De ce nu îți dai tu singură teme?
Dacă anul trecut impresiile mele postfestival păstrau aroma unei experiențe pe care o consideram irepetabilă, Bistrița transformându-se într-un spațiu în care timpul parcă se dilata pentru a face loc doar poeziei, în cele patru zile de acum – petrecute din nou ascultând (și scriind despre) poezie, discutând cu invitații, bucurându-mă de tot ceea ce oferă această întâlnire-prietenie așezată sub semnul unui amestec indescriptibil de excelență și de voie-bună, am încercat să fiu mai lucidă, să analizez cu atenție de ce nu poate fi reduplicată experiența festivalului. Știam, așadar, că va fi super. Și chiar a fost. Ba chiar mai mult de atât, dar nu găsesc superlativul potrivit. Deși pregătită, am fost luată (din nou) prin surprindere – asta dacă iau în considerare evenimente amuzante, cele ce alcătuiesc plasa de siguranță a amintirilor de neuitat.
Țin minte că anul trecut colega noastră Luiza spunea că a rămas impresionată de impactul pe care poezia auzită „live” îl are. Probabil și pentru că nu ești spectatorul unui maraton, ci în fiecare seară aștepți să descoperi un timbru nou. Magia se produce datorită conexiunii care se creează cu cel ce își citește poemele în limba maternă. Senzația este că invitații împărtășesc ceva adânc. Noi primim acea bucată din ei și, într-un fel, avem grijă de ea, făcând-o pentru un timp a noastră, dându-i o formă diferită de cea inițială.
Relația dintre poet și cititor constituie o introducere pentru unul dintre momentele mele preferate de la festivalul poezia e la bistrița. În diminețile de vineri și de sâmbătă, patru dintre poeții invitați au propus ateliere de poezie pentru tinerii participanți la festival. Sâmbătă, la atelierul coordonat de Marius Aldea, mi-am citit poezia inspirată dintr-o imagine sugerată la început: un bărbat care își ascute cuțitele de grilajul ferestrei. Înainte să citesc am simțit nevoia să menționez că nu scriu poezie decât atunci când asta ca temă la școală, că îmi este pur și simplu imposibil să mă așez și să creez dintr-o nevoie interioară, fără niciun punct de plecare și fără niciun termen de predare. „Scuza” mea a fost imediat spulberată: De ce nu îți dai tu singură teme? Mi-am dat seama că poate ar trebui să țin un jurnal, scrisul să devină exercițiu de stil, formă de a fixa o stare, un gând.
Vineri după-amiază am ieșit la o cafea cu una dintre voluntarele festivalului care își exprima deschis entuziasmul pentru literatură (chiar dacă dorește să devină arhitect) – pasiune care, pe lângă faptul că o determină să scrie proză în diminețile vacanței de vară, a făcut-o să încerce să fondeze și un club de lectură în liceul la care învață. Știind ce înseamnă asta de la Alecart, i-am spus să persevereze, căci pasiunea nu se măsoară nici în notele de la școală, nici în participarea la o olimpiadă națională. Dincolo de validarea celorlalți, totul se întoarce, de fapt, la tine: la dorința sinceră de a citi și de a scrie mai mult, de a dialoga cu oameni interesanți, de a te modela, de a lega prietenii. Privind în spate la interacțiunile pe care le-am avut (au fost și câteva care mi-au hrănit ego-ul, dar nu merită menționate pentru că satisfacția pe care mi-o oferă este pe termen scurt) realizez că ar trebui să iau mult mai mult în considerare literatura ca antidot la problemele și angoasele mele adolescentine și să încerc să îi explorez fiecare față.
Simt nevoia să iau o pauză de la considerațiile despre scrisul nostru adolescentin versus poezia atât de diversă ascultată în cele patru zile de festival pentru un top trei poeți prezenți anul acesta la bistrița. După îndelungi deliberări cu mine însămi, iată ce a ieșit (o precizare suplimentară: topul meu vizează deopotrivă poezia și pe cel/cea care a scris-o, așadar, e de două ori subiectiv):
- Serhii Demchuk:
Pentru că Serhii este poetul care mi-a plăcut încă de când i-am citit versurile în antologia festivalului, așadar, încă dinainte de a-l auzi vorbind la întâlnirea moderată de domnul diriginte dedicată Ucrainei și înainte de a urca pe scena festivalului. Pentru că versurile lui construiesc o voce, un om, un context. Poezia lui emoționează, dar are și o structură foarte limpede. Când l-am întrebat la dialogul din grădina Muzeului Bistrița cum își fac loc stilul și forma în poezia care are ca temă centrală războiul, Serhii a răspuns că nu se gândește în primul rând la structură, ci că scrie despre ceea ce simte și ceea ce vede. Că aceste lucruri se așază apoi într-o formă e firesc, dar că onestitatea trăirii rămâne pentru el esențială.
