Ghetoul era plin de copii mici. Unele femei ieșeau iar la cerșit, cu sugarul în brațe, la câteva ceasuri după ce născuseră. Mulți nou-născuți erau abandonați în casa scărilor, în prăvălii sau curți interioare, doar cu un bilet pe care scria: „Vă rog să aveți grijă de copilul meu. Eu nu pot.” Cei mai mulți dintre copiii găsiți ai ghetoului n-aveau nume.
Ce se întâmplă cu amintirea băiețandrului care vinde ziare și cu strădania sa de a rămâne în picioare într-o Americă zdrențuită de nenorocire? Spre ce duce fiecare pas al copiilor care nu au avut timp să cunoască ce înseamnă liniștea unui cămin, să se bucure de inocență, schingiuiți veșnic de usturătoarea, omniprezenta foame – personaj mai prezent în viețile lor decât ei înșiși? Ferindu-se de umbra acaparatoare a morții și a sărăciei, un fiu al nimănui reușește să supraviețuiască destul încât să ofere un ecou poveștii sale care amenința să se topească în miriadele de alte amintiri suferinde ale tuturor celor ce au trăit odată cu el. Din burta hapsână a unei generații de morți prea curând, pățaniile și istorisirile lui ajung să îi refuze uitarea fie și prin cei câțiva ani în plus prin care spiritul său are să dăinuie în conștiința unor noi tineri.
Dar suferința fetiței singure, crescute pe malul Dunării, pentru care lumea se năștea în trupul mișcător al fluviului copilăriei sale și își găsea capătul în orășelul murdar – Tulcea anilor 1900 – unde se duce? Tânăra al cărei entuziasm fragil devine din ce în ce mai firav și mai tocit de amărăciunea și de cinismul celor din jur care i-au veștejit pe nedrept vâlvătaia și care au secat-o de culoare unde s-a pierdut? Adevărul cumplit al realității este că zdrobește speranța cu aceeași nonșalanță cu care o făurește în cuibul de idei și de aspirații al unei persoane, reduce viața la monotona existență cu aceeași ușurință cu care o dăruiește. Suferind de o boală incurabilă și ajunsă pe o insulă ca un sanctuar al uitării, în care singurul scop rămas contagioșilor era să fie lăsați în urmă, apoi într-un lagăr pentru leproși, Elena nu ar fi ghicit niciodată că povestea sa va ajunge vreodată peste țări și oceane, singura parte din ea care a dus mai departe dorința împlinirii visurilor sale deșarte.
Romanul lui Cătălin Dorian Florescu invită la o incursiune dintr-o parte a globului în alta, derularea acțiunii asemănându-se cu urcarea unor scări uriașe de la începutul secolului al XX-lea și până în prezent prin prisma viziunii celor care au fost crescuți în haosul sau în limitările societății de atunci. Pornind de la oglindirea unei întregi perioade, atenția cade asupra produselor sale individuale și a experiențelor trăite, punctând evenimente istorice de la Marele Viscol care a lovit SUA în 1888 până la arderea fabricii de textile din New York în 1911 și atacul de la 11 septembrie 2001. Două personaje care simt că un trecut ce nu le aparține le definește mai profund decât propriul prezent își îmbină vocile îndemnându-se reciproc să spună și ridică din uitare ecoul unei generații pierdute. Ray, nepotul unui locuitor al ghetoului de pe malul East River, aduce la lumină istorisirile din copilăria bunicului său, iar Elena, o româncă rămasă la fel de lipsită de origini precum mama pe care nu a întâlnit-o niciodată, înșiră fragmentele vieții întrerupte de boală a acesteia. Poveștile lor, pe cât de diferite, pe atât de tragice, împletesc, de-a lungul romanului, un fir narativ cu două fețe, plimbând cititorul între mizeria, sărăcia new yorkeză din jurul anului 1900 și singurătatea vieții de femeie pe malul Dunării românești – între continua dovadă, renăscută iar și iar în diferite chipuri, a unei cronici lipse de apartenență și naufragiul unor visuri scufundate în neîmplinire la 7700 de kilometri depărtare precum o barcă înecată pe fundul fluviului danubian.
În unele nopți, când se lipea de spatele vecinului, într-un adăpost ieftin, un hotel de cinci cenți, și nu putea să adoarmă de căldură sau de frig, își zicea: „La naiba, unul ca mine n-are cum să existe. Oare de unde vin?” Oricât ar fi cugetat, tot nu-și amintea de vreun tată sau vreo mamă.
