Ion Barbu: Întâmplările care se leagă de o carte sunt mai frumoase decât cartea propriu- zisă.
Uneori frumusețea se naște din curiozitate. Acea curiozitate ce atârnă ca o ceață densă, o curiozitate care nu cere răspunsuri, ci doar aduce cu sine întrebări. O curiozitate care apare din nevoia de a afla povestea din spatele unui om luând în palme pietrele colorate ce au pavat fiecare drum pe care acesta a pășit. A căuta în cel din fața ta povești pe care nu le-ai afla niciodată dacă ai rămâne doar în tine (și mulțumit cu tine) înseamnă a desprinde o parte din cine ești pentru a o împleti cu adevărul celuilalt, a da jos o piatră din sufletul tău și a lăsa o forță poetică să o picteze și să scrie pe ea un cuvânt ce lipsește din ființa ta. Această forță poetică născătoare de frumos ne-a așteptat pe noi astăzi dimineață în curtea Muzeului Județean Bistrița-Năsăud. După ce profesorii noștri au ținut un curs de scriere creativă la Sinagogă (de fapt un curs despre poezia de azi: „Azi nu veți învăța să scrieți poezie, veți învăța s-o citiți ca și cum ați asculta muzica preferată în căști” – Emil Munteanu), unde i-au invocat pe Diniș, Anastasia Gavrilovici, Simic, Ilya Kaminsky sau Dan Coman, sub soarele (prea) cald al Bistriței, poeții și-au păstrat prospețimea și au fost alături de noi prin Ion Barbu. Ion Barbu este artistul care se drapează în curiozitate. El este cel pe care vrei să-l urmezi, culegând pietrele și semnele lăsate de-a lungul vieții sale pe drumurile urmate de noi toți, dar necunoscute tuturor. El este doctorul poeticesc care fură din pieptul poeților o piatră și o transformă în poezie esențială. O altfel de poezie decât cea care se aude pe scena Palatului Culturii din Bistrița.
În această dimineață, Ion Barbu s-a prezentat în fața noastră drept un om-anecdotă. Un om-poveste. Un suflet cald din care au țâșnit întâmplări de viață (și despre oameni – vii sau morți) și de moarte – ca toate întâmplările vii, adevărate -, care, odată istorisite, au readus printre noi un trecut al manualelor de propagandă sovietică, al luminii din stațiile CFR și al poeților adevărați îmbrăcați în costum. Prin acest fundal gri, Ion Barbu ne-a introdus în povestea poveștilor sale, întorcându-se mereu la oamenii dragi, cei care l-au făcut să fie omul-curiozitate și artistul din fața noastră. De la poveștile despre Tudor Gheorghe și momentul de cotitură a faimei sale, la importanța muzeelor și posibilitățile de a deschide un muzeu marca Ion Barbu în bistritz, până la amintirile despre prieteniile legate cu Romulus Vulpescu, I.D. Sîrbu, Virgil Ierunca („Am fost ultimul om din Petrila care a dat mâna cu I.D. Sîrbu și ultimul care i-a smuls un zâmbet lui Virgil Ierunca.”) sau Monica Lovinescu, Ion Barbu s-a deschis în fața publicului ca o enciclopedie poetică. De altfel, toată munca lui și capacitatea de a transforma poezia într-un suvenir îl fac să fie „personajul” pe care l-am descoperit astăzi. Iar motivul pentru care Ion Barbu cartografiază (într-un fel absolut original) „teritoriul” poeților din România este unul cu atât mai frumos! Din dorința de a-și pregăti viitorul construindu-și cimitirul, el tratează și se tratează cu grijă în antologia epitafurilor Doar o vorbă să-ți mai Spoon River. Inspirat de Antologia orășelului Spoon River a lui Edgar Lee Masters, Ion Barbu își „construiește” cimitirul din 245 de pietre… cu poezie, iar noi astăzi, la începutul celei de a doua zile la Bistrița, am pătruns în „cimitirul” lui ca într-un spațiu al curiozității și al frumosului dăinuitor. Pentru că, la finalul zilei (și al zilelor), un cimitir al poeziei este un cimitir al esenței, al notelor adânci ale sentimentelor. Un cimitir în care noi, alecartienii, ne putem începe ziua în forță și prospețime, ca și cum am fi la Muzeul Poeziei de la Iași. Pentru că și ea, moartea, trebuie îmblânzită. Pentru că și ea, moartea, tremură puțin – ezitând să se apropie – în fața artei. A frumuseții. (Maria Roșca)
Ana Brnardić: În prima zi purta o armură de fier pentru zbor. / Sub armură erau grămezi de pene moi, iar fiecare cuvânt din gura lui / avea câțiva spini, un cioc sau o baghetă de dirijor.