- Goran Čolakhodžić:
A fost una dintre prezențele mele preferate pe tot parcursul festivalului și mărturisesc că îl admir fără rest. După prezentarea introductivă făcută de Marin Malaicu-Hondrari – din care am aflat că este croat și că învață limba română – a urcat pe scenă vorbind o română perfectă, mai corectă, nuanțată și elegantă decât limba folosită de mulți astăzi. După prima propoziție, publicul a izbucnit în aplauze. Să aud româna vorbită ca de un nativ a fost emoționant și m-a ambiționat să mă concentrez într-o și mai mare măsură asupra limbii germane.
- Carmen Palomo Pinel:
Prezența pe scenă a lui Carmen a adus revelația că poezia nu trebuie citită, ci trăită cu patos și împărtășită din suflet celorlalți. Dacă versurile ei mi-au plăcut de când le-am citit (să fac o precizare: Antologia festivalului e o bijuterie!), după „prestația” de joi seară m-am îndrăgostit de ele, simțind cu adevărat dilemele acelei Medusa care e prinsă între orgoliu și singurătate, între a fi victimă și agresor. Gesturile poetei spaniole degajau naturalețe și spuneau o poveste, potrivindu-se perfect cu fiecare vers pe care îl citea.
Așadar, poezia e la bistrița este un spațiu poetic care la momentul potrivit îți pune întrebări dure, legate de cine ești și de cine vrei să fii, îți lansează provocări pe care, când revii acasă, nu poți să le uiți, simțind că e necesar să le duci până la capăt. Pentru mine, poezia e la bistrița, ediția a XVIII-a (La mulți ani de majorat!) a fost despre dialog, despre sinceritate și luciditate, despre întâlniri și despre prietenii frumoase care se construiesc în jurul literaturii. Până anul viitor însă citim cu spor și drag cărțile-pretext ale întâlnirilor cu scriitorii invitați la FILIT.
PS 1: Nu mă lasă inima să nu menționez cât de bine am putut să mă simt alături de Ana, Ingrid, Luiza și Ioana. Recunoștința pe care o simt pentru că am fost cu ele la Bistrița nu poate fi exprimată în cuvinte. Ne-am distrat enorm și am împărtășit momente speciale – de la prima zi, în care am plecat de la cazare 5 domnișoare aranjate și frumos îmbrăcate și am ajuns la Palatul Culturii sub forma unor fructe de mare care tremurau de frig ca niște răcituri (din cauza unei furtuni), până la drumul către Iași, plin de peripeții și de experiențe neașteptate. (Împreună am scris și o poezie)!
PS 2: Am tot zis că scriu un paragraf și despre cartoful copt cu sos de ciuperci pe care l-am mâncat la cină vineri, doar că îmi este imposibil să scot o idee înțeleaptă din acea experiență multisenzorială care este, de fapt, o poezie la cel mai înalt nivel, așa că am să spun pur și simplu: Ce bună e mâncarea la Bistrița! (Adevărul gol-goluț e că eu am aflat acest lucru de dinainte de prima mea participare la festival, pentru că inițierea bobocilor în tot ce înseamnă „experiența-bistrița” constă și în enunțuri exclamative, pline de promisiuni. Și pentru că tot am ajuns aici, un mare MULȚUMESC alecartian celor care fac posibil tot ceea ce se întâmplă în fiecare iulie la Bistrița: Alinei Pop, lui Dan Coman, lui Marin Mălaicu-Hondrari, lui Gavril Țărmure! (Ioana Popa)
- Reziști/ dintr-un reflex pe care în curând/ îl vei pierde
Deși avusesem dorința să ajung la Bistrița la festival și în anii anteriori, am ezitat de fiecare dată, fiindcă îmi fusese puțin teamă de această întâlnire frontală cu poezia. Pot spune acum, după încheierea ediției de „majorat”, că regret că nu am fost mai devreme. Întotdeauna mi-a plăcut să citesc poezie, uneori mai mult decât proză, pentru că îmi induce o stare și mă obligă să intru într-un dialog cu modul în care mă raportez la ceea ce se află în jurul meu. Cu ajutorul exercițiilor de la atelierele de scriere creativă coordonate de Ion Agaci și de Emanuela Ignățoiu-Sora, mi-am modificat percepția asupra poemelor mele, am reușit să le citesc fără a-mi fi teamă și, în același timp, am putut observa cât de diferite pot fi perspectivele asupra aceluiași obiect, o oglindă sau o roabă spre exemplu – ca cele din poeziile pretext de la atelierul poetei, The Red Wheelbarrow, scris de William Carlos Williams, respectiv, Mirror, scris de Sylvia Plath. Ceea ce mi s-a părut interesant este felul în care ele au căpătat o multitudine de semnificații, trezind amintiri, imagini și mirosuri aproape uitate. Am înțeles că și în lipsa unei experiențe directe poți scrie, fiindcă orice obiect sau stare poate fi transformată și prelucrată până devine a noastră. Cred că, pe lângă tot ceea ce înseamnă acest festival, el este despre experiențe universale și despre faptul că lumea nu are drapel orice am desena, iar sângele nu are națiune – Gheorghi Gavrilov.
