Bărbatul, de Horia-David Munteanu este despre vagabondajul folosit pe post de armă, despre demisia din interiorul unei ordini la care unii dintre noi ne dovedim alergici. Aici duce refuzarea îngurgitării unei lumi indezirabile sau, poate, e tocmai portretul ultimei forme de supraviețuire care i-a mai rămas la îndemână. Atunci când plânsul evadează din interiorul acestui bărbat fără identitate, fără trecut și fără prezent, el se mută în ochii unei păpuși ce prinde astfel viață și scâncește. Un companion, o ființă la fel de neiubită, o pată rușinoasă în plus, care pătează, la rândul său, scara blocului și orice loc în care se află. O păpușă care se prea poate să nu fi fost nicicând (vie) și un bărbat care se prea poate să nu fi fost nicicând (viu), ci doar o înlănțuire de respirații, de afecțiuni care-și ascund urmele și nu se lasă tratate. (Alina Vițel)
Foamea unui om al străzii este asemenea unui cuvânt nerostit, unei idei abandonate care te ademenește încă și, după un timp, ajunge un bolovan care se rostogolește aprig în tine lovindu-ți timpanele, sfâșiind totul în jur.
E noapte, o noapte de vară ce suspină în ritmul beției tinerilor dornici de a-și trăi intens viața, o noapte brutală. Un tomberon plin își deschide gura spre ea. Un bărbat trist se uită la stele. Cuvintele nu au niciun drum într-o astfel de noapte. Lampa pâlpâie, o altă dezamăgire a unei vieți mai bune, țânțarii trag la lumină. Omul e îmbrăcat gros în ciuda gradelor de afară. Nu poți spune că are 20 sau 50 de ani, uneori vârsta chiar e un număr, iar pentru el nu mai avea nicio importanță. Probabil dacă ar fi fost întrebat nici el nu ar fi știut să răspundă. Era genul de om pe care, dacă l-ai fi văzut lângă mașina ta, te-ai fi gândit că aia a fost și ai fi sperat că nu ai lăsat nimic important înăuntru.
Îi e foame. Scotocește prin pungile de plastic după o urmă de ceva, orice ar fi putut potoli foamea stomacului până dimineața ce sigur avea să vină. Se oprește după un timp, pare victorios, ține în mână o farfurie de unică folosință în care se află resturile de la masa unui alt om. Unul care avea o familie, copii și o viață fericită. Așa cel puțin gândește el că trebuie să fie. Adesea, când găsește ghetuțe de copii aruncate sau tricouri prea mici pentru a mai putea fi purtate își imaginează o viață așa frumoasă, zâmbește și se roagă să i se dea putere să treacă peste.
Pentru un om al străzii fericirea nu este alcătuită din bucurii, ci din iluzii. Visele creează dependență, dar nu sunt interzise. Mănâncă repede. Îi e frică să nu vină un altul să îi fure iluzia unei vieți îndestulate. Problema lui nu e nici viciile, nici disprețul oamenilor, ci tocmai aceste vise care uneori nu îl lasă să doarmă noaptea. Nu fumează, nu bea alcool, nu se droghează, doar visează. E mult mai ieftin și îl ajută să se regăsească. Nu a fost dintotdeauna așa, dar viața știe să se joace cu fiecare în parte, uneori mai violent, alteori mai puțin. Lui i-ar fi plăcut o viață banală.
Un scâncet de bebeluș se aude din ce în ce mai puternic, răsucind întunericul nopții, iar bărbatul nu se poate abține să nu caute din priviri sursa zgomotului care a rupt tăcerea. Chiar lângă el, o urmă de viață caută scăpare pe fundul unei cutii de carton. Miroase urât, dar lui nu-i pasă, îi amintește de farfuria cu supă de la cantină, loc unde, din păcate, nu mai are curajul să pășească prea curând. Făcuse o boacănă și nu mai primește mâncare de acolo.
Se dezbracă, rămâne doar cu pantalonii largi și cu papucii din pânză pe care îi găsise săptămâna trecută. Se uită lung la pieptul lui păros, la cicatricile proeminente de pe brațe și se gândește. Visează din nou. Să fi trecut jumătate de oră. Se uită iarăși în tomberon. Bebelușul adormise. Gângurea așa frumos… Încearcă să-l ia în brațe, dar îl scapă peste sacii sparți de gunoi. Copilul se trezește și plânge din nou. Nu pare a avea niciun an, dar bărbatul știe că au ceva în comun: un tomberon și o viață mizeră de care ambii speră că vor scăpa, fiecare în felul lui.
Ia copilul de jos și se uită la el. O dorință vie îl străpunge, aprinzând parcă un foc necunoscut în interiorul lui. Se încovoaie de durere. Respiră pentru a-și potoli bătăile inimii, apoi se apleacă din nou. Nu vede prea bine, e întuneric, dar simte moliciunea oaselor, părul rar, un ușor miros necunoscut. Îi este milă. După mult timp, simte din nou milă. Și nu de el, așa cum i se mai întâmplase, ci de altcineva, de un copilaș abandonat în tomberon, căruia decide pe loc să-i găsească familia. Durerea s-a potolit și ea. E un vis nou, o altă doză de uitare necesară, mai mare de această dată: speranța că va face un bine.
