Vezi și tu, dacă în viață ar fi ca în tricotat, ai fi sigur că poți desface ochiurile doar trăgând de un fir, țssss, doar trăgând de un fir. Să te întorci în urmă ca să desfaci lucrătura greșelilor și să iei din nou în mâini trama propriei povești.
Un roman al doliului, un lamento pe două voci, al mamei și al fiicei, cărora li se adaugă o a treia, cea a nepotului născut departe, pe alt continent. O voce la început nesigură, șovăind în căutarea identității, apoi tot mai puternică, refăcând legăturile fragile, fisurate – ca o broderie mâncată de timp, abia reușind să nu se destrame în mâinile celui care îi pipăie nodurile – dintre generațiile anterioare. Un roman al traumei, al tăcerilor care se doresc izbăvitoare, dar se dovedesc vinovate, apoi al muțeniei asumate (Tăcerea e singura mea pavăză.), unicul mod de a păstra înăuntru veninul greu al suferinței (Dincolo de cuvintele inofensive alese cu multă chibzuială, pe care le-am folosit mai bine de douăzeci de ani, se găsea o grămadă vâscoasă alcătuită din tot ce a trebuit să țin sub tăcere ca să vă dezleg de trecutul meu condamnat.) și, în cele din urmă, al revenirii la celălalt, al blândeții izbăvitoare, al regăsirii legăturilor, al ispășirii și al acceptării. Roman al rădăcinilor pe punctul de a fi definitiv distruse, al dezrădăcinării și al readaptării, al supraviețuirii. Roman al unor femei care devin mame, roman al singurătății și al ostracizării, al familiei căutate, dorite și apoi destrămate, al unor iubiri care se risipesc, iar copiii sunt victime colaterale. Roman al tânguirii și al tânjirii, al pierderilor, al fricilor, al morților pe care le duci cu tine și al capacității de a merge mai departe. Roman al memoriei individuale și colective, al acelei memorii care nu ține de transmiterea directă a unei identități, ci de ceea ce este mai adânc: acel cordon ombilical al gusturilor, al mirosurilor, al gesturilor care îți constituie apartenența, al amintirilor care depășesc o perioadă anume, conținând în ele ceva aproape ancestral. Când nostalgia a secat, când pozele vechi și îngălbenite nu mai prezintă niciun interes pentru cei din ultima generație […] câte blesteme strămoșești și povestiri desuete poate trezi la viață o simplă mirodenie! Și, în egală măsură, roman al abandonului nedorit, dar necesar, roman al adaptării.
Dumnezeu și lumea întreagă au asistat la eliminarea noastră cu ochii închiși.
O carte despre o realitate care a produs o mutație esențială în ființa unui continent, o carte despre ce a lăsat în urmă colonizarea statelor africane, apoi dobândirea independenței și drumul sinuos către prezent. O carte despre genocidul din Rwanda, din 1994. Ucigașii noștri au obosit după o zi lungă de muncă, se întorc acasă să se spele pe picioare și să se odihnească. […] Între ei și noi, câinii, care au alergat toată ziua, dau să ațipească, cu burțile umflate de un ospăț cu carne de om pe care rasa lor nu-l va uita prea curând. Despre 1991, despre 1997, dar și despre încercarea de a spune lumii teribila tragedie a celor peste 800 000 de mii de oameni morți, deveniți apoi peste un milion. În cele aproape o sută de zile, tragedia unui popor căruia i s-a fisurat treptat, de-a lungul anilor, identitatea, i s-au inoculat perspective și ideologii care nu aveau nimic de a face cu felul oamenilor locului de a fi, într-o luptă pentru putere absurdă, grotescă, într-un joc meschin de interese, într-o mașinărie a resentimentelor scăpate de sub control, în care etnicii tutsi și o parte a populației hutu moderate au fost masacrați cu bestialitate, aruncați în gropi comune, trupurile le-au fost mutilate, lăsate să fie mâncate de câini, casele arse, rase de pe fața pământului. În care au fost vânați, siliți să plece în exil, împinși, la rândul lor, să își facă dreptate. Nemaifiind niciodată cei care au fost. În timp ce trupele misiunilor de pace se retrăgeau sau închideau ochii la ceea ce se întâmpla. În timp ce conducătorii țărilor „civilizate” își urmăreau interesele și urmau să poarte o vinovăție pe care nu și-o vor asuma niciodată, pe care o vor scuipa pe fața acelorași oameni, a celor care vor supraviețui și vor reînvăța să trăiască, încercând să îngroape la două degete sub pământ ceea ce s-a întâmplat. Să reconstruiască o țară. O carte care spune niște adevăruri dureroase prin intermediul a trei voci, aparținând unor generații diferite. Adevăruri despre Rwanda anului 1994, dar și despre un înainte și un după. Adevăruri care se desprind din povestea de viață a unei mame și a