Este firesc să găsim în poezie realitatea: camuflată în orice colț de literă, înfigându-și colții în temeliile fiecărei metafore. Însă cum arată, în a doua seară la Bistrița, întâlnirea cu versurile Anei Brnardić? Poezie care produce realitate în locul realității care produce poezie. Poezie care caută întotdeauna să curgă de pe foaie direct în realitate, asemenea unei inițiative de a transforma totul într-un suport pentru construirea (și suportarea) a ceea ce se află în jurul nostru – și nu invers. Poeziile ei transformă omul într-un colaj, într-o suită de decupaje imagistice așezate împreună într-o succesiune de imagini puternice. Sentimentul este concentrat într-un corespondent material de către o minte însetată de a oferi contur astfel încât să poată surprinde sens, proiectând întotdeauna poezia în afară, asupra naturii și a obiectelor. În poezia Anei Brnardić, comunitățile devin niște grădini care pot înflori sau se pot veșteji în funcție de chimia poemelor care le țin împreună. Persoanele apar drept copaci întâmplători și flori cu petale arzătoare. Sunt versuri care, deși majoritar scrise și publicate la Zagreb, s-au născut din anonimatul și intimitatea unei copilării izolate la sat, în care conexiunea cu natura era mai umană decât cea cu alte ființe. Limbaj ce captează dificultățile noastre zilnice, lăuntrice, de a folosi limbajul, de a ne traduce pe noi înșine în cuvinte, de a avea curajul să alegem tocmai cuvintele potrivite (fiind complet conștienți de forța fiecăruia dintre ele) și să ni le atribuim propriului suflet, să le metabolizăm și să ne metabolizăm astfel pe noi înșine – nu numai în singurătatea camerelor noastre, ci și în reflectorul privirii celor pe care îi iubim.
După lectura de la Palatul Culturii Bistrița din această seară, am aflat chiar de la Ana că unele dintre poeziile sale au fost scrise cu intenții aproape epistolare, atunci când emoțiile biruiau asupra inabilității de împărtășire, de definire a interiorității. Treptat, ele au început să-și inventeze propriile moduri prin care pot fi numite, consumate, eternizate. Poeta croată mi-a mărturisit fascinația față de abilitatea scrisului de a concentra experiențe atât de universale, de a-ți demonstra că trăirile pe care alegi să le exteriorizezi nu sunt pe cât de originale credeai și că undeva, departe, în lume și în timp, cineva te-ar putea citi și și-ar da seama că simțiți în același fel.
Sunt un copac, un copac întâmplător pentru fiica mea./Mă atinge pentru că sunt scorțos, pentru că am o rădăcină/ale cărei cinci degete se ivesc din pământ, pentru tălpile ei mici./Ochii mei sunt răsfirați prin frunze/tremură în bătaia vântului și se întorc după fiica mea.
Privind modul în care familiile persistă la Bistrița (atât cele literare, cât și cele de sânge), am avut curiozitatea de a o întreba pe Brnardić cum s-ar schimba viața ei de mamă dacă n-ar mai scrie poezie. Nu știu cum aș supraviețui fără scris, spune ea. Nu știu cum aș procesa lucrurile din jurul meu. Uneori îi privesc pe cei pe care îi cunosc și mă gândesc cât de diferit ar arăta lumea și fericirea lor dacă ar avea și ei un spațiu de exprimare. (Luiza Sfîcă)
Cristina Drăghici: am ridicat din mine/ un animal aproape mort/ în care am lovit doar ca să se miște/ și a mișcat.
