Dezechilibrul care echilibrează alte dezechilibre
O poveste a unor timpuri în care normalitatea era definită prin inuman și amoralitate, în care înainte de a fi om trebuia să fii Securist și în care trebuia să fii Securist pentru a fi om. Filmul Balanța propune un univers în care personajele principale sunt doi nonconformiști ce tratează realitatea vremurilor cu indiferență, doi oameni ale căror vieți au fost într-atât de irosite și de uzate de către regimul comunist, încât s-au scufundat treptat, până la înec, într-o oboseală existențială. Doi oameni care nu mai găsesc puterea să reacționeze la toate abuzurile întâlnite cu mai mult decât un „Asta este”, care doar își asumă, acceptă, îmbrățișează toate „neplăcerile” aruncate către ei, pentru că înțeleg că a nu răspunde este singura posibilitate de a se revolta. Societatea modelată de „idealul” comunist reprezintă, deci, un dezechilibru: oamenii care se potrivesc tiparului stabilit, conform conceptelor actuale, nu pot fi numiți oameni, sunt doar trădători – trădători ai moralității, trădători ai umanității; cei doi (pe care îi numesc oameni întrucât ei sunt reprezentanții acestei categorii, singurii care prezintă trăsături ale „normalității” pe care o căutăm cu disperare într-o lume atât de crudă) sunt și ei, în mod evident, așezați sub semnul unui dezechilibru cât se poate de bine conturat: în ei există atât de multă umanitate încât, fiecare acțiune a lor pare o dramatizare a vieții. Acestea sunt cele două capete opuse ale axei. Două extreme care compensează una pentru exagerarea celeilalte. Așa explic motivul pentru care filmul se numește, în română, Balanța, în loc de Stejarul, așa ca în traducerile din limbile engleză, franceză și germană. Este Balanța deoarece așa au fost puse în echilibru cele două dezechilibre ale societății.
Despre supraviețuirea prin naturalețe
Cenușiul unei Românii pentru care nu mai există nicio speranță de salvare se proiectează pe fundalul unor trăiri autentice. Nela și Mitică păstrează o atitudine cinică, ca formă de rezistență în fața sistemului, iar această sfidare, în timpul unui regim totalitar de extremă stângă, este însăși naturalețea. Cele două personaje trăiesc după propriile reguli, chiar dacă manifestă și un sentiment al resemnării. Nu au puterea de a schimba sau de a opri tragicul unei populații întregi, însă produc schimbări interioare. Opresc timpul în loc, pentru și prin ei. Filmul problematizează un contrast: acela între viață și moarte, convertit în opoziția dintre om și regim. Cei doi prieteni (numiți astfel fiindcă relația lor nu este una bine definită) sunt plini de viață, zvâcnesc într-un mod dureros de strident și de obosit, însă continuă a fi în acord cu ei înșiși. Cu toate acestea, spectatorii nu sunt feriți de imaginea dezastruoasă a țării. Toate cadrele din școli, spitale, imaginile unor copii bolnavi, ale unor oameni brutali care săvârșesc un viol par a ne lăsa mult mai puțin să ne bucurăm de detașarea celor doi. Imaginea spitalului este recurentă: mizeria, sărăcia, suferința sunt readuse în față constant. Mitică vine din această lume, însă nu îi aparține. Împotrivirea și răzvrătirea lui sunt semne ale unei revolte împotriva sistemului: Dacă toți ziceți că sunt huligan, măcar să nu ziceți degeaba. Nela manifestă un protest acut, dar mut, singurul episod evident fiind cel din fața clădirii unde a fost reținut și anchetat doctorul: Bine, spuneți-i atunci că o să mă așez pe trotuarul de vizavi și nu plec până nu mă primește, chiar dacă o să fie nevoie să stau o săptămână și mi-atârn și-o pancartă de gât. Asumându-și consecințele, încearcă să scrie pe asfalt PROTESTEZ, însă, fără a-și termina cuvântul, este ridicată și pedepsită. Cele două personaje trec cumva neatinse de realitatea tragică, par singurii oameni care nu sunt bolnavi și care sfidează frica profund implantată de către regim.
Asumarea ca modalitate de devansare
Un stejar și doi oameni care își îngroapă trecutul. Un stejar devenit martor și protector al amintirilor și secretelor. Harșt! Intră-n rând! Intră-n rând! sunt cuvintele care definesc comunismul, pronunțate de protagonistă cu o tonalitate sardonică, rostite în timp ce atacă mormanul de pământ cu o cazma, de parcă acea adunătură este chiar regimul pe care îl disprețuiește. Nela, înșirând poze ale elevilor săi lângă groapa săpată cu un entuziasm barbar, apoi dându-le foc și îngropându-le, Mitică privind compătimitor. Tată bun, tată tiran, tată fricos, dragă, dragă tată sunt vorbele spuse de ea în timp ce varsă cenușa părintelui peste flacără. Se ridică fumul din amintirile arse. Se ridică fumul din viața lăsată în urmă. Se ridică fumul, iar Nela îl inhalează ritualic. Acceptă trecutul, îl lasă să o pătrundă, să o umple și să o învăluie. Își asumă trecutul, îl îmbrățișează, îl respiră, îl păstrează în ea. Îl arde pentru a-l putea depăși, pentru a începe o viață nouă, îl inhalează pentru că asumarea este singura modalitate de a trece peste. Până în acest punct, filmul părea a se diviza în două povești, care evoluau paralel: pe de o parte, relația Nelei cu familia sa, în special cu tatăl, a cărui cenușă o purta cu ea peste tot, pe cealaltă parte, relația Nelei cu Mitică. Aici cele două povești se unesc, devenind una singură.
„Tată bun, tată tiran, tată fricos, dragă, dragă tată”
Relația dintre Nela și tatăl său se află pe talerele unei balanțe, unde echilibrul înseamnă acceptarea celuilalt (inclsiv a vieții) în întregime, fără a exclude evenimentele mai puțin fericite. Simetria incipit-final pune în lumină o poveste care suferă modificări. Tatăl Nelei este o poveste. Dacă la început fiica îi conturează imaginea unui părinte curajos, bun, corect, iubitor, spre sfârșit aceasta capătă fisuri. Relația lor se păstrează, firesc, însă coordonatele ei se modifică. Cea care inserează povestea este sora Nelei. Scrisoarea sa face posibilă derularea acțiunii și aduce în față alte variante ale întâmplărilor despre tatăl lor. Alăturată Securiștilor, ea devine dezamăgirea și dovada cea mai apropiată, reală, a răului, persoana pe care nu ar vrea să o mai vadă niciodată, întrucât, fiindu-i atât de aproape/apropiată, are puterea reactualizării durerii și a dimensiunii tragice a vieții trăite anterior.
Vizionând filmul Balanța, am simțit că există două lupte, purtate pe două fronturi diferite: cea a regimului comunist din România, cu încercarea de eliminare a tuturor drepturilor și libertăților oamenilor și o luptă interioară, mută, prin care trec Nela și Mitică, personaje care reușesc să-și păstreze umanitatea în fața unei existențe obositoare și, uneori, sordide.
*Cronica Ștefanei Albu și a Denisei Grădinaru, eleve în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași, a fost realizată în urma dezbaterii de la opționalul de cinematografie & literatură.