Întâlnirea cu poeții ucraineni, Liudmyla Diadchenko și Serhii Demchuk, a adus în prim-plan o perspectivă asupra războiului la care nu avem acces, căci, de cele mai multe ori, pentru noi el se măsoară în numărul victimelor și în teritorii apărate sau pierdute. La întrebarea Care e obiceiul la care a trebuit să renunți din cauza războiului și la care îți dorești să revii după, Liudmila a spus simplu: să port tocuri. M-a marcat întreaga discuție, căci a gravitat în jurul ideii de fericire – care pare imposibilă când asiști la astfel de atrocități -, dar pe care înveți să o recuperezi știind că nu ești vinovat și că faci tot ceea ce îți stă în putință să revii la viața obișnuită. Întâlnirea cu prozatorul Filip Florian a părut a veni apoi firesc, ca o continuare a dialogului cu Liudmyla și Serhii și a universului pe care Filip Florian ni-l propune în cel mai recent roman, Media aritmetică. S-a discutat despre urmările unor realități istorice – nu știm și nu vorbim suficient despre mișcarea legionară, despre pactul cu armata rusă, despre bombardarea Bucureștiului, despre cum rescriem istoria. Dar și despre alegeri individuale și colective, despre cărți, despre memorie, despre singurătatea scrisului și mode.
Deși îmi este dificil să aleg, au fost câțiva poeți care m-au impresionat nu doar prin ceea ce au scris, dar și prin relaționarea pe care am avut-o cu ei:
1.Emanuela Ignățoiu-Sora
Din momentul în care și-a citit poeziile în prima seară a festivalului, am simțit că are un mod autentic de a locui lumea. Imaginile create stârneau în memoria mea un răspuns imediat, senzația că ochiul ei atent decupează ceea ce pare insignifiant, dar, în realitate, păstrează pulsul unei vieți (mâna ei mesteca leurda cu brânză, gura ei le frăgezea pentru pui și, când le scuipa, gogoloaiele arătau ca spanacul pe care îl mănânc acum). Păstrez mărturisirea că această imagine i-a venit în momentul în care mânca somon cu spanac în Viena. De asemenea, m-am simțit bine când ne-a spus că e impresionată de „fenomenul” Alecart și le-a încurajat pe fetele din Bistrița să organizeze și ele un club de lectură, spunând că e amintirea cea mai dragă pe care o are din școală.
2.Ion Agaci
Perspectiva mea este desigur influențată de atelierul de scriere creativă și de momentul lecturii poeziilor. Am apreciat emoțiile în momentul urcării pe scenă, senzația că poetul se învelește în propria singurătate – pe care o sfâșie apoi încercând să ajungă la noi. Mă așteptam să redescopăr aceeași timiditate și la atelier, însă m-am înșelat. A fost totul firesc, ghidându-ne cu răbdare, făcându-ne să descoperim o mulțime de lucruri despre noi. Am rămas cu forța poeziilor lui și cu imaginea unei persoane serioase, pentru care niciun cuvânt nu e mai puțin important decât altul.
3.Teodora Leon
A fost prima poetă cu care am vorbit când am ajuns la festival. O mai ascultasem citindu-și poezia la Noaptea albă a poeziei din cadrul Filit, dar am descoperit-o într-o altă lumină acum. Am observat cum s-a bucurat de fiecare moment, a participat la toate întâlnirile și serile de poezie, venind inclusiv la vernisajul lui Mircea Roman și Aurel Vlad. Și nu pot să uit că e ieșeancă, desigur.
Voi păstra mult timp imaginea copacilor plini cu mere verzi sub care am asistat la cele două dialoguri ale festivalului, și momentul furtunii infernale din prima seară – când am ajuns la Palatul Culturii ude din cap până în picioare și am primit de la voluntari un feon ca să încercăm să ne uscăm -, și muzica super faină și variată de după lectura poeziilor. Cred că întregul festival este un exemplu de comuniune cu celălalt, cu fața lui mai puțin vizibilă, dar și cu noi înșine, lucru care ar trebui exersat mai des, căci în ultimul timp pare că vor apărea noi specii care să locuiască ruinele și vor căuta indicii ale dezastrului care ne-a distrus vor căuta și vor căuta și vor căuta. (Ioana Roată)
- Ce lume frumoasă, încăpătoare. ce hârtie albă, sfâșietoare
În ediția 2026 a festivalului „Poezia e la Bistrița” am întâlnit oameni (atât poeți, cât și public) care au înțeles că poezia nu este doar o introspecție, ci și spectacol. Mi-a amintit că, deși în aparență menită să rămână pe paginile volumelor, ea este una dintre cele mai versatile forme de artă – fiindcă o poți recupera oriunde, e compatibilă cu orice (am avut parte de demonstrații în acest sens prin muzică, actorie, arte plastice), se simte diferit de fiecare dată și ne aduce fără rest împreună.
Ceea ce m-a făcut să mă îndrăgostesc de acest festival și să îi rămân fidelă (adică practic am venit fără să mă invite cineva, gest pe care eu îl numesc „stil de viață alternativ”) este această expansiune a poeziei în afara ei înseși și, totodată, în afara mea. La Bistrița, poezia se transformă dintr-un exercițiu personal într-o experiență colectivă în care ea nu mai este doar cuvânt, ci se asociază cu intonația autorului și, mai apoi, cu freamătul din sală, cu modul în care simți că simt alții poezia. În momentul de față găsesc o bucurie aparte în a o împărtăși cu prietenii și colegii, în a fi parte din această metamorfoză de la „mic” la „mare”, de la „eu” la „noi”. Și, chiar dacă nu pare, cred că mica noastră comunitate de cititori și iubitori de poezie se extinde puțin câte puțin – având în vedere că trăim într-o perioadă în care nu numai că se scrie, din fericire, poezie bună, ci este și nevoie de ea.
Nu aș putea să trasez un top al poeților pe care i-am îndrăgit și nici nu cred că poezia este sau trebuie să fie un univers al ierarhiilor, însă, fără a-i plasa într-o ordine specifică, prestația Alejandrei Martinez de Miguel, împreună cu cea a lui Lucian Vasilescu și cea a Annemariei Ni Churreain au rămas cu mine, deși mă aflu acum la o distanță de 12 ore de Bistrița (numărând și cele 3 ore petrecute în Beclean) prin felul în care cei trei au înțeles că emoția este combustibilul de bază al acestui mecanism gigantic, plurivalent și schimbător pe care îl numim artă. (Luiza Sfîcă)
- Până și telefoanele care tresăreau în sincron la alertele emise de RoAlert au devenit parte din fundalul acestei stări de veghe continuă.
Drumul spre Bistrița a început sub semnul curiozității întreținute de impresii alecartienelor mai mari, de ecourile edițiilor precedente și de dorința de a descoperi și de a simți eu însămi felul în care poezia devine un liant între oameni ce împărtășesc aceeași pasiune, aceeași bucurie de a scrie și de a citi. Deși nu cunoșteam din interior ritmul unui astfel de festival, anticipam întâlnirea cu o lume efervescentă, un spațiu în care textul scris prinde viață prin vocea celor care l-au creat. Cu toate acestea, realitatea în care m-am aflat a depășit cu mult chiar și cele mai nebunești proiecții ale mele, demonstrându-mi că un astfel de eveniment devine o stare de spirit vibrantă, capabilă să se răspândească pe toate străduțele bistrițene. Ceea ce am trăit pe parcursul celor 4 zile a reconfigurat modul în care mă raportez la poezie (și la literatură în general) – am simțit-o mai aproape, mai caldă și mai integrată în propria sensibilitate. Atunci când avem ocazia să îi vedem și mai ales atunci când avem șansa de a vorbi direct cu autorii care ne plac, ne dăm seama că poezia nu este un exercițiu abstract, o înșiruire de cuvinte menite să sensibilizeze, ci realitatea însăși, transformată în cuvinte. Iar festivalul mi-a oferit exact acest lucru: sentimentul că poezia e vie, că are tonuri diferite, că e spațiul unde e imposibil să nu te întâlnești cu ceva din tine.