Pentru un orfan din ghetoul new yorkez din 1889, întrebarea „Cine sunt eu?” este înlocuită de tăioasa „Cine trebuie să fiu astăzi?”. Bunicul lui Ray – poreclit „Chibrit”, trăind însă printre ceilalți apelând la zeci de nume adoptate din necesitate – este pentru sine însuși asemenea unui canvas gol, lipsit de nume, de familie, de origine, care se poate transforma în orice îi cer circumstanțele în schimbul supraviețuirii. Curiozitățile sunt inevitabile, teoriile aduc ceva din care să izvorască un vis sau măcar o imagine: Poate că venea de pe lună, fiindcă mai auzise că acolo sus locuia un om. Cu gândul la imaginea căderii lui de pe lună direct în New York, trupul i se îngreuna și ochii i se închideau treptat.
Lipsit de vreo ancoră sau de prilejul de a-și forma vreo convingere proprie, îngrădit între zidurile oțelite ale unei sărăcii de neclintit, tânărul nu are multe de ales. Incertitudinea este o stare de fapt, speranțele sunt limitate: cea mai mare ambiție după primul pas este aceea de a trăi pentru a-l face pe al doilea. Preferințele nu își au locul într-o viață în care acul oricărei busole se învârte întruna, fără direcție sau țel. Astfel, existența se desfășoară în salturi dezorientate de la o ocupație prost plătită la alta, într-o lume în care empatia este prea scumpă pentru a și-o permite mulți, secătuită de foame și de disperare: o întreagă societate marginalizată care ar face orice pentru o continuare dincolo de capătul drumului, dincolo de sfârșitul propoziției, dincolo de faliment – până la moarte. Chibrit rămâne în viață mâncând din palma oricui se oferă să îl hrănească. Limita dintre păcatele pentru care ar trebui să se căiască din toată inima, așa cum îl îndrumă evreul Herschel, care își dedică ultimele luni din viață îngrijind băiatul înghețat găsit pe scările de pe Orchad Street, și cele care îi sunt iertate din pricina sărăciei devine și ea ambiguă. Cine mai poate da vina pe băiatul ce a furat, a înșelat, a cerșit și chiar a ucis la ordinul căpitanului nemilos când singura alegere care i-a fost îngăduit să o facă în viața de pe stradă era dintre nelegiuire și moarte?
– N-ai decât să te uiți, nu-mi pasă. În câteva săptămâni ai să te obișnuiești. Tuturor ne-a fost la fel, la început. Ai să vezi, cândva ai să te simți liberă aici, fiindcă ești la fel ca toți ceilalți.
– Eu nu-s ca voi, a murmurat mama.
– O, ba da, ești.”
Poveștile nu se opresc însă într-un singur loc; în cealaltă parte a lumii, precum un copil ce nu era menit să fie, inexplicabilul blestem pogorât asupra unei femei de a da naștere doar unor prunci morți a fost rupt numai de practicarea „vrăjitoriei” în timpul sarcinii. Dar venirea anevoioasă pe lume a unei fetițe, după săptămâni tremurânde de așteptare, descântece, după ore sfâșiate de țipetele de durere ale gravidei, avea să se dovedească doar primul obstacol al vieții ei, pus în cale de un Dumnezeu în care a încetat repede să creadă. Încadrate de brațele șerpuitoare ale Dunării precum ramele murdare ale unui tablou din care nu a reușit să evadeze niciodată, visurile Elenei, cea de-a doua dintr-un șir de „Elene” ale familiei sale și mama Elenei a treia, povestitoarea, încep să prindă formă și glas dincolo de aceste frontiere, departe de casă, departe de Vanea cel bun și de minciuna originilor sale pe care nu a crezut-o niciodată, înstrăinată de păsările și de trestiile unduitoare în brațele cărora a crescut, nu în orașul cel îndepărtat și nici în orașele din alte părți ale țării, dincolo de tărâmurile unei Europe condamnate la sărăcie și eșec; peste mări, peste oceane, conduse prin porturi de un soț de succes, aspirațiile sale prind aripi către pământurile Americii, presărate negreșit cu promisiuni împlinite și posibilități neasemuite. Salvarea s-ar afla numai în plecare, fiindcă noi nu suntem obișnuiți să vină americanii la noi, ci să ne visăm noi la ei. Odată cu veștile despre un bărbat plecat în America și în căutarea unei soții casnice alături de care să întemeieze o familie, visurile Elenei sunt trezite din nou ca printr-un fior. Trimițând scrisori în cealaltă parte a oceanului, citindu-le pe cele primite cu înfrigurare, schimbându-și aspectul în funcție de preferințele lui Petru, ea își permite să creadă pentru un timp, fără a ști că boala se apropie cu pași mult mai repezi decât tânărul român americanizat. Ce-i boala Hansen? Spuneți-mi! Trebuie să știu. // E lepră. Toți cei care o au sunt duși la o secție de izolare, în apropiere de Tulcea. Dacă aveți ceea ce bănuiesc, va trebui să vă petreceți tot restul vieții acolo.