Umblă printre noi, asemenea unei fantome sau a unei viroze generaționale, această suferință pur feminină, pur contemporană, o boală emoțională, genealogică, familială, o disfuncție mai mare generată de mii de disfuncții mai mici, gata să te smulgă pe tine din tine, să te piardă și să nu te dea niciodată înapoi. Poezia Cristinei Drăghici nu-și dorește, după spusele autoarei, să fie o confesiune, în ciuda caracterului său profund (și evident) subiectiv, izvorât de undeva din cele mai adânci zgârieturi implorând să sângereze și mai mult, ca niște fântâni care, în cele din urmă, ar urma să rămână seci. Poezia ei este scrisă cu intenția de a ridica un coș de întrebări. Din versuri se desprind, pline de forță, metafore crunte, pulsând de o disperare amară, de imagini introspective absorbite de un sine zdrențuit, murdar, pierdut între resturi – la fel ca inima rătăcită printre pliculețe de whiskas și prezervative înnodate. Este o poezie de revoltă împotriva propriei condiții și împotriva lucrurilor care o impun, poezia aceea care nu se va lăsa învinsă până când nu este ascultată.
sunt nisipul care se scurge lent/ din rinichii învinși, secunda când, în afara ta, nimic/ nu există în mine.
Singurătatea te poate reduce cu ușurință la o serie de mici nimicuri, iar sufletul ajunge să se regăsească mult mai intens, mult mai definit, în timpul mort dintr-o zi, în plasticurile folosite, în asfaltul topit de canicula odioasă decât în lucrurile acelea care „contează”. Existența ta este mai bine definită de plictiseala și dezordinea de după petrecere decât de muzica și de zgomotul din timpul ei. Alienare, așteptare, frică. Un semnal de alarmă…, dar nu un strigăt de ajutor. Ajutorul, salvarea. Concepte diferite. Unul insuficient, celălalt, periculos. Deoarece calea spre a ne ridica din nou pe picioare se află în trecutul fiecăruia dintre noi, în trecutul care ne stoarce și ne cuprinde cu tentaculele sale abominabile, irezistibile, asemenea unor sirene ce ne cheamă în valuri pentru a ne îneca din nou în acea tristețe, în acea ratare prea bine cunoscută. Suntem marionetele propriului trecut. În căușul palmelor noastre înghețate, apa rece ni se pare caldă. Putem fi mai mult de atât, dar putem fi și mai puțin. Nu știm cine am fost, cine suntem sau cine vom fi. Știm doar că trăim încercând să ne prindem inimile, să ne setăm memento-uri pentru a ne aminti să nu le mai pierdem. (Luiza Sfîcă)
Laura Francisca Pavel: E duritatea unei scene erodate / de după premieră, de a doua zi
Poezia Laurei Francisca Pavel ne dezvăluie destinul unei flori răsărite înainte de vreme, păcălite de razele timpurii ale soarelui de februarie. La înghețul iminent, se stafidește, timp în care celelalte prosperă. Augmentarea și exagerarea realității maschează golul ce putrezește, lăsând urme de umezeală sesizabile la orice apropiere profundă, imposibil de ignorat la întâlnirea cu propria persoană, când măștile se dizolvă și rămâne doar esența găunoasă. Nevoia de a epata, de a performa, de a depăși firescul, de a supralicita creează imaginea unui balon care, în cele din urmă, pocnește, lăsând în urmă un zgomot discordant și o adunătură de cauciuc spart ce urmează să fie aruncată la gunoi. Omul care trăiește la nivel declarativ, ca o figurină de ceară, va pierde confruntarea cu duritatea unei canicule, prelingându-se pe lângă cei ce admirau perfecțiunea confecționată, (ajungând, în cel mai bun caz, în anonimat).
