni-l propune Andreea Gal devine de la sine înțeles că ființa nu-și duce existența străină fiind de ceilalți, ci șirurile sale de zile sunt împresurate de întâlniri și conviețuiri ce poartă în adâncimi amprenta unor însingurări ce se tot repetă. Vocile care se acoperă și se diminuează reciproc au drept rezultat un fundal auditiv amorf și îmbibat de micile obișnuințe cotidiene. Rujul aplicat pe buze mai degrabă instinctiv decât conștient e marcă a unei purtări ce demonstrează cât de multe atingeri poate cunoaște fibra umană când trebuie să treacă testele unei societăți ce încă nu se înțelege nici pe sine în calitate de construct, nici pe actorii din care se compune. E un butoi cu pulbere ce, odată „deranjat”, perturbă iremediabil și continuu tot ceea ce întâlnește în imediata apropiere. Rafinamentul și cochetăria pe care le transmitea deunăzi rujul se dizolvă din momentul în care începe să se subordoneze lui pentru că așa trebuie, pentru că așa-i stă bine unei doamne…

 E supărată sau doarme/ plânsul ei cu zgardă la gât/ cutrieră strada

Stări de a fi și de a nu fi prin miezul cărora șerpuiesc prizonierate psihice care nu găsesc linia de finish, care încearcă, dar ceva le oprește din a o atinge. Mici inconveniente stopează fiecare transfuzie de speranță căreia filtrele minții îi permit să pătrundă. Omul Andreei Gal pare a nu fi doar înconjurat de o carceră imaginară/imagistică, ci și supus la niște chestionare cărora devine greu să le mai opună rezistență. Întrebările „nemuritoare” se scurg, se înmulțesc, se sufocă unele pe altele și, în tot acest timp, sinele asistă punându-și la încercare rezistența în raport cu oroarea de a fi, de fiecare dată, insignifiant element de butaforie.

Viața, privită de pe toate părțile, ajunge să fie asemuită unei vișini despuiate, care încă stârnește fascinația, însă e cumva caracterizată de un luciu orbitor ce-i evidențiază artificialitatea înstăpânită din loc în loc. E redusă la o elementaritate ce nu poate doar să avantajeze, ci pune în lumină fără pic de cosmetizare tot ceea ce a mai rămas de arătat, de pus la bătaie.

Merge atent, studiat/ cu mâna elegant/ căutând cuțitul;/ în mâinile ei/ toate lucrurile sunt/ lame

Ea nu poartă nicio secundă aura vreunei esențe feminine, ci e o plăsmuire a Discordiei și o sirenă ce nu caută să facă altceva decât să prindă în mrejele sale pe oricine se pripește și face pașii greșiți, spre prăpăstiile rațiunii. Reușește să dezarmeze, să înmoaie orice fel de precauții prin apelul la o eleganță ce se dovedește a fi nimic mai mult decât mijlocul prin care se produce anestezierea celuilalt. Se alcătuiește din celule contondente și, în cazul ei, acest fapt trece drept normalitate. Căci mânuiește lamele cu delicatețe, cu dexteritate, de parcă ar fi prelungiri ale ei, nu doar unelte de care dispune cu grijă și tact din când în când. Lamele nu sunt doar semnalmentele unei ascuțimi rău-voitoare, ci punctul în care sunt plasate le transformă în finalitatea a tot ceea ce ține de o ea ce nu comunică altfel decât pentru a bifa, o dată în plus, realizarea unuia dintre țelurile meschine ce aparțin unei liste lungi, care încă se scrie…

Năluci cărora le e refuzată sațietatea și sunt dispuse să înghită jumătate de lume în încercarea disperată și fără sens de a umple golul ce nu vrea să se evaporeze și să „lase în pace”. În ciuda laturii impersonale insuflate, o privire mai atentă, axată pe amănuntele edificatoare, va observa cu ușurință faptul că eul nu e un simplu observator al lumii, martor al modului în care ea se deapănă, se distruge și se regenerează regulat, ci, totodată, joacă rolul de pion pe o tablă de șah mult prea contorsionată. Ea păstrează alcătuirea tridimensională și poartă sinele prin încercări labirintice de a asocia oricărui fragment de obiectual un sens mai presus de cel standard. Căci doar astfel pare că se poate atinge o doză de confort sufletesc, o stare interioară care nu își mai trage rădăcinile dintr-o veșnică incertitudine, dintr-o neliniștite parcă anume continuă.

Volatilități albastre, zâmbete prinse cu ace de siguranță, animalitate neintenționată – toate acestea nu sunt piese întâmplător livrate, ci amestecate în așa fel încât devin parte a unei dezordini care ridică suspiciuni. Acele apocalipse personale asupra cărora ni se atrage atenția că ceva le tot amână desăvârșirea au drept fundație tocmai reluarea aproape obsesivă a unor imagini, senzații și sunete ireale, hiperreale. Tot felul de sensuri și de modalități de scurgere a clipei trec razant pe lângă, dar întâlnirile acestea tangențiale nu modifică, ci doar amintesc că se poate și altfel.

Ne întâlnim/ sfâșiați și goi/ numai în zilele de sărbătoare -/ doar atunci albul știe/ să tacă

Instrumentarul sterilizat ce ia locul simbolurilor care aglomerau odată zilele de sărbătoare e o surprindere a acutei și galopantei schimbări pe care ne-am însușit-o și căreia îi slujim fără drept de apel. Frica de a glăsui altfel decât prestabilit e una congenitală și ne menține loiali ideii cum că ieșirea din rând e fatală.

Alice și măștile căderii ei

Ea (ea, poeta) cade nu către Wonderland, ci către descoperirea unui el ale cărui „proprietăți” nu mai satisfac. Căderea – căutare cu sens invers – continuă și îi însângerează pe cei doi prin simplul fapt că se refuză oprirea la timp. Cârligele sunt în permanență întinse, dar maladive, și devine de neconceput atașarea de limite. Se merge până în pânzele albe (roșii) cu crezul că frânele vor aștepta mereu cumințele, la locul lor, în cazul în care neprevăzutul (inevitabilul) își va face apariția.

 „Words have meaning” & COME—AS—YOU—ARE

Versuri-idei care își ies din matcă și surprind subtilitățile în jurul cărora gravitează dialogul dintre uman și non-uman, mobil și imobil, viu și mai viu prin proiectarea în microuniversuri ce se deschid ocazional în fața ochilor noștri.

Printre paginile acestui volum adie arome nedefinite, dar care se înstăpânesc prin pregnanța lor peste cele familiare și le iau locul. Ideile sunt vii și se mișcă în dezorientarea lor specifică până li se indică locul și astfel ia contur o lume cu linii puternice și contorsionate, nicicând stabile, căci fiecare cititor atribuie alt sens cumulului de toxicitate la cote suportabile și recalibrări pe care le pune la dispoziție Bad skin.

((Articolul este preluat Suplimentul Alecart de Poezie dedicat Festivalului Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița”, 11-14 iulie 2019)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.