Maladia trupului se metamorfozează în suferință a inimii. Brusca conștientizare a neputinței, ce urma să se înalțe din ce în ce mai sufocant și mai apăsător, o seacă de puteri pe Elena și îi duce povestea la un final abrupt, dincolo de care fatalitatea bolii nu îi mai dă niciun motiv să continue. Tânăra e izgonită într-un adevărat lăcaș al uitării: leprozeria dobrogeană e un loc al nimănui, întinzându-se pe pământuri întinate de infecție și de urâțenie, însingurată și izolată de lume precum un alt Pământ – cel al bolnavilor care pot căuta înțelegere numai în cei ce sunt ca ei. Cine i-ar putea spune Elenei că poveștile sale vor călători vreodată destul de departe încât să o scoată din uitare?
Râul primea morții cu blândețe, ca și cum ar fi știut că sunt niște morți deosebiți. Oricât de nestăpânit putea fi câteodată, East River se întindea în zori ca o fâșie lată de plumb. În ziua aceea n-avea să mai capete morții ghetoului, în schimb îi va lua pe alții.
Măruntaiele Europei – asta însemna Dunărea. Lua în ea ce i se dădea în drumul ei lung, care străbătea continentul și depunea totul în est: excrețiile oamenilor, gunoaiele și apele reziduale din mii de fabrici. Spăla trupurile copiilor care se scăldau și le ducea murdăria mai departe.
Stăruind totdeauna la distanță, singura figură ce îi ghidează negreșit pe bunicul lui Ray și pe mama Elenei este trupul mișcător al unei apei curgătoare ce încadrează orașele în care sunt blocați – East River și Dunărea. Imaginea apei ia o turnură fascinantă, vidată de obișnuita senzație a balansului și a continuității; ea se suprapune acum semnului înfricoșător al unui ciclu de reînnoire a mizeriei, a sărăciei, a fricii. O amintire a propriei neputințe – apă nestatornică ce pare a rămâne mereu la fel sau, mai degrabă, a pleca fără tine, profilându-se în forma unui sicriu uriaș pentru morții din viețile ambelor personaje, deși ele nu se vor întâlni niciodată. Apa spală cadavre de pe malul Dunării, răpindu-i mamei Elenei ambii bărbați cărora le-ar putea zice „tată” și ferecându-i pe fundurile sale negre. Valuri și vârtejuri de mizerie, galopând fumuriu la vale, întinate de murdărie și de mormane dizolvate de cenușă. În celălalt capăt al lumii, spinarea lor este împovărată de vaporul ce încarcă morții din portul new yorkez ca pe niște munți de marfă, un loc în care nici italienii, nici evreii, americanii sau irlandezii nu se mai deosebesc, rămânând păpuși cu trupuri înghețate, ofilite și stranii, păstrate prea mult timp de familii înainte de a-și permite să îi ducă la bord. Și astfel, cei încă vii se uită lung cum uriașul coșciug naval pornește zi de zi către insula Hart, un tărâm încremenit al corpurilor lipsite de ființă, înghițite la orizont de contopirea apei plumburii cu linia cenușie a unui cer închis: Nici unul dintre băieți n-ar fi recunoscut că se lăsa impresionat de așa ceva, dar se trădau de fiecare dată. Ori se uitau puțin prea mult într-acolo, ori scuipau tutunul puțin prea indiferent, după ce murmuraseră: I se poate întâmpla oricui. În romanul lui Cătălin Dorian Florescu, apa își neagă rolul genezic și capătă un alt chip, cel al ciclicității sufocante din viața în care percepția timpul nu se extinde dincolo de ziua de mâine.