Figuri care s-au machiat / strident, / au eclatat, / s-au autoîncântat, / acum redevin timorate / machiajul li s-a scurs, se retrag / palide, extenuate, / în anonimat.
corp-obiect invizibilizat / exponat viu intrat în anonimat.
ce a fost expus / rămâne expus / și prinde patină / un corp intrus / îngropat în decor
Propria persona, livrată în fața publicului, implică extirparea propriului suflet. Rămâne în urmă o păpusă de plastic, un strat de piele străveziu prin care trece lumina reflectoarelor. Versurile Laurei Francisca Pavel accentuează modul în care depersonalizarea, sub pretextul punerii în scenă a unui spectacol existențial, te îngrădește, te reduce la o rutină fadă și șterge, ușor-ușor, cu buretele, esența unui om, redefinind actorul drept o parte din decor – precum scena, recuzita, sufleurul, exponatele dintr-o vitrină. (Ioana Popa)
sorin despoT: sînt cel mai trist copil și-mi port părul pe spate
Ironia poeziei lui sorin despoT vindecă monotonia, durerea latentă și gândurile chinuitoare cu un antibiotic al egocentrismului simpatic și ludic, un antibiotic amar al acceptării că în viață ești uneori cel mai trist dintre copii. Fără să agraveze, să ridice semne de exclamație sau să reclame, antibioticul despoT oferă tratamentul propice vieților înrădăcinate în durere, chin și probleme. Odată ce auzi poezia lui sorin despoT, ai impresia că intri în sala de așteptare a unui spital în care tristețea nu este acceptată, iar orice încercare de a-ți plânge de milă este strict interzisă, un zâmbet politicos fiind încurajat, dacă nu lege. Faptul că odată o femeie nu a renunțat suficient la ea pentru a vrea să te cunoască pe tine, moartea continuă a motanului ce trebuie alinat pentru a-ți vindeca propria durere, dezgustul față de banele bunicii, căutarea timpului pierdut din cauza clipitului sau chiar imaginea „scandaloasă” (!) a fundulețului lăcrămioarei devin materiale poetice atârnate drept „tablou” în sala de așteptare a spitalului. Poezia lui despoT are în ea ceva ce-ți spune că nimic nu e cu adevărat atât de grav, iar sentimentele sunt simple simulări ale realității: un sentiment probează o realitate / cam așa cum ceasul de aur te face / mare baștan. Orice țipăt de ajutor ce răsună din trecut este minimalizat și ia forma unui prieten care zâmbește din sicriu, spunând și el că, de fapt, totul este bine. Astfel, sorin despoT oferă propriei persoane o pârghie de susținere, lucrurile mărunte din viață aliniindu-se în jurul său ca într-un spectacol cumpărat, menit să-i metamorfozeze tristețea mută, aparent inexistentă, totuși gălăgioasă, într-o improvizație a fericirii. Căci dacă nu pentru el, atunci pentru cine?. sorin despoT scrie și recită poezie pentru el la fel cum mirosul de iarnă timpurie și de ulei de motor este tot pentru el, picioarele vecinului ce ies de sub dacia papuc sunt pentru el, semnele toate rutiere sunt pentru el, poezia întreagă este pentru el. Și totuși, în acest pentru cine? pentru sorin despoT se regăsesc toți cei ce înțeleg legile spitalului, cei care cunosc aceeași doină cântată motanului, cei care ignoră scrisorile autorităților sau suferă de depresia cauzată de fundulețul lăcrămioarei. Pentru că, în final, poezia lui despoT este o rețetă personală a fericirii, dar în ea încap toate sufletele ce se lasă anesteziate de ironie fără să-și piardă suflarea. (Maria Roșca)
Alina Țârcoman-Ochea: uneori ești frumoasă, alteori înveți să fii
