Nu credeam să-nvăț a trăi vreodată.
Festivalul Poezia e la Bistrița îți impune un mod diferit de a trăi, de a observa și de a simți. Pentru patru zile, poezia se oglindește diferit în tine, muzica îți conferă un nou înveliș spiritual, iar străzile Bistriței se prelungesc până în adâncul sufletului tău. Zilele se întorc pe dos, diminețile debutează sub semnul recitalurilor zilnice de poezie de la Palatul Culturii, iar nopțile încep odată cu răsăritul soarelui. Bistrița mi s-a arătat mereu drept un spațiu cu rezonanță mistică, un spațiu clădit pe fundamentul poeziei și al bucuriei. M-am întors în fiecare an la Bistrița ca la un roman care te ține treaz nopți întregi, dar pe care nu-l poți închide niciodată pentru că știi că nu vrei să se termine. M-am întors mereu cu dorința de a mă juca din nou după regulile poeților, m-am întors cu speranța că voi deveni din ce în ce mai bună la jocul poeziei. Ceea ce nu am știut de la început este că Poezia e la Bistrița spune povești despre tine. Te privește, te scrie, te răpește și te învață să trăiești fiecare secundă. Faptul că ALECART-ul a fost prezent la Bistrița pentru atâția ani a adăugat o nouă regulă jocului, oferindu-le adolescenților însetați de poezie șansa de a dobândi un nou stil de viață, o nouă dimensiune a umanului și o nouă viziune asupra frumuseții ce se împletește cu nopțile nedormite, cu articolele lungi și cu insolația inevitabilă. Pentru că Poezia e la Bistrița este un festival al vieții autentice, al întâlnirilor fabuloase și al frumuseții care mânjește și care ar trebui exterminată. Dar adevărul este că frumusețea nu ar putea niciodată să fie exterminată, așa cum spune Rosa Berbel. Frumusețea, în orice formă a ei și în orice cantitate, ar trebui să fie celebrată, expusă, luată peste picior, invitată la dans, ascunsă în întuneric. Celebrând frumusețea putem intra în dialog cu noi înșine, cu noi din trecut, cu noi vii sau cu noi morți, astfel învățând cu adevărat ce înseamnă să trăiești.
Avem o justificare / dacă afară e DISTOPIE / înăuntru e bine. (Livia Ștefan)
În a patra zi a festivalului, Ion Barbu ne-a oferit o ultimă lecție despre viață și cum trebuie aceasta trăită. Pregătind scena spectacolului artei prin decorarea subsolului Palatului Culturii cu chipuri scheletice, Ion Barbu a îmbrățișat grotescul morții și a găsit o soluție în a-i ascunde chipul negru: prin umor și poezie! Ceea ce în mod normal ți-ar face inima să încremenească și să se gândească la posibilitatea propriei morți ne-a făcut la Bistrița să râdem și să admirăm ingeniozitatea lui Ion Barbu, pentru că, până la urmă, moartea e cel mai bun contabil (Ion D. Sîrbu). Iar ideile lui splendide sunt dovada faptului că poezia poate da viață chiar și celor mai moarte chipuri. Expoziția lui Ion Barbu, Didina comedie, ne învață că cel mai frumos mod de a trece prin viață este îmbrățișând cinismul și zâmbind în fața insuficienței, a eșecului sau a imperfecțiunii. Întorcându-ne sufletul către perete și lacrima către apus (versuri din Lucian Blaga atârnate în aer în subsolul Palatului Culturii), putem deveni actori activi ai marelui spectacol al vieții care ne obligă să ne înfruntăm sentimentele, să ne reflectăm în cei cu care intrăm în dialog (Je suis toi), să lăsăm moartea să ne scrie (Moartea mea mă scrie pe mine– Mihail Gălățanu) sau să ne întrebăm fericire, unde morții mă-tii ești? (Livia Ștefan). Atâta timp cât sentimentele noastre alunecă în vizual, iar vizualul se transformă în poezie, umanitatea este salvată, reconstruită și chiar vindecată. Privind expoziția lui Ion Barbu am avut impresia că pot trece peste orice moment din viață care mă așteaptă cu trei schelete lipite de perete dacă zâmbesc în fața morții lui Gorbaciov, a întunericului ca-n cur sau a tristeții ca o iubită bătrână pe care n-o mai prezinți nimănui (Livia Ștefan).
