Poți schimba legea, dar nu-i poți schimba pe oameni și modul în care se tratează unii pe alții.
După Ruta subterană și Intuiționista (ordinea nu e cea a apariției romanelor, ci a traducerii lor în limba română), numele lui Whitehead s-a suprapus peste imaginea unui scriitor care nu doar că recuperează o parte a „istoriei negre”, ci o face din interiorul acestei moșteniri, ciocnind brutal perspectiva albilor și a celor de culoare, trasând destine și povești de viață puternice, readucând în prim-plan sclavia, segregarea, lupta pentru drepturi și libertate, demnitatea ultragiată. Impactul unei istorii în care sângele, tortura, moartea, disprețul încă pulsează dinspre trecut către prezent. Și e suficient să ne reamintim recentele proteste Black Lives Matter, imaginile și luările de poziție atât de polarizate pentru a înțelege că „problema neagră” e încă o cicatrice supurândă pe chipul mândru al Statuii Libertății. Chiar dacă aceasta se află la mii de km. de Sudul unde se desfășoară (sau de care se leagă ombilical) destinele protagoniștilor din romanele lui Colson Whitehead.
Băieții de la Nickel a fost recompensat cu Premiul Pulitzer și, după ce îl citești, nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva acest premiu corelează valoarea literară a cărții cu recunoașterea publică a unui adevăr dureros, reprezentând o compensație necesară. Fără ca acest aspect să diminueze ceva din forța pe care o are romanul, cu atât mai mult cu cât cutremurătoarea poveste pe care o imaginează scriitorul are la bază o realitate zguduitoare: descoperirea că un liceu de băieți a fost transformat nu doar într-o instituție de corecție, ci într-un loc al traumei și al abuzurilor, al segregării, în care zeci de tineri de culoare au fost supuși brutalității, umilinței, torturați și uciși cu sânge rece.
43 de cadavre, 7 neidentificate, un cimitir oficial cu rămășițe dubioase și un altul trecut sub tăcere care începe să vorbească lumii întregi despre niște adolescenți a căror viață nu a reprezentat nimic pentru albii care ar fi trebuit să se ocupe de educația și recuperarea lor. Un strigăt mut, cel de la Nickel (în romanul lui Whitehead), transformat nu într-o acuzație, ci într-o clamare a adevărului de a fi, și în secolul XX, un băiat negru printre oameni albi.
Când a fost descoperit cimitirul secret, și-a dat seama că va trebui să se întoarcă acolo.
Un bărbat de culoare ajunge exact în hotelul unde, într-o altă viață, un băiat își aștepta bunica să-și termine tura. Un hotel în care acesta paria cu sine însuși în fiecare zi dacă va vedea sau nu intrând un negru. Tratat ca un alb. Un pariu mereu pierdut. Pentru a trece timpul, băiatul de 12 ani citea cărți de aventuri. Și într-o zi a cărat acasă toate volumele din Enciclopedia Universală a lui Fisher, câștigate în urma unei întreceri cu spălătorii de vase cu care împărțea aceeași culoare, pentru a constata apoi că totul nu fusese altceva decât o farsă. Sau o lecție menită să-i arate care i-e locul în lume. În spatele coperților groase nu se aflau decât foi goale. O lecție de (și pentru) viață a negrilor dată unui alt negru. Pentru a nu uita că un afro-american nu e egal cu oamenii albi.