Realul din poezia Alinei Țârcoman-Ochea este impregnat de suflul critic, de dor și de neliniște. Printre versuri șuieră un continuu strigăt al nedreptății, o voce ce dorește să dea timpul înapoi și să poată țipa numai de fericire. Cu toate acestea, realitatea pare să lovească la orice pas prin constante reminder-uri, spunând că trecutul nu mai poate fi recuperat, iar sufletul trebuie să se obișnuiască cu otrava latentă oferită de înțelegerea că așteptările prezentului sunt dezamăgiri ale viitorului: încă nu am învățat cum se face / frică de destăinuire / de judecată / de respingere / de trădare / de greșeală nevinovată. Alina Țârcoman-Ochea demonstrează prin poezia ei că prezentul îl transformă pe Gregor Samsa-ul trecutului într-un lepidopter străpuns de un ac care își așază întreaga existență sub speranța unui anunț de angajare ce promite un salariu motivant, sub momentele în care trebuie să te silești să fii frumoasă, sub dorința de a avea o familie specială, o bunică supraviețuitoare a unui cancer, un bunic supraviețuitor al războiului, sub bucuria că încă un porc a fost sacrificat sau sub amintirea valsului pueril al unor surori. Și totuși, aripile lepidopterului ajung mereu să se rupă odată cu dezamăgirea provocată de gândul că toate așteptările au fost în zadar. Căci, la finalul zilei, roller coaster-ul nu-ți oferă niciodată șansa de a respira, oglinda nu-ți dă lecții despre cum să fii frumoasă, familia nu devine supererou peste noapte, țipătul de dinainte de moartea bunicii nu mai poate fi regizat, iar sandalele roșii ale mamei din anii 80 nu mai pot fi purtate. Lepidopterul rămâne ființa neînsuflețită ce trebuie singură să învețe să fie frumoasă, dansând pe covorul persan albastru, cufundată în melancolia timpurilor fericirii. Astfel, poezia Alinei Țârcoman-Ochea se sprijină pe dorințe absurd de omenești, pe amintiri ale fericirii irecuperabile, pe discursuri injectate cu durere și dezamăgire. (Maria Roșca)
Szántai János: Am cutreierat ținuturile ca șuvoaie, de la un capăt la altul
Călătorie. Căutare. Regăsire. Întoarcere. Szántai János ne propune, prin versurile sale, excluderea singurătății din viața nomadului, atitudine în urma căreia întoarcerea acasă este garantată. De ce? Fiindcă acasă este chiar persoana pe care o ai alături în călătorie, fiindcă aceasta cunoaște fiecare cotlon de lume pe care l-ai descoperit. Odată ce ți-ai deschis ochii și îl vezi pe cel din fața ta, te vezi pe tine.
Am dat viață celor vii…/ apoi un val ne-a aruncat pe țărm.
Ne zbăteam,/ până la ultima suflare,/ cum să ne întoarcem în apă./ Deși ar fi trebuit doar/ să ne ridicăm în picioare,/ ca orice mamifer respectabil.
Întoarcerea la ceea ce îți oferă adăpost este un instinct sălbatic, ajungând să cazi pradă unui firesc amăgitor ca unui cântec de sirenă. Singurătatea întreține vraja în care te afli, cea care te împiedică să revii la normalitatea de care te-ai îndepărtat. Dublarea propriului comportament în cel din față e semnalul sirenei – de această dată de alarmă, care te obligă să ieși din transă și să te ridici în picioare. Oricât de mult ai mări imaginea, din oricâte unghiuri ai privi, vei vedea doar o altă fațetă a iluziei pe care o creezi, căci nicio lentilă nu îți poate arăta imaginea reală mai bine ca oglinda. Ne-a cerut binoclul, s-a uitat îndelung prin el./ Mereu aceeași poveste, a mormăit./ Doar ritmul e mai rapid.