Moartea nu este decât o intrare într-o altă colectivă. Mai bună! (Ion D. Sârbu)
Didina comedie devine o alegorie ce amintește de capodopera lui Dante și ne trimite pe noi, spectatorii expoziției, într-o călătorie în Infern (deși este foarte nedrept să numesc subsolul Palatului Culturii astfel). Înainte de coborârea noastră în Infern am avut parte de un singur avertisment: aprindeți-vă lanterna de la telefon. Un echivalent mai dulce al inscripției de pe porțile de la intrarea în Infern din Divina Comedie: Lăsați orice speranță, voi ce intrați. Așa am alunecat în infernul poeziei. Ion Barbu devine, astfel, un Dante contemporan, un făuritor al poeziei și un atent spectator al păcatelor și al catharsis-ului, iar Livia Ștefan, care ne-a așteptat în Infern cu un performance aparte, ia asupra sa rolul poetului Virgiliu care îl ghidează pe Dante prin Infern și Purgatoriu. Printr-un transfer de sentimente și gânduri, noi am devenit pe rând noii Dante, niște suflete care călătoresc prin lume pentru a se mântui. Iar expoziția lui Ion Barbu care a încheiat cele patru zile de poezie trăite la Bistrița ne-a demonstrat că poezia este călăuza supremă, simbol al iubirii divine și al speranței, echivalentul lui Beatrice din Divina Comedie. Pentru mine, imnul expoziției este melodia lui Bob Dylan, Knockin’ on heaven’s door, care a imortalizat momentul și m-a făcut să mă simt întocmai ca un Dante ce bate la ușa (Mai am un singur door) Paradisului. Mai mult decât atât, refrenul melodiei lui Valeriu Sterian, Nopți, care a răsunat pe fundalul expoziției, sapă cu atât mai adânc în infern și lansează o invitație crudă, un strigăt de ajutor: Doamne, vino doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni. Astfel, respirând poezia, aruncându-ne în infern, căutându-ne călăuze și pendulând între păcat și virtute, putem îmblânzi moartea și durerea, căpătând reflexe specifice sufletelor ce se înalță mereu către frumos. Didina Comedie reușește să ne dea întocmai această lecție despre frumos și grotesc, despre joc și ironie. Ion Barbu ne demonstrează că în fața poeziei îți este imposibil să rămâi indiferent, dovada stând în bucuria absolută simțită la final de sărbătoare bistritzeană.
Poate că prin nopțile nedormite și adrenalina neîncetată, Poezia e la Bistrița aduce puțin moartea aproape de tine, dar acesta este acum un privilegiu pentru că numai morții mai sunt vii. (I.D. Sîrbu) – (Maria Roșca, redactor-șef Alecart, cu gânduri la aproape final de liceu despre festivalul care i-a luminat anii de liceu în fiecare vară)
Primul lucru pe care mi l-am propus atunci când am plecat de la Bistrița a fost să ademenesc cât mai mulți potențiali participanți (prieteni, colegi alecartieni, cititorii acestor impresii) la ediția de anul viitor. Nu, nu m-a rugat Dan Coman să aduc vizibilitate festivalului organizat de el (și de domnul Țărmure, și de Marin Mălaicu-Hondrari, și de Alina Pop), însă atunci când întâlnesc ceva ce-mi devine drag, a stat întotdeauna în firea mea să îl simt incomplet atunci când nu reușesc să îl împărtășesc. Scriind toate acestea, îmi dau seama că realitatea mea (subiectivă) asupra experiențelor frumoase este, de fapt, o realitate colectivă, universală a ceea ce înseamnă să citești și să te bucuri de poezie. Cu toate că poezia poate fi adesea un spațiu al singurătății și al intimității – atât pentru scriitorul care își croiește, prin ea, propriul spațiu intim, cât și pentru acel cititor ce găsește acolo un ascunziș pentru sufletul său – scopul ei final este de a atinge și de a rezona cu un întreg grup de persoane care, deși nu se vor întâlni niciodată, vor trăi (fie și pentru câteva momente) în interiorul aceluiași text. Iar întâlnirea cu