Prima confirmare a venit chiar în momentul în care dialogul de la distanță s-a transformat în interacțiune directă. În acest spațiu în care literatura se intersecta direct cu istoria imediată, am avut ocazia să le adresez poeților ucraineni o întrebare la care mă gândisem îndelung: în ce mod s-a schimbat felul în care se raportează la ceea ce era firesc altădată după începerea războiului? Răspunsurile lor, dincolo de încărcătura emoțională foarte puternică, au adus în grădina muzeului bistrițean o realitate brutală și caldă în același timp. Am înțeles că, sub presiunea a ceea ce se întâmplă de patru ani și jumătate în Ucraina, normalitatea s-a redefinit complet, lăsând loc unui „nou firesc”. Serhii a explicat asta printr-o imagine devastatoare: acum o banală întâlnire pe stradă cu un prieten nu mai e un gest de rutină, ci o bucurie imensă, o dovadă a faptului că celălalt încă trăiește. Festivalul are însă darul unic de a îmblânzi momentele grele prin firesc. Ulterior, la cină, atmosfera s-a destins în timp ce împărtășeam impresii și ne bucuram de ceea ce pot numi, fără exagerare, cei mai buni cartofi cu sos de ciuperci (pentru că la Bistrița nu doar poezia este minunată, ci și mâncarea). I-am cerut lui Serhii impresii despre România (primul festival la care a participat în afara Ucrainei a fost Filitul!), am vrut să știm cum se simt cele câteva zile de permisie, care sunt scriitorii lui preferați. Ne-a spus că, gândindu-se la camarazii lui de batalion, se simte vinovat că a dormit într-o cameră atât de mare, că tresare la orice sirenă a mașinii de poliție de pe stradă și am aflat că amândurora ne place Hemingway.
O altă întâlnire foarte puternică a fost cea cu prozatorul Filip Florian, invitatul de anul acesta al poeților la Bistrița. Punctul de plecare al dialogului a fost recent apărutul roman Media aritmetică, o carte în care protagonistul, Tudi, încearcă să lupte împotriva izolării scriind despre trecutul său și al oamenilor pe care i-a cunoscut (lucru care, retrospectiv, seamănă cu ceea ce fac și eu chiar acum, încercând să recuperez prin aceste rânduri amintirea Bistriței). L-am întrebat pe Filip Florian (fiindcă asta am avut în minte mereu cât am citit romanul) dacă întoarcerea protagonistului la momente întunecate ale istoriei și ale propriei sale vieți devine o formă de salvare doar fiindcă se face prin scris. Filip Florian a mărturisit că, în esență, atunci când scriem, inspirația vine din suferință – nimeni nu scrie atunci când e pe deplin fericit. Poate tocmai de aceea literatura reușește să creeze punți între oameni care nu s-au întâlnit niciodată: pentru că fiecare recunoaște, într-o formă sau alta, aceeași vulnerabilitate.
Trecerea de la temele mari ale literaturii la ritmul firesc al zilelor de festival s-a făcut cel mai frumos în momentele de răgaz, de exemplu într-o discuție prelungită la cafea alături de Emanuela Ignățoiu-Sora. Strânse în jurul aceleiași mese, noi, alecartienele, am început să vorbim despre cum scriem, despre mecanismele din spatele Alecartului și despre facultățile spre care ne vom îndrepta. În această atmosferă caldă, i-am mărturisit Emanuelei Ignățoiu-Sora o reținere personală: deși mă simt cumva stingheră în fața ideii de a scrie eu însămi poezie, găsesc o bucurie imensă în a citi, a descifra și a scrie despre textele altora. Răspunsul ei mi-a demontat orice nesiguranță: asta nu e o lipsă, ci orientare spre discursul literară, o abilitate la fel de valoroasă și de necesară în interiorul aceleiași lumi.
Drumul de întoarcere de la Bistrița a adus o așezare cu totul nouă a lucrurilor. Am plecat de acolo având în minte o geografie literară complet transformată, în care scriitorii ,,au coborât’’ din paginile antologiei și ale volumelor lor pentru a deveni prezențe reale, cu istorii dureroase, preferințe comune sau sfaturi date firesc la o cafea. Am rămas cu amintirea textelor scrise de noi în miez de noapte, când oboseala se dizolva în febra ideilor și în tăria cafelelor băute pe fugă doar pentru a ține somnul la distanță înaintea unei noi lecturi. Până și telefoanele care tresăreau în sincron la alertele emise de RoAlert au devenit parte din fundalul acestei stări de veghe continuă.