Szántai János a cucerit publicul venit în Palatul Culturii din Bistrița prin modul în care și-a recitat poeziile. Acolo nu a fost doar spunere. Acolo a fost trăire. A fost o formă cathartică de ființare. Poemele s-au corelat unor versuri cântate (care nu îi aparțineau) și care au sporit starea de transă a poemelor sale. Întrebat de ce a ales intertextualitatea ca mod de a fi în poezie și cât de importantă este muzicalitatea unui text, acesta ne-a spus că, în cadrul momentelor de lectură, unde poeții își citesc creațiile timp de două ore, trebuie să adaugi mai multă dimensiune imaginilor pe care le construiești pentru a fi vizibil. Chiar dacă linia melodică aleasă era simplă, faptul că ea întrerupea ritmul celorlalte versuri l-a făcut pe Szántai János să ne poarte într-un spectacol unde ritmul cardiac și ritmul sufletelor să atingă zvâcnete limită. (Ioana Popa)
Almudena Sánchez: Curiozitatea plânge în voie
Cosmosul e plin de întrebări fără răspuns, adresate de fete de treisprezece ani și de mărgele rotunde, meteoriți ce se preling pe obrajii copiilor. Versurile Almudenei Sánchez sunt impregnate de timiditatea impusă prin tăcerea celor din jur, devenită tăcerea ta. Indiferența paltoanelor de firmă propulsează zeci și sute de întrebări printre bizonii leneși, grași și statornici, care știu doar să pufnească, nu să pună întrebări. Așadar, curiozitatea se află în locuri inedite și cuprinde toate ființele și lucrurile ce împart planeta cu noi. Chiar dacă unele nu par capabile de a o trăi.
Poezia s-a șters singură de pe bancă.
Copilul stingher, pedepsit, trimis în realitatea rece precum insectele ce involuntar vor cădea în capcana luminii lustrei în care se vor zbate până nu vor mai avea vlagă sa trăiască, modul în care ne închidem în noi înșine și ne reducem la tăcere sunt aduse la viață de durerea acută din pieptul care ține captiv tot ce vrem, tot ce e nevoie să spunem, de fața amorțită, de fuga către dentist, de mirosul de camfor ce anesteziază gândurile și doleanțele noastre. (Ioana Popa)
Poezia și Luna Amară, împreună la bistritz
Ca întotdeauna, poezia și muzica se reîntâlnesc la Bistrița, iar în seara aceasta în public s-a stârnit un freamăt de nerăbdare în așteptarea concertului de după lecturi. Cu toții știam că scena Palatului Culturii urma să fie zguduită de Luna Amară, formație rock (deși nu mai au nevoie de introducere) ale cărei versuri pot fi definite ușor drept poezie. Intrarea acestora a transformat sala într-o clipită: în aerul solemn, reflexiv, impus de recitări a năvălit un complet alt tip de extaz, cu mult mai spontan, mai energic, contagios, care a cuprins adolescenții din public, dar și pe poeți și organizatori. În ritmurile puternice ale muzicii mult așteptate, prestația băieților m-a lăsat, totuși, cu o curiozitate, anume dacă ar putea găsi o punte între „personajul” principal al acestor zile, poezia, și genul rock alternativ în mod specific. Intrând în dialog cu ei, am aflat că atât Nick Făgădaru (invitat și ca poet în cadrul festivalului, cel care a recitat seara trecută -vocal/chitară), cât și Mihnea Blidariu (vocal, chitară, trompetă) au crescut înconjurați de marii clasici, iar acum lucrează împreună la versurile interpretate pe muzică. Aducerea poeziei în același spațiu cu rock-ul a fost inițial un fel de provocare personală, interesantă din punct de vedere al rigorilor structurale ale fiecăreia, care urmau să fie suprapuse în mod compatibil. Rezultatul a fost două forme de artă care se completau reciproc în cele mai neașteptate și interesante moduri: poezie subliniind sensibilitatea muzicii, respectiv, agresivitate – energie muzicală – menită să surprindă intensitatea poeziei. Fără îndoială, concertul Luna amară a fost un moment care a pătruns pe deplin scena și publicul de la Bistrița – și o încheiere pe cinste a celei de a doua zi. (Luiza Sfîcă)
*Maria Roșca, redactor-șef Alecart, Luiza Sfîcă și Ioana Popa sunt eleve la Colegiul Național Iași.