Își lasă hainele și sacul plin de cârpe vechi aproape de trotuar, scoate o bucată de cretă din buzunar și desenează pe asfalt un cerc în dreptul obiectelor lui. Își marchează teritoriul. Șmecheria asta îl ajutase și înainte de atâtea ori. Știe că nu are nimic de pierdut, așa că ia liniștit copilul și pornește pe alee. Doza de risc e minimă, simte plăcerea până în măduva oaselor. Ține un copil în brațe. Un copil mai real decât întreaga lume care îl înconjoară. Străzile cartierului nu îi puteau oferi nimic mai mult, doar vise ce erau la tot pasul.
Se oprește în dreptul unui bloc. Prima geană a zorilor e pe cale să apară. Trage de ușă. Nimic. Fără a sta pe gânduri, sună la interfon. În miez de noapte nimeni nu ar răspunde la vibrațiile puternice, dar acum se aude un pocnet surd. Împinge cu umărul, intră. Bate din ușă în ușă, nu se deschide niciuna. Toți par surzi. Nici măcar unul nu apare în prag. Povara din brațe atârnă mai greu. Pe bâjbâite, în întunericul de mormânt al scării, mai bate o dată. O bătrână, la 60, poate 70 de ani, apare în pragul ușii grele de metal. Cum îl vede, dă să tragă de mâner, să pună o stavilă între ea și arătarea din față, dar mâna lui o oprește. Nu înțelege gestul femeii. Clipește rar. Îi arată bebelușul, însă femeia țipă. Strigătul ei răsună lung, izbindu-se de pereții scării, se aprind mai multe lumini, iar lumea năvălește în uși pentru a vedea mai bine. Un om al străzii cu un bebeluș în brațe. Toți închid înapoi ușile cu o singură mișcare repetată la nesfârșit pe toate palierele, de jos în sus sau invers, nu contează. Așa arată frica, se gândește el.
Liniștea seacă e străpunsă de respirația puternică a bărbatului. Se aude un zgomot de la ultimul etaj. O lumină și apoi un ecou: „Care ești acolo”? O voce masculină, stridentă, poate puțin speriată. Bărbatul răspunde cu un „Eu” răgușit. „Am un copil aici”. Doar atât a zis. Din nou, liniște. Becul începe să pâlpâie, se aude o ușă închizându-se și bâzâitul unei muște. Bărbatul privește în jos. Un strat subțire de praf, miros de țigară și câteva gume lipite de balustradă. Scuipă. Nu se simțea tocmai bine. Ia copilul, se așază pe o treaptă și moțăie cu el în brațe. Era cald, era bine, avea să îl ducă la un orfelinat, de acolo sigur i se va găsi o familie. Se gândește la mama lui. Face adesea asta înainte să adoarmă. Se întreabă ce face, dacă îi e bine, dacă mai e încă în viață. El ar zice că da.
-Hai, mișcă-te!
Stătea întins pe o pătură vărgată în mijlocul unei văi domoale. Auzea păsările, soarele îi ardea pielea și așa înăsprită, lângă el era bebelușul. Parcă crescuse. Soarele era minunat, îl curăța, simțea urmele picăturilor de transpirație ce se prelingeau din părul sârmos. Se trezește cu o durere puternică între coaste. Îl dor ochii. O scară de bloc, oameni în jurul lui, chipuri lungi, cu buze larg deschise.
-Hai, mișcă, boschetarule!
Oameni răi, oameni ce nu visează, dar cărora sigur le e mai bine așa. Întinde mâna, caută copilul. Nu mai era lângă el. Se prinde de paltonul cuiva. Nu înțelege. Afară era mult prea cald.
-Hai odată, nu avem toată ziua la dispoziție.
Voci reci, sugrumate, tăioase, mate, voci rostogolindu-se spre el. Vocile vieții pe care o duce fiecare. Măcar a lui nu se aude, nu îi aruncă priviri pline de dispreț, nu bolmojește insulte. Totul se reduce apoi la o mașină de poliție și la doi bărbați spătoși care îi pun cătușe. Țipă după bebeluș. Nimeni nu înțelege. La parter zace o păpușă veche din pânză, are păr blond, hăinuțe din catifea neagră și doi ochi care privesc liniștit în sus.
-Bebelușul, țipă el în continuare.
Noaptea lasă loc unei noi zile.
Nu l-am mai văzut lângă tomberon. Un cerc făcut cu creta a supraviețuit până la prima ploaie. Lumea nu e un loc potrivit pentru un visător, îmi spuneam uneori trecând să arunc dimineața, în drum spre serviciu, punga neagră cu resturile de ieri.
Intru în salon și completez pe fișă clinică agățată deasupra patului:
Bărbat alb, 1,72 înălțime, subponderal. Nu i se cunoaște numele. Nu se poate comunica deocamdată cu el. Nu răspunde la stimuli exteriori. Semne vitale stabile. A se păstra medicația stabilită.
(Citește AICI și o altă povestire de Horia-David Munteanu.)
*Horia-David Munteanu, redactor Alecart, este elev în clasa a IX-a, filologie, la Colegiul Național Iași. A obținut anul trecut Premiul I, cu punctaj maxim, la faza națională a Concursului „Tinere Condeie”-gimnaziu, Marele Premiul pentru proză la Festivalul-Concurs „Rezonanțe Udeștene” și alte premii la concursuri de creație literară. A publicat proză în reviste ca „Bucovina literară” (Suceava), „Mișcarea literară” (Bistrița) și „Alecart”.