Lucrul cel mai important cu care mă întorc este certitudinea că poezia nu este doar la Bistrița – ea continuă să existe la Iași și oriunde altundeva unde învățăm să căutăm frumusețea ascunsă în detalii sau unde ne dăm voie să simțim profund lucrurile simple. De asta îmi este teribil de greu să aleg doar trei nume în urma unor zile și a unor întâlniri atât de dense, de vreme ce fiecare poet a adus ceva imposibil de comparat. Totuși, dacă tot vorbeam de exercițiu critic și de subiectivitate, voi risca:
1.Marius Aldea
Ceea ce m-a impresionat a fost naturalețea cu care își recita poemele și o seriozitate profundă, prin care a reușit să ne aducă imediat alături de el fără să aibă nevoie de absolut niciun discurs introductiv. Din ipostaza de consumerist trist în căutare de dopamină pe care o evoca în versuri a stabilit o conexiune directă cu publicul prin chiar forța brută a versurilor sale. Ulterior, am avut șansa să îl descopăr într-o altă ipostază, în cadrul atelierului de scriere creativă pe care l-a susținut. Dincolo de tehnicile pe care ni le-a explicat, de sfaturi – scrisul funcționează ca un antrenament al creierului, el trebuie practicat zilnic, impunerea unei teme poate debloca uneori inspirația –, Marius Aldea ne-a transmis o lecție mult mai personală: ne-a insuflat ideea că în poezie nu există ridicol și că nu ar trebui niciodată să ne simțim stingheri sau temători în fața propriei creații.
2.Annemarie Ní Churreáin
O prezență impresionantă și un moment atipic, construit ca un adevărat spectacol care a electrizat întreaga sală. Apariția ei pe scenă, îmbrăcată într-o rochie din tulle roz, a transformat lectura într-o experiență în care muzica s-a contopit cu poezia. Dincolo de frumusețea interpretării, versurile poetei irlandeze au adus în prim-plan o tematică dureroasă și acută: condiția femeii și abuzurile la care Biserica Catolică irlandeză le-a supus pe fete de-a lungul timpului. Lectura a reprezentat astfel o transpunere a protestului în artă, amintindu-ne că un întreg oraș poate fi pângărit de o singură fată neliniștită. Un alt detaliu emoționant a fost cel de la final, când Annemaria a chemat pe scenă voluntara care o însoțise pe parcursul zilelor petrecute la Bistrița, oferindu-ne o lectură bilingvă, în care engleza și româna s-au ținut parcă de mână.
3.Goran Čolakhodžić
Și pe Goran Čolakhodžić l-am descoperit și în alte contexte decât cel de pe scenă. Prima ocazie a venit la masa de prânz, când am putut să vorbesc direct cu el și am fost de-a dreptul uluită de româna lui impecabilă. Ne-a mărturisit că a început să vorbească fluent după cinci ani și că studiul latinei i-a fost un sprijin major. Descoperirea filologului din spatele versurilor a reconfigurat complet modul în care m-am raportat la lectura lui din cadrul serii. Pe scenă, după un discurs rostit tot în română, Goran a început să își citească poemele în croată. Atunci textul a căpătat o cu totul altă greutate, iar muzicalitatea profundă a limbii sale natale a dat viață unor imagini copleșitoare. Ascultându-l, am descoperit un univers în care melancolia se îmbină cu scene din natură și cu trăiri profunde, lăsând impresia unei lumi inofensive în această moarte care nu uzurpa viața. Capacitatea de a surprinde efemerul și de a transforma detaliile realului în imagini a fost cea care m-a cucerit definitiv, așezându-l printre cele mai puternice prezențe ale festivalului. (Ingrid Tudose)
- munții nu râd/viermii nu cântă/mă bucur totuși că trăiesc/și asta mă-nspăimântă.
Versurile lui Marius Aldea sintetizează impresiile cu care m-am întors acasă. Festivalul Poezia e la Bistrița a fost pentru mine despre bucuria de a trăi literatura într-o comunitate ce nu ține în niciun fel cont de bariere culturale sau lingvistice. E bucuria de a te afla printre atâția oameni pasionați de același lucru ca tine, oameni mari, oameni dornici să împartă această pasiune, să comunice, să trăiască o experiență împreună. În fond, poezia și muzica sunt două forme de expunere a vulnerabilității, iar atunci când ești capabil să-ți exprimi preferințele în acest demers al întâlnirii cu ceilalți, reușești să te conectezi cu cei din jur – chiar dacă doar pentru câteva zile. M-a înspăimântat într-adevăr cât de tare m-am bucurat pe parcursul festivalului, iar acum, scriind de acasă, nu pot decât să mă gândesc cu nostalgie la momentele în care scriam din Bistrița, nemaicontând nici măcar că adunam cel mult patru ore de somn pe noapte. Revenind la ideea de vulnerabilitate, mi se pare firesc ca atunci când citim poezie sau vorbim despre ea să ne emoționăm. Tocmai din acest motiv, aș putea afirma că poetul meu preferat din cadrul festivalului a fost Ion Agaci.