acei oameni mi-a arătat că, în realitate, poezia nu este un mijloc al limbajului sau o expresie a genialității, ci un intermediar care poate fi folosit între două sau mai multe persoane, un spațiu ce, odată traversat, te poate ajuta să ajungi la celălalt. Astfel, literatura în sine are, în viscerele ei, mai puțin „limbaj” decât am fi crezut și mai multă emoție. Concentrează în ea nevoia omului dintotdeauna de a se exprima și de a crea comunități. Faptul că noi am ales cuvântul pentru a îndeplini această necesitate nu este decât o conjunctură – exact la fel cum muzicianul a ales sunetele, iar pictorul a optat pentru culori și linii. Poezia e la Bistrița m-a făcut să îmi dau seama de acest lucru, de faptul că toată arta are la temeliile sale aceleași frământări pe care, în mod fascinant, toată lumea încearcă să le transpună diferit, iar prin artă nu facem nimic altceva decât să încercăm să evadăm din zbaterea confuză și copleșitoare a ceea ce nu înțelegem în viața aceasta. Sufocați de lucruri mai mari decât noi, căzuți în jocurile sorții, artiștii sunt poate cele mai patetice ființe, disperați atât de tare de neputința noastră de a ne elibera, încât încep să taie, la rândul lor, din carnea, din oasele, sângele și fibra emoțională ce îi compun și să zămislească ceva care să îi – și să ne – vindece.
Cu forțe proaspete, cu inima îmbălsămată / Pentru prima oară / Vei schimba direcția și totul în urma ta / Va rămâne nemișcat.
Poezia nu este mereu o rază de soare. Uneori (de fapt, cel mai des) este un spectru de lumină. Ceva ce poate înghiți fericirea la fel cum o poate expulza și cum poate obscura întunericul. Ceva ce poate fi vindecător și absolut nefolositor în același timp, însă care, prin substanța sa, adaugă în mod automat încă un mic motiv de a continua să ne zvârcolim în ceea ce înseamnă să fii om – căci iată, am lăsat ceva în urmă. Iată, am reușit să oferim acelei confuzii existențiale o formă. În litere, în versuri, ideile devin, inevitabil, concrete. Am reușit să creăm prin versuri sanctuarul propriilor suferințe, întrebări sau bucurii, sanctuarul unei părți din existența noastră ce ne pune față în față cu noi înșine. Poezia e la Bistrița a devenit un sanctuar în sine, în care acum mă simt acasă. Am stat la masă cu oameni asemănători – poeți la fel ca mine, care mi-au arătat că nu există nicio diferență între noi, între ei și alte persoane. Poeții sunt oameni obișnuiți, dar care (ce întâmplare!) nu pot să trăiască fără să scrie. Într-un fel, a fi poet e asemănător cu a fi preot/sacerdot. Scriind (exact ca atunci când te rogi), construiești în tine o altitudine morală ce are forța de a se revărsa în tot ceea ce ești și în tot ceea ce te înconjoară. Nu poți scrie cu adevărat dacă scriitura ta nu este asumată. Nu poți scrie cu adevărat dacă nu-ți folosești poezia pentru a te descoperi și critica pe tine, pentru a-ți recunoaște umanitatea înainte de a o pune în cuvânt pe cea a celorlalți. Cred, de asemenea, că poezia este o artă foarte intimă și, deci, egoistă. Scriind, poetul se gândește foarte mult, poate excesiv de mult, la el. Dar ajunge apoi la ceilalți. Comunități precum cele de la Poezia e la Bistrița (dar și de la Filit, de la Oh Poetry! și, nu în cele din urmă, de la Alecart) anulează această componentă egocentrică a literaturii și ne arată că tot ceea ce a fost scris de noi, oamenii, va fi universalizat și se va întoarce în organismul acesta lăuntric comun, în care am trăit mereu și vom trăi întotdeauna doar noi, oamenii. (Luiza Sfîcă, clasa a XI-a, își serbează astăzi ziua de naștere prin poezie și amintiri de la bistritz)
De ce, în astfel de vremuri, se mai organizează festivaluri de poezie? Pentru un public ca noi.