unei fiice născute din căsătoria de doi ani cu un francez. Care are un frate al cărui tată e un hutu și care va pleca în război și nu va mai fi nicicând același. Până când va abandona totul, preferând moartea. Adevăruri despre culoarea pielii, despre limbă, limbi și comunicare, despre ai tăi și cine cred ceilalți că sunt acești ai tăi în funcție de locul unde te afli. Despre cum e să nu fii nici una, nici alta, despre condiția de metis, despre greșelile unei femei care se nasc din bune intenții, ostracizare și tăvălugul istoriei ce sapă răni adânci în suflete și în lumea pe care o știe. Despre încercarea de a nu mai repeta, la următoarea generație, aceleași greșeli, despre dificultatea de a ști ce e bine pentru copilul tău, despre instinctul matern și regulile celeilalte țări în care trăiești, despre legăturile dintre generații, un glas al sângelui și nevoia permanentă de a te reîntoarce pentru a ști cine ești, pentru a înțelege. Roman al căutărilor, al puterii regăsite, al speranței firave că se poate înălța o casă chiar și pe ruine, că rădăcinile trebuie căutate și asumate, că tăcerea nu e o soluție, dar că uneori cuvintele sunt neputincioase și e nevoie de timp pentru vindecare. Un roman din care se desprinde o viziune profundă despre viață, care vorbește despre demnitate, despre măsură și împăcarea necesară. Chiar și atunci când nebunia și violența spulberă totul în jur.
Primul „acasă” nu poate fi luat în derâdere, e acea parte de intimitate care rămâne în adâncul nostru orice s-ar întâmpla.
Poate nu întâmplător, suita de mărturisiri și încercarea de a reface un dialog refuzat, trunchiat, prea mult timp amânat, atroce și dureros, începe cu Blanche, cea care se reîntoarce la trei ani după genocidul din țara în care s-a născut și din care a fost silită să plece pentru a-și salva viața și a avea șansa unui viitor în țara tatălui, în Franța din care nu a primit niciun semn, nicio scrisoare în toți acești ani de când bărbatul care îi este tată a fost nevoit să se reîntoarcă. Revenirea în locul care îi este acasă înseamnă confruntarea cu demonii și vulnerabilitățile trecutului, cu tăcerile de altădată ale mamei, asupra cărora e atât de dificil de revenit după ce aceasta a supraviețuit ororii, și-a văzut părinții, și frații, și nepoții uciși. Înseamnă confruntarea cu resentimente și întrebări la care nu știe dacă va primi răspuns, dar și cu ceea ce este: fiica unei tutsi și a unui francez, copilul cu pielea diferită de a mamei și de a fratelui, dar și de a tatălui, franțuzoaica vorbind limba de aici cum niciun francez nu a putut-o nicicând face, sora vinovată pentru ce au făcut „ai ei” țării acesteia (doar ai sângele și naționalitatea lor, nu?), tânăra care iubește un bărbat al cărui tată e din Martinica, tată pe care el nu l-a cunoscut niciodată, care are o mamă franțuzoaică și și-a luat numele de Samora în cinstea celui ce a fost liderul independenței Mozambicului, Samora Machel, deși nu a călcat niciodată pe continentul african. Cuvintele lui Blanche, punctând experiențe din copilărie și, mai târziu, din țara în care a fost trimisă și în care a decis să rămână, momentele reîntoarcerii ei acasă, la Butare, și ale reîntâlnirii cu mama, experiența maternității și relația cu fiul ei Kunuma refac traseul unei căutări a ceea ce este, al unei așezări permanent între pentru ceilalți, al condiției de a fi diferită, al nevoii de a înțelege ce s-a întâmplat în viața mamei, de ce nu ea a fost fiica iubită, de ce a trebuit să plece, de ce simte nevoia să se întoarcă mereu acolo de unde a fost exilată. La fel ca voi am plâns moartea verișorilor, a verișoarelor, a bunicului, a unchilor și a soțiilor lor, a prietenilor mei: dar voi i-ați văzut agonizând, mutilați, luni întregi le-ați căutat rămășițele și le-ați înhumat. Unde am fost eu în tot acest timp? Pentru mine viața a mers mai departe. E traseul sinuos, imposibil, al exilatului și apoi al imigrantului care trebuie să aleagă ce vrea pentru sine și pentru familia lui și care revine, mereu către rădăcini, cu privirea nostalgică și amară îmbrățișând fiecare lucru, ceea ce a fost sfârtecat, înțelegând, în cele din urmă, care este locul pe care îl vrea casă. Vocea lui Blanche e o permanentă căutare și incantație către mamă, țipăt când acuzator, când plin de jale și de neputință, abia târziu transformat în șoaptă alinătoare. Pe ea, pe mama pierdută o caută, pe ea o vrea, către ea se îndreaptă suferința și resentimentele, înstrăinarea și duioșia, lupta și tânjirea ei cele mai profunde.