Am participat la atelierul de scriere creativă susținut de el la începutul zilei de vineri și am înțeles că, în ciuda faptului că e în regulă să fii doar un spectator câteodată, nu ești în niciun fel ridicol dacă alegi să te exprimi în fața celorlalți. În prima parte a întâlnirii am fost foarte crispată, mi-aș fi dorit să vorbesc, însă ceva din interior mă împiedica. Mă panica gândul că la final trebuia fie să ne citim creațiile, fie să explicăm de ce nu am vrut să o facem, căci vorbitul se dovedea a fi obligatoriu în oricare scenariu. Am tot așteptat momentul potrivit până am auzit poezia unei colege de atelier. Atunci am simțit nevoia să reacționez, dar și să citesc la rândul meu ceea ce scrisesem. Le-am explicat celorlalți că pornisem decisă să nu o fac. Am simțit atâta înțelegere și încurajare din partea colegilor, dar și din partea lui Ion Agaci, încât nu am putut decât să mă bucur (din nou) că mă aflam acolo și să conștientizez că sunt în locul potrivit – cum de altfel se încheia și poezia scrisă de mine (mult spus poezie…). Am înțeles că atelierul în sine nu era despre a fi sau a deveni un poet bun, ci despre sufletul fiecăruia și asemănările dintre noi, despre adevăruri ce devin mai ușor de transmis, chiar dacă ele sunt scrise de un începător. Ion Agaci mi-a spus că versul lui preferat din poezia mea a fost lumea nu se va termina. Până la urmă chiar așa a fost: lumea nu s-a terminat atunci când am ales să mă exprim în fața celorlalți, să mă aflu într-o poziție vulnerabilă. Mai târziu, în cadrul serii de lectură, rolurile au fost oarecum inversate, căci acum era rândul poetului să recite în fața noastră. Chiar dacă e un autor consacrat, având deja trei volume publicate, a avut emoții. Am apreciat și admirat că a ales să prelungească momentul și să se bucure de el – deși probabil ar fi fost mai ușor să își recite rapid versurile și să se întoarcă la poziția de spectator. Văzându-l în această ipostază, mi-am spus din nou că nu e nimic nelalocul lui în a avea emoții, ci e chiar frumos, căci înseamnă că ești capabil să privești în afara ta, că încerci să te vezi prin ochii celorlalți, fără autosuficiență; în fond, înseamnă că ție chiar îți pasă și e bine să îți pese. Mai mult de atât, emoțiile lui au anulat orice distanță față de cei din sală. De fapt, ceea ce voiam să transmit despre întâlnirea mea cu Ion Agaci este că m-a învățat că există loc în lume și pentru noi, oamenii cu emoții, oamenii cărora le pasă poate prea mult.
Un alt poet care mi-a plăcut foarte tare a fost Marius Aldea, căci mi-a dat impresia unei relaxări remarcabile, de fapt a unui curaj de a fi și de a spune lucrurilor pe nume. Recunosc că versurile lui îmi atrăseseră atenția încă de când am parcurs Antologia festivalului, iar dacă Ingrid nu ar fi fost cea mai rapidă în demersul de a-l „alege” pentru a scrie despre poezia lui, sunt sigură că ar fi existat o adevărată luptă între mine și celelalte colege. Mă voi folosi însă de acest prilej pentru a spune câteva cuvinte despre poemele lui iradiind inteligență, îmbinând umorul cu imagini puternice și folosind rima adeseori, aspect mai rar în poezia contemporană. Pe de o parte, imaginea minerului de la boca cu praf negru drogat, adormit de mult îngropat, în visul cu gemete și multă sudoare, în care sapă să ajungă la soare demonstrează trista neputință umană în fața propriului destin, în fața a ceea ce este, indiferent dacă și-ar fi dorit să fie astfel sau nu – căci oricât ar visa el la acel soare, realitatea va rămâne marcată doar de pământ și de cărbune. De cealaltă parte, fiul care bea în cimitir cu tata recunoaște că ce căcat poți să vorbești cu-o cruce. când nu vorbești o viață cu un om ce să vorbiți când el se-ntoarce în atom – și e adevărat, oricât de greu ne-ar fi să admitem. Odată ce oamenii dispar definitiv din viața noastră, nu mai există nimic de făcut. Poate noi ne-am dori să le împărtășim mici victorii sau aspirații: ai să iei bacu’ băiatu ai să dai la facultă ai să înveți materie multă ai să întâlnești o fată ai să vezi tată, însă, în mod real, ei nu ne mai aud, nu ne mai răspund, nu le mai pasă. Marius Aldea nu se teme deci să pună în fața noastră adevăruri dureroase, însă, folosindu-se de o componentă ironică sau amuzantă, elimină tragicul, inducând, paradoxal, o stare de bine.