Trebuie să recunosc, Poezia e la Bistrița nu m-a lovit ca o undă seismică, deoarece am plecat de acasă cu așteptări foarte mari. Însă faptul că le-a împlinit pe deplin este un lucru excepțional, având în vedere că mă așteptam la cea mai faină experiență din tot anul (și chiar așa a fost). Este prima oară când particip la festival, deci așteptările mele au venit din poveștile alecartienilor veterani și aș dori să poposesc acum tocmai asupra acestor povești pe care le-am trăit, căci, chiar dacă sună clișeic, ele sunt esența care rămâne (și la Bistrița, și acasă).
Timp de patru zile am participat la un maraton de poezie, plimbări pe străduțele cochete, muzică, mâncare și voie bună, muncă multă – pentru a scoate la cald jurnalul de festival în fiecare dimineață – și pauze mici, rare (și opționale) de somn.
Mereu aceeași poveste, a mormăit./ Doar ritmul e mai rapid. – Szántai János
În sala verde a Palatului Culturii din Bistrița, poeziile au alcătuit un teatru radiofonic pe care l-am ascultat cu inima trepidând timp de 3 zile. Povești despre neputința de a găsi o „acasă”, despre dragoste și dezamăgire, despre fuga necontenită de adevăr și despre golul interior al unui „om-personaj”. Am fost cu adevărat impresionată de Szántai János pentru interpretarea și muzicalitatea poeziilor lui, de Dani Blanariu pentru simplitatea și rigoarea versurilor sale, de Cătălin-Mihai Ștefan pentru sinceritatea, răbdarea și ingeniozitatea cu care a răspuns la întrebările adresate seara, după recital (și, bineînțeles, și de poezii, la care abia aștept să mă reîntorc, citind volumul Apaosuri) & mai ales de Maria Ivanov, care, prin versurile ei, a fost poeta ce m-a sensibilizat cel mai mult la Bistrița și a cărei apariție (în topul întâlnirilor cu scriitori/poeți de anul acesta) o pot asocia cu cea a Tatianei Țîbuleac prin prisma modului în care suferința nu a fost vizibilă la un nivel superficial sau declarativ, ci a țâșnit pătrunzător, obligând spectatorii să ia acasă o parte din ea.
Povestea nu a lipsit nici din diminețile petrecute în grădina Muzeului Județean Bistrița-Năsăud, pline de istorisiri evocate de minunatul artist Ion Barbu și în dialogul cu Ioana Nicolaie. Laureata Premiului pentru Literatură al orașului Bistrița a depănat cele mai sincere povești, destăinuindu-ne motivul pentru care scrie proză: e datoria ei să împărtășească greutățile prin care a trecut, să consemneze lumile de care a aparținut și oamenii pe care i-a iubit – pentru ca ele toate să rămână nemuritoare, exact ca o fată frumoasă pe care o porți mereu în suflet. În urma discuției despre Radu Maxim Niculai, protagonistul romanului mult îndrăgit de mine Drumul spre Soare Răsare, o carte cutremurătoare despre iubire, suferință și loviturile vieții postdecembriste, am fost încântată să aflu că „povestea” lui urmează să continue printr-un volum de poezii scrise chiar de fratele Ioanei Nicolaie, Pictând apa – o altă „datorie” a scriitoarei ce se cere împlinită.