Ce se petrece mai apoi, în noi, în penumbra sânilor, în acest corp colonizat? // Nimeni nu ne-a învățat lucrul acesta, se cuvine să ne resemnăm și să așteptăm verdictul. // Avem de ales? Am avut de ales? Am ales rău pentru tine?
Iar ea, mama, caută mereu calea către fiul, către băiatul nedorit, despre a cărui viață în pântecele ei a aflat în închisoare și nu i-a vorbit niciodată celui pe care l-a iubit când era tânără și care apoi i-a dat întreaga viață peste cap, celui care nu se va întoarce niciodată din închisoarea din nord, celui care a făcut din ea o mamă singură și o femeie ce trebuie să-și trăiască rușinea și să-și crească singură copiii. Fiului ei îi vorbește, pe el încearcă să îl apropie din nou de ea din moartea pe care a ales-o, să-i spună ceea ce nu a știut să spună nici când era mic, nici când a crescut și a fugit să lupte alături de ai lui, pe urmele tatălui necunoscut, nici când s-a reîntors viu acasă și a salvat-o din subsolul librăriei unde a fost ascunsă și apoi uitată, abandonată, în zilele genocidului, fiului vătămat de tot ceea ce a trăit, de ceea ce a văzut, de ceea ce s-a întâmplat. Fiului pierdut, fiului despre care Blanche e convinsă că l-a iubit mai mult decât pe ea. Până când viața mamei, alegerile ei, de fapt, imposibilitatea ei de a alege sunt dezvăluite de niște scrisori ce vor spune tot ceea ce ea nu a putut și apoi nu a mai avut timp să spună.
Povestitorii nu mor niciodată cu adevărat, nu-i așa? Mai târziu, cred că asta vreau să fac, știi, să spun povești, ca să omor timpul asasin al celor pe care îi iubești, ca să pun niște virgule între ieri și mâine.
Strecurându-se între, născut pe pământ francez, de cealaltă parte a dezastrului, Stokely, fiul lui Blanche, va fi cel care va putea răscumpăra, aducând iertarea în viața celor două, destinele frânte ale mamei și bunicii, purtând cu el moștenirea unei lumi de care învață să se apropie instinctiv, prin iubire, să o descopere singur, să îi cunoască adevărurile. Salvat de la trăirea directă a unei istorii cumplite, barbare, dar nu și de la ceea ce implică culoarea pielii pe care o are, Stokely o va primi în lumea lui de copil pe femeia care a trăit o viață atât de departe și a cunoscut atâtea visuri deșarte și speranțe năruite, va ajunge el însuși în țara ei, în Rwanda, se va apropia de ceea ce este și va spune povestea neamului din care se trage, va alege să nu tacă, să nu se teamă, va opta să pună timpul lor și timpul lui într-un singur cuvânt.
Voci care tatonează și încearcă să anuleze granița vicleană, nevăzută care se ridică între mame și copii, între oameni care locuiesc de generații în aceeași țară și care, ca într-un blestem, ajung să împlânte maceta unii în alții, granița vicleană, nevăzută ce pândește din cotloanele sufletului și ale istoriei. Sunt vocile unei familii care s-a pierdut și s-a regăsit și vocile unei comunități care aproape a fost spulberată de un genocid fratricid. Toți copiii tăi risipiți continuă povestea atâtor oameni pe care secole de-a rândul nimeni nu a știut să-i asculte, care și-au murmurat din generație în generație între ei bucuriile și suferința și care acum au o voce care nu mai poate fi ignorată. O voce depunând mărturie prin vocile tuturor celor care acum știu că tăcerea ucide amintirile.
(*Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart, profesor MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