… Și totuși, povestea
Pentru orfanii din ghetou povestea a rămas un prilej de visare. Ea răsună deasupra capetelor descoperite în toiul iernii, deasupra firelor de păr împletite cu fulgi de nea, deasupra mâinilor murdare și amorțite care numără monedele de peste zi, din beciurile sau adăposturile ticsite de copii ce încearcă să grăbească noaptea. Istorisiri despre părinți dispăruți pe fundurile oceanelor, părinți alungați din țările de baștină și rămași lefteri sau părinți ale căror chipuri au fost șterse și decolorate de trecerea timpului. Istorii ale unor origini – ce pornesc de undeva și se sting în uitare sau neștiință până la sfârșit, care nu se termină nicăieri, însă care au un început, un loc de unde au plecat și în care pot spera că se vor întoarce. Este ceva ce Chibrit nu a avut niciodată: o fărâmă de amintire pe care să o transforme în poveste. De aceea e convins, cu imaginația sa neputincioasă, că începutul său nu ar putea fi decât pe lună. El crede că a picat în lume și în timp de parcă ar fi fost mereu aici, dar simțindu-se de parcă nu va fi niciodată cu adevărat al acestei lumi. Crescut de povești și având un talent care l-a scos din mizerie, cu speranța deșartă la o poveste proprie, el e Micul Caruso, Paddy, Berl, Pasquale… Un nimeni care nu a devenit „cineva”, ci mai degrabă un „oricine”, care și-a făcut loc în viața altei generații tot prin poveste. O moștenire care i-a dedicat un sanctuar în sufletul nepotului său și în acela al unora pe care nu îi va cunoaște niciodată. Ascultători din alte timpuri, Elena-fiica și restul leproșilor din Dunăre, îi vor auzi glasul prin cel al nepotului ajuns la gurile Dunării. Îl vor auzi cântând de pe scene pe care nu le-au văzut vreodată, din timpuri pe care nu le-au trăit. Dar el va răsuna, se va auzi și va răzbate chiar și dincolo de ultima pagină. Va fi asurzitor.
Cine este bărbatul care aduce fericirea, cel care poate să stoarcă lacrimi din cele mai împietrite inimi, care poate aduce speranța într-o cameră plină cu orfani transformați în hoți, criminali, șarlatani și nelegiuiți pe jumătate morți de frig și foame, care poate șterge toată răutatea din sufletele lor fie și pentru o seară prin cântecele sale de neuitat? Cine este bărbatul ce a adus fericirea în hotelurile ieftine în care se adăpostea de nopțile nemiloase din ianuarie și în bordelurile new yorkeze? În case sărăcăcioase populate de anturaje suspecte, în parcuri de distracții în schimbul monedelor trecătorilor și, în final, pe scenele de seară americane? Dar cel care a ascultat poveștile bunicului său și a cântat pentru clienții mamei printre pereți și uși închise cine este? Bărbatul care fascinează orice fel de public, care învie imaginile unor mari nume în fața unei audiențe modeste prin talentul lui cel straniu, ani după moartea lui Chibrit, căpătând aceeași poreclă precum bunicul său cine este el?
La rândul ei, mama Elenei sfidează uitarea și își trădează destinul de a rămâne o leproasă fără chip, fără nume, neștiută de nimeni pe lume în afară de cei ca dânsa – la fel de uitați și de batjocoriți ca ea. După moarte nu lasă în urmă nicio avere, însă, prin poveste, lasă o ființă ce călătorește din sufletul primei sale ascultătoare, tanti Maria, până la urechile fiicei de care nu s-a putut bucura crescând-o, până la știința unui artist de vodevil care îi va purta amintirea cu el peste ocean, pe pământurile visurilor ei spulberate. Au rămas și trădarea Aurei și frizeria lui Ahile. Sufletul lui Vanea, tatăl ei cel bun. Blestemele și binecuvântările babei care a ajutat-o să vină pe lume. S-au ridicat toate deasupra Tulcei, deasupra Dunării murdare, au străbătut noi meleaguri, noi conștiințe, noi inimi ce le invocă negreșit și în fața altora, le descos, le dezbină, le reconstruiesc, le duc mai departe.
Revenind: ce s-a întâmplat cu vânzătorul de chibrituri, cu fetița singuratică? Povestea lor a dăinuit. Da, ea a avut forța de a rămâne, însă adevărata întrebare este ce s-a întâmplat cu toate numele de care nu a auzit nimeni, care s-au stins odată cu moartea pe care nici nu și-o puteau permite, plătea orașul pentru înmormântarea lor nevoiașă? Într-o anumită măsură, romanul vorbește și despre ele, despre toți acei oameni, despre toate acele vieți mici și mizere, insignifiante pentru istoria mare. Romanul lui Cătălin Dorian Florescu m-a lăsat cu această reverie la toate figurile pierdute, la tot ce a fost și s-a cufundat în apa mâloasă a uitării. Cine sunt ei și unde s-a dus suferința celor de care nu am auzit niciodată, a celor care nu au avut privilegiul de a rămâne în amintirea nepoților pentru a-și duce povestea mai departe? Ray și Elena au făcut-o și astfel lumea de atunci e încă vie, cu toată suferința și visurile ei.
*Luiza Sfîcă, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.
