Când am intrat în curtea liceului, eram cuprins de așteptări și zvonuri despre un univers paralel al derbedeilor artiști, al balerinelor frivole și al muzicanților zgomotoși. La toneta de lângă poartă – la acel „hub” al șmecherașilor care vămuiau cu replici colorate fiecare elev care intra și ieșea – aici, cei de la muzică încingeau manele empirice, cântate la piept și la gardul din fier. Iar când aceiași băieți rupeau saxofonul, toba și contrabasul în sala de spectacole sau repetiții, încântând urechile cu ritmuri de jazz impecabile, lucrurile intrau într-o perspectivă stânjenitoare.Așa că am început să „le cânt în strună” și să zâmbesc complice la glumele lor de fiecare dată când mă duceam după un corn Panda sau un foietaj cu ciuperci.
Artiști cu tupeu, artiști mai obscuri, toată culoarea era dată de o parte nescrisă a complexului care era Băncilă. A fost magazinul de la poartă, a fost cel de la intrarea elevilor, a fost din nou la poartă, au fost ateliere la poartă, s-au dus și ele și și-au mutat elevii înfrigurați la ceva mai puțină igrasie, la etelierele de sus, „de la plastică”. Așa se numeau: corpul de cultură generală, corpul Millo, plastica, muzica și căminele. Băieții „old school” de la plastică, unde mirosea a începuturi de liceu de arte și, implicit, cele mai complexe moduri de a fi cool prin holurile mozaicate, sculptate, pictate și „tag”-uite. Fascinația începea din curtea dintre Millo, muzică și plastică, unde găseai sculpturi terminate și neterminate, ca la workshopuri; și, cu intensități diferite, acompaniamentul talentaților maneliști care cântau jazz sau câte o vioară sau pian sensibile și dornice să se afirme.
Din demisolul corpului de cultură generală răzbeau bătăi frenetice de tobă chiar și la cursuri. Lumea se obișnuise, dar pe mine încă mă fascina; voiam să cobor și să ascult. Tainicul demisol, cu țevi și tubulaturi care să mascheze sărutări prelungi și caraghioase, sau câte o țigară fumată în vestiarul sălii de sport, ca și cum nu aveai de ales decât să pui pe unu să stea de șase ca să te schimbi de papuci.
Curtea o voi ține minte, totuși, ca pe cel mai pozitiv „teaser”, cu tot cu fântâna diformă, sculată dintr-o farfurie mozaicată, cu tot cu țarcul rușinii, implementat ca o ironie a estimării calității elevilor; cu forma ei liberă, curtea te purta printre toate corpurile și prin mulțimea de freze colorate și mutre belciugate și puteai poposi oriunde, indiferent că era pauză sau nu.
Dacă se vor mai face eforturi pentru investiții, curtea merită o atenție sporită, pentru a îi da o formă și o funcțiune care să speculeze felul organic în care băncilă își educă elevii care caută acest lucru. Și când spun că „și-i educă”, mă refer la cursuri, ateliere, pauze, magazin și inclusiv la chiul, fie el după tonete prin stația de la Filarmonică, prin Parcul Teatrului sau printr-o fostă crâșmă de lângă parcul de la Gulliver. Cel puțin așa făceam noi. Acum nu mai sunt convins că se chiulește cu stil. Eram departe de a fi copil-problemă, dar nici tocilar nu eram, iar dacă mă hotăram să chiulesc, dus de val sau fără chef, gestul nu rămânea neobservat. Așa că, hotărât să demonstrez că nu am chiulit cu o clasă întreagă de la ora de română, am luat a doua zi nota 9.