Numele bărbatului este Elwood Curtis. Dar el nu este Elwood, ci Jack Turner. Ce îi leagă pe cei doi e perioada petrecută la Nickel. Și un adevăr pe care doar unul dintre ei îl mai poate spune. Acum, la trei ani de la închiderea liceului, când încep să iasă la lumină dovezile abuzurilor și fragmente de oase umane, el e hotărât să vorbească, indiferent de consecințe. Pentru prietenul lui și pentru sine, pentru femeia care îl iubește, pentru a opune liniștii din ochii supraveghetorului Earl, acum un membru respectat al comunității din Eleanor, în vârstă de 95 de ani, după ce a fost întrebat dacă a lovit vreodată băieții de treizeci-patruzeci de ori cu o centură și a jurat pe viața copiilor lui că nu, adevărul despre viața distrusă a celor care au ajuns pentru un timp la Nickel. Adevărul păstrat în carnea și în sufletele lor definitiv mutilate. Adevărul care i-a făcut pe toți niște paria, niște delincvenți, niște drogați, niște cadavre ambulante. Asta dacă nu s-au sinucis sau nu au fost uciși în încăierări de stradă, căutând printre gunoaie, încercând să supraviețuiască. Dintre toți doar el pare a se fi rupt de ceea ce a trăit, de ceea ce știe că s-a întâmplat. În Casa Albă, pe Aleea Îndrăgostiților, în locurile blestemate în care li se aplicau pedepse crunte pentru vini neștiute. Deși semnele a ce i s-a făcut sunt vizibile încă. Doar că nimeni nu știe să le citească în cheia adevărului până la mărturisirea din final. Capacitatea de a suferi. Elwood – toți băieții de la Nickel – prin această capacitate existau. Grație ei respirau, mâncau, visau… Bătăile, violurile, neînduplecata lor cernere. Răbdau.
Dacă îți stă în putință să-i forțezi pe oameni să facă ce vrei și nu-ți exerciți niciodată această capacitate, ce rost mai are totul?
Fiecare dintre cei ajunși acolo are în spate o poveste: o revoltă, un furt, o familie destrămată, un act de huliganism, o infracțiune minoră. Sau o întâmplare nefericită, așa cum este cazul lui Elwood. În ziua în care ajunge la Nickel, el nu aduce cu sine decât încăpățânarea de a învăța și de a pleca cât mai curând de acolo. Și cuvintele lui Martin Luther King pe care le ascultase de sute de ori până se transformaseră într-un hârâit care-i vorbea despre demnitate, curaj, iertare și iubire. Despre faptul că sufletul negru e mai încăpător decât cel alb. Că urii îi poți răspunde cu dragoste: O să opunem forței voastre fizice forța noastră sufletească. Faceți-ne tot ce doriți și tot o să vă iubim. Cuvinte care-i transmiteau convingerea că libertatea e mai mult decât un cuvânt răsunând în gol și că, mai devreme sau mai târziu, luminile parcului de distracții Fun Town nu vor mai fi privite doar de departe, de dincolo de gardul care-i separă pe copiii albi de cei de culoare: Și totuși, fiți siguri că o să vă înfrângem prin capacitatea noastră de a suferi și, într-o bună zi, ne vom câștiga libertatea. După încercarea ratată a lui Elwood de a arăta condițiile în care se trăiește la Nickel, abuzurile și delapidările constante, când doar stejarii cu inele de fier înfipte în scoarța trunchiului îl mai așteptau, adică moartea, așa cum i se întâmplase cu jumătate de an înainte lui Griff pentru că nu a înțeles (sau nu a putut să înțeleagă) faptul că trebuie să se oprească și să se lase făcut knock-out pe ringul de box, fiindcă banii albilor erau mai importanți decât demnitatea lui și fiindcă, de data aceasta, nu putea câștiga din nou un negru; așadar, când Jack vine și îl scoate din carcera din Casa Albă și decid să fugă, se pune în mișcare instinctul existent în omul alb în atâtea secole de sclavie. Acela de a-și apăra prada. De a nu o lăsa să scape. Tăticii lor îi învățau să-i țină în frâu pe sclavi, transmițându-le această moștenire brutală. Ia-l de lângă familie, biciuiește-l până-i intră biciul în cap, bagă-l în lanțuri, să nu mai știe decât de lanțuri. Ține-l o vreme într-o celulă de fier închisă, coace-i creierii la soare și-i bagi mințile în cap marțafoiului sau bagă-l într-o carceră întunecoasă, cufundată în beznă, în afara timpului. Și dacă rezistă sau dacă încearcă să fugă, scoate pușca și ochește. Fără a-ți tremura niciun mușchi – nici atunci, nici peste ani când juri pe viața copiilor tăi că la Nickel toți puștii aceia negri fuseseră doar disciplinați un pic.