Ion Barbu ne-a vorbit despre întâlnirea sa cu Ion D. Sîrbu și despre modul în care i-a susținut literatura, despre Virgil Ierunca și despre cum își construiește viața și opera din povești care se leagă de scriitori și de cărțile lor. Dacă poezia și muzica sunt metaforic numite locuri în care putem găsi nenumărate povești, muzeele sunt, cu adevărat, căminele lor, spațiul concret în care traversezi timpul doar privind rămășițe de poveste. O rămășiță din dialogul despre muzee a fost soluția oferită de Ion Barbu la dilema tuturor tinerilor când se raportează la vizitarea unui astfel de loc cultural. Muzeele se îndepărtează mult prea mult de prezent, nu mai prezintă niciun interes și au devenit o locație plictisitoare, ce nu poate spune mai nimic astăzi tinerilor. Acest lucru poate fi „rezolvat” prin umor și construirea unei povești de care adolescenții să se agațe pentru a le găsi vizitabile și demne de atenție. Umorul a fost pe deplin prezent și în expoziția de duminică, Didina Comedie, o poveste curgătoare plină de imagini reliefate de versurile/citatele poeților și scriitorilor care însoțeau câte un craniu colorat. Pe întuneric, cu lanterna telefonului în mână (mai folosește și telefonul la ceva), am petrecut o oră fără să ne dăm seama când a trecut timpul, privind instalațiile și tablourile pătrunzătoare și deopotrivă umoristice inspirate de Livia Ștefan, I.D. Sîrbu, Louis-Ferdinand Celine și mulți alții.
Povestea devine profund subiectivă când poposește în muzică. Momentele muzicale (care există și la Alecart, iar recurența lor la astfel de evenimente mă face să cred că nu există literatură în afara muzicii) au fost ca o pastilă miraculoasă administrată în fiecare seară pentru a termina într-o notă voioasă și pentru a ne face poftă de viață, de mâncare (și ulterior de scris). Am admirat capacitatea incredibilă a duo-ului Bartholomey&Bittman de a crea ritmul muzicii rock folosind tehnica specifică jazz-ului și muzicii clasice, energia trupei Luna Amară (al cărei chitarist a venit și în calitate de poet invitat, surprinzându-ne cu versurile și interpretarea lor pe scenă) și complexitatea spectacolului de percuție propus de Irina Rădulescu și Mircea Ardeleanu – seară în care spectatorii chiar au fost provocați să intre în dialog cu muzicienii și să participe la realizarea spectacolului.
Nu în ultimul rând, cea mai frumoasă poveste, și cea mai importantă pentru mine, este a mea, un alecartian în clasa a noua (mă bucur că pot avea titulatura aceasta!), care a împărțit cele patru zile de festival cu alte două alecartiene și cu profii de română, devenind astfel o mică familie, familia Alecart, admirată de organizatorii festivalului și de poeți pentru modul în care consemnează, cu agilitate și sinceritate, experiența „poezia e la bistrița”. Diminețile grăbite, atelierele de scriere creativă, întâlnirile din grădina Muzeului Județean Bistrița-Năsăud, serile de lectură, socializarea de la finalul zilei, apoi „a doua dimineață”, când, de la miezul nopții până după răsărit, scriam despre tot ce făcusem, văzusem și citisem în ziua respectivă, pentru Alecart, toate au însemnat povestea noastră. Astfel, primele 5-6 ore din zi (căci odată ce ne apucam de scris deja se schimba ziua), ni le petreceam în camera de hotel, unde se auzeau bătăile la tastatură și căscatul în semn de protest, iar spre dimineață se vedeau razele soarelui și se auzeau păsările matinale. Pentru a o parafraza pe colega mea, Luiza, cel mai greu e să muncești și cel mai frumos e să culegi roadele – articolul publicat pe Alecart și mesajele încurajatoare ale cititorilor din Iași. Dar cel mai și cel mai frumos a fost că m-am bucurat de această experiență alături de Măriuca și de Luiza, alecartiene veterane pe care le admir nespus de mult și care m-au încurajat la fiecare pas.
Poezia e la Iași, la Alecart, în fiecare zi la noi în suflet și în toată ființa noastră, în tot ce înseamnă om.
Asta ne învață în fiecare an tot ceea ce se întâmplă la Bistritz, bineînțeles.
P.S. Nu pot să nu menționez că poezie e și în gara Beclean pe Someș, unde ne-am petrecut timpul alături de sucevenii de la Casa de poezie Light of Ink, unde am împărtășit impresiile de după festival și ne-am promis că ne vom revedea la FILIT. (Ioana Popa, clasa a X-a, la începutul călătoriei bistritzene.)