Să aștept pe peron/ Și să văd oameni pe care altfel nu i-aș fi văzut/ niciodată/ Fețe pe care nu le voi mai întâlni/ Salut, sunt și eu un călător/ Și îmi plac gările de mor
La festivalul Poezia e la Bistrița toți am fost, până la urmă, călători (deși eu nu aș putea spune că iubesc gările de mor – mai ales după experiența drumului de întoarcere la Iași, care cred că ne-a unit pentru totdeauna pe mine și pe colegele din redacție). Am întâlnit oameni pe care nu-i voi mai vedea probabil niciodată sau, cel puțin, nu foarte curând, însă ale căror versuri se vor sedimenta în mine. Ajung astfel la cel de-al treilea poet preferat: Gheorghi Gavrilov. Categoric, un poet foarte bun. E fascinant modul în care îmbină teorii de fizică – am aflat că are studii în domeniu – cu trimiteri biblice și istorice într-un melanj ce descrie lumea din momentul genezei până în prezent. Lumea aceasta urâtă, desfigurată, care nu învață, care fuge de ora de istorie și care nu se poate explica. Se pare că acesta a fost statutul ei dintotdeauna: nu noi, cei din prezent am stricat-o, ci am primit-o gata stricată – deși nici nu ne-am străduit să o reparăm, pentru că nu există tristețe mai scurtă decât viața și sărbătoare mai măreață decât suferința.
așa cum lumea nu are nevoie de drapel și sângele nu are nevoie de/ vreun colorant
Întotdeauna am preferat poezia și poeții care doresc să transmită un mesaj puternic, însă nu într-o manieră motivațională sau activistă. Exact asta face Gheorghi Gavrliov prin versurile sale: te trage de mânecă, te face atent, explicându-ți clar și succint situația în care te afli. Același lucru l-a făcut și pe scena Palatului Culturii, înainte de lectura propriu-zisă când și-a exprimat revolta printr-o singură replică: fuck Russia. Cuvintele nu au fost atât o formă de susținere față de cei doi poeți ucraineni, Liudmila și Serhii, cât un semnal de alarmă față de situația actuală din Bulgaria și față de agresiunea rusă care continuă să se manifeste în multiple forme în tot mai multe spații. Dacă stăm bine să ne gândim, Rusia face parte dintre cei vinovați și condamnați de poemele lui Gheorghi Gavrilov, fiindcă nu înțelege că teritoriile vor fi cucerite doar de către iarba de după noi, în timp ce oasele tale și oasele mele vor zdrăngăni tot mai încet.
Este clar că nu pot încheia aceste rânduri fără a-i menționa și pe poeții ucraineni, Liudmyla Diadchenko și Serhii Demchuk, ale căror versuri poartă atâta suferință – poate mai multă decât am trăit noi, ceilalți, prezenți laolaltă – și care nu s-au ferit să răspundă la orice întrebare, atât în cadrul evenimentului de vineri, cât și după aceea. Totodată, doresc să o menționez aici și pe Emanuela Ignățoiu-Sora, la al cărei atelier de scriere creativă m-am simțit la fel de bine ca la cel al lui Ion Agaci. În viitorul apropiat vreau să fac o cronică la volumul ei de poezii Și noi dansăm în plasă de lumină și ace și atunci sper să fiu mai convingătoare decât aici.
A venit momentul să închei, însă mi-e greu, fiindcă finalul de aici reprezintă ruptura de atmosfera festivalului. Repet, m-a înspăimântat cât de tare m-am bucurat la Bistrița și chiar de cine am ajuns eu însămi să fiu acolo – într-o notă pozitivă, evident. Toate poeziile citite și auzite, toate momentele muzicale, toate evenimentele, toate interacțiunile, toate mesele luate împreună se vor coagula în mine ca un nucleu de frumusețe la care voi reveni de câte ori voi avea nevoie. Probabil că finalul a fost puțin mai trist pentru noi, cele care trecem în clasa a douăsprezecea, căci știm