Trupul unui adolescent negru, deja o rană vie din cauza corecțiilor aplicate, se prăbușește pe un câmp. Prietenul lui fuge mai departe și devine una cu puștiul dârz, cu băiatul din Tallahassee care părea maleabil, se purta ca un fătălău și avea tendința enervantă de a ține predici. Cu cel care vorbea ca un student alb, citea cărți, deși nu-l obliga nimeni și extrăgea din ele uraniul cu care să-și alimenteze propria bombă atomică. A devenit el pentru a putea scăpa și a-i duce mai departe încrederea că un negru poate fi mai mult decât a nickel, o monedă de cinci cenți.
Lupta mea e lupta voastră, povara mea e povara voastră. Dar cum să le explice asta oamenilor?
În spatele și alături de Elwood se adună destine care se întind pe mai bine de jumătate de secol: cel al bunicii Harriet, care își pierduse tatăl în închisoare, acuzat de a fi avut un contact obraznic cu o femeie albă din fața căreia nu s-a dat la o parte pe trotuar, care își îngropase soțul, lovit cu un scaun în cap într-o încăierare dintr-un local, încercând să despartă niște bătăuși, care nu mai știa nimic de ginerele întors din operațiunile din Pacific, acum dezamăgit de realitatea sufocantă din Sud și nici de Evelyn, fiica sa, decisă să-și urmeze soțul spre o altfel de viață. Harriet și principiile morale pe care aceasta i le-a insuflat lui Elwood până când un polițist a decis că doar un cioroi ar fi putut să fure și viața lui s-a legat de Nickel și de Jack Turner până au devenit una. Mătușa lui Jack, Mavis, care a avut grijă de acesta după ce băiatul și-a găsit mama înecată cu propria vomă, până ce bărbatul de care s-a îndrăgostit, abrutizat de muncă, a făcut din violență singura formă de a se amăgi că încă deține puterea. Băieții de la Nickel și problemele lor, chipurile profesorilor și ale supraveghetorilor, disprețul, frica transformată în teroare, sadismul pedepselor, sistemul de a acumula puncte care să le faciliteze schimbarea statutului de viermi în cel de exploratori, pionieri și apoi ași, abuzurile sexuale, întreținerea violenței și a urii, a neîncrederii permanente, pedepsele (școala Nickel amplifica și rafina cruzimea lumii) și încercările ratate de a evada (să-ți suprimi gândul la evadare, până și cel mai fugitiv gând la evadare, însemna să ucizi tot ce-i omenesc în tine) sunt liniile pe care pedalează acțiunea romanului lui Whitehead. Și mai mult, în lumea dinainte și de după Nickel, lupta mocnită sau violentă pentru desegregare și aplicarea legii drepturilor civile cu marșurile de protest ale celor de culoare, cu micile victorii în a fi tratați ca oameni printre alți oameni, cu situația locurilor de muncă, locuințele insalubre, cu sentimentul de revoltă sau insecuritate, deși rămân elemente de fundal, sunt realitatea din care se hrănește substanța frânturilor de viață care se amestecă în destinul lui Elowood Curtis și al Jack Turner.
În tușe apăsate, fără concesii, cu o acuitate transformată deja în marca stilistică a lui Colson Whitehead, scriitorul afro-american oferă o nouă și tulburătoare poveste de viață prin care reatrage atenția asupra consecințelor anilor de sclavie și de segregare, asupra faliilor care au despărțit Nordul de Sud și lumea albilor de cea a negrilor, a încercărilor și tributului pe care toți, albi și negri deopotrivă, îl plătesc unei istorii întunecate. În fundal rămâne figura luminoasă a unui puști care nu a abdicat niciun moment de la credința că, în viață, indiferent de culoarea pielii, trebuie să stai drept și să nu uiți cine ești, adică să te situezi în interiorul sentimentului demnității. Dincolo de umerii căzuți și de privirea pierdută pe care Nickel le-a impregnat tuturor celor care au ajuns, chiar și pentru scurt timp, acolo.
*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, este profesoară la Colegiul Național Iași.
Foto: Andrei Rusu
