O amiază dogoritoare de vară între asfalt, betoane și fier, o privire obosită pe fereastră, un televizor pornit cu simț de răspundere cetățenesc și volumul la minim, fonturi îngroșate până la ridicol, Breaking News, presă, Facebook, scroll, Specii(le) prosperă, oamenii, mai puțin.
Volumul lui Cristian Fulaș este jurnalul unei Românii cu 34 de ani de democrație în spate (Democrația săracilor, puterea lor de a alege care bogați să stăpânească peste ei sau măcar iluzia că făceau asta.), univers meticulos documentat, de la periferiile gri-pestrițe, blocurile neterminate, rămășițele visurilor comuniste, buruieni și gropi patriotic plasate pe drumuri europene până la nobilimea mare, aristocrații, „statul paralel”, „oculta”. Tărâm desprins de realitate, idilic și verde, gazoane curate, tunse la milimetru, vile, mașini, opulență, un eden al speciilor ca Victor, Miron, Costin, Robert și ceilalți.
În orice grup și în orice partid s-ar fi dus să întrebe, cu toții susțineau același cuvânt, democrația, aceleași valori, bunăstarea, binele, nimeni, absolut nimeni neștiind nimic despre răul care se desfășura sub ochii tuturor și care în timp – prin diverse procedee de manipulare – întotdeauna dispărea sau se transforma miraculos în bine.
Puterea volumului Specii provine tocmai din autenticitatea sa și, mai ales, din rigurozitatea cu care urmează și transcrie liniile adevărului real, necosmetizat. Acesta păstrează nuanțele vulgare, pe alocuri chiar obscene sau violente, redă fidel multiplele laturi ale societății, corupția, minciuna, viciile, nepotismul, ipocrizia, politica și ale sale veșnice metehne. Romanul lui Cristian Fulaș este o oglindă, nu cea atent lustruită, cu ramă de mahon din vreo vilă de pe Primăverii, ci ciobul de sticlă, ochiul de apă limpede, rece și impetuos, aproape brutal, necesar. Lipsindu-i voalările fantasticului, universul din Specii este construit printr-o izbitoare onestitate, cititorul fiind purtat într-o incursiune în toate cotloanele și ascunzișurile acestui sordid peisaj autohton, făcând, timp de un roman, chiar mai mult pentru călător decât poate face realitatea care, în uneori surprinzătoarea sa indulgență, permite iluzia unor oftări academice, unui televizor închis sau o privire întoarsă complice în direcția opusă. Specii, însă, sondează fiecare strat, nu permite refugii sau eschivări, explorează absurdul cotidian și ne confruntă, fără filtre, cu acesta.
Obiecte stranii, specii lipsite de inteligență, dar dotate cu voința instinctivă de a fi puternice. De a-i domina pe ceilalți doar de dragul puterii, fără alt scop anume.
Miron, liderul de partid, Victor, mâna sa dreaptă, Costin, om al fostei Securități, acum retras, „consultant”, Gelu, violența necesară, obligatorie aproape a acestui imperiu, opus afluentului, aparent asigurând un sănătos antagonism sau măcar un rău necesar omorându-l pe Victor în finalul romanului – o ultimă verigă, cea care închide ciclul, onorând subit fireasca, primitiva succesiune, apărând profetic, ca ștreangul rebrenian, la începutul și la sfârșitul romanului, strivit întâi, apoi strivind, iată „speciile” care colcăie în înfloritoarea junglă a ultimilor 30 și ceva de ani de „democrație” și libertate. O parte a acestora, căci diversitatea lor e inepuizabilă.
Romanul lui Cristian Fulaș nu omite (și nici nu ar fi putut să o facă) arta, cultura, lumea literară, presa, lumea vastă, sinuoasă a cuvântului scris, stâlcit apoi în discursuri de un umor involuntar superb (… le-a povestit râzând conferința de presă, au râs și ei, era de râs. Chiar dacă era de plâns.), manipulat abil în propagandă (… era suficient să dai un nume ideilor, un nume cât mai elegant și pompos și, pe cât posibil, legat de mediul lor: democrație, liberalism, marxism, neomarxism, preferau în special cuvintele terminate în –ism, asta era pentru ei garanția ideii înalte), iar în final, în forma lui finită, desăvârșită, scurtcircuitat definitiv în mâinile dibace ale scriitorilor și intelectualilor. Toate acestea sunt dirijate în roman, sub o formă sau alta, de către Robert, scriitor ratat, acum faimos și răspunzător de propagandă în toate chipurile sale și de către Ștefan, discipolul, învățăcelul, dar și dragostea sa. Relația celor doi părea a fi una ce se îndreaptă cu pași grăbiți, deși șovăielnici, către modelul orwellian de iubire ca revoltă, răzvrătire, cel mai înalt protest fie și prin simpla ei existență în afara bulei luptei pentru putere, a guvernului, partidului, corupției, manipulărilor, dar e doar o iluzie (o alta din multele de care te agăți ca cititor). Acest tip de idealism (vădit interesat și el) îi aparține însă doar lui Robert (…adevărul s-a dus dracului, acum exista un singur adevăr, dragostea lui, scopul vieții și chiar al morții), în timp ce Ștefan își urmărește interesele personale, deznodământul poveștii celor doi fiind, și în acest caz, unul jalnic: șantaj din partea lui Ștefan, tot el rămânând în final exclus din cercurile de influență alături de (încă) iubita sa, amândoi ajunși acolo tot prin generozitatea lui Robert.
Ei, scriitorii, își aveau propriul cerc în infern
În Specii, lumea literară, arta nu sunt oazele luminoase, așa cum am vrea să ni le imaginăm, nici refugiile de unde, din spatele vrafurilor de cărți strategic plasate, „intelectualii noștri” cu grimasele superior-compătimitoare, grijuliu potrivite pe chipuri suspină povățuitori. „Intelectualul” devine din adjectiv – însușire, calitate, stare spirituală – un substantiv ce desemnează o categorie umană, asemenea titlurilor nobiliare din Evul Mediu care, cumulate, erau mereu mai puternice; intelectualul este cea mai înaltă speță, ultima treaptă în calea idealului puterii, atunci când nu știi cât costă lucrurile pentru că nu mai ai nevoie să știi, iar viața începe să devină anostă, apare arta, nu pot lipsi tablourile, biblioteca din vila unei astfel de „specii”, pentru că nu ești cu adevărat Cineva dacă nu te afli în rândul falnicilor erudiți și în cercurile puterii. Intelectualul lui Fulaș e o altă specie în care răul s-a culcușit, nici pe el nu-l poate salva nimeni și nimic.
Băi Victore, lasă-mă să-ți explic, să nu mori, cum se zice, neintelectual.
Binele și răul, adevărul și minciuna, stânga și dreapta, puterea și opoziția se topesc și se omogenizează într-o materie ingenios și iscusit modelată de acești mici demiurgi, într-un spectacol neverosimil, aproape distopic pentru privitorul neavizat, dezolant pentru figuranții involuntari. Istoria, în eternele ei bucle labirintice, se repetă uneori frapant, luând înfățișări diverse, multicolore, căci insipida limbă de lemn care se plimbă încet prin noua noastră limbă (Ada Milea) acum s-a preschimbat spectaculos, păstrându-și grotescul în mult mai radioasa și artificiala romengleză urbană, fără a se clătina însă vestigiile limbajului intenționat inexpresiv, grotesc, searbăd, visceral înrădăcinate în mecanismele de funcționare ale guvernului, ale politicienilor și ale presei.
Lumea acestor mame începuse odată cu copiii lor. Dac-ar fi existat o Biblie a mamei de cartier rezidențial, lumea ar fi fost făcută exact în clipa în care li se născuse primul copil. Înainte, genune. După, beatitudine.
Coborând, însă doar foarte puțin, pe treptele lanțului trofic de la înălțimile luptei pentru puterea absolută la aspirațiile și visurile ceva mai mirene, fără a abandona sau a îmblânzi mijloacele de a le împlini, ajungem la cartierele rezidențiale, la traiul conjugal, la familie, (a)casă și copii. Aici, frumusețea are proces de fabricație, se face, copiii sunt centrul universului, viața se suspendă fără internet, telefon, tehnologie, căci ele sunt unica religie și pentru ele, spiritul civic, patriotic, matern, democratic se învolburează, fierb și se revarsă fremătând și bolborosind pe Facebook. Acolo se poartă războaie și se răstoarnă imperii. Pentru copii, însă, orice, iar pentru dreptul lor incontestabil la internet, chiar puțin mai mult, de aici nonșalanța și naturalețea gestului Corinei de a merge pentru a „se înțelege” cu Victor să îi repare internetul (…mă-nțelegi, fată, de dragul copiilor, de dragul liniștii, se mai întâmplă și din astea, nu e panică). Demnitatea oricum este specie rară în acest spațiu, iar fărâmele rămase sunt rapid adormite cu alcool, droguri, petreceri alături de oamenii „de seamă”, postări, like-uri, o viață confecționată din petice, plasturi, cusături firave ce stau să se destrame. E lumea siglelor, firmelor, kitsch-ului, ipocriziei, disprețului absolut față de cei care încă nu au înțeles că puterea este scopul, nu un mijloc.
Cristian Fulaș prezintă o bucată de realitate: o țară dominată, mai presus de orice, de ridicol, de nonsens, dar și de grotesc, un imens fake la care ne-am adaptat, de care depindem, la care contribuim, pe care niciun slogan și nicio pancartă nu pare să îl clatine – destine întretăiate, despărțite și reunite, împletite într-un fir al Ariadnei căruia nimeni nu-i mai știe capătul. Specii este mărturia necesității recuperării lucidității, a unui adevăr vindecat de absurd, e un strigăt pentru nevoia de dezmorțire dintr-o realitate anesteziată. Cu toate acestea, romanul nu oferă rezolvări, nu conține soluția și nici drumuri către suprafața salvatoare. Dimpotrivă, reușește să însuflețească, să evoce din ascunzișurile, din refugiile memoriei frica de a ne dizolva, de a ne risipi în specii, în inuman. Reflexul de a ne întreba unde, în fuga noastră, ne-am pierdut conștiința?
de după geam, țara se vede ușoară ca fulgul în / iarna cu miros de plăcintă. / să-ți povestesc acum o scenă / dintr-o duminică printre blocuri. / un porumbel cu chips în clonț / dintr-o pungă spartă, / botinele murdare ale unei fete în drum / spre biserică, / un automobil care claxonează / fiindcă o bătrână trece prea încet strada. (Ruxandra Cesereanu)
*Andrei Tătărușanu, redactor Alecart, este elev în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.
Pictură: Ioniță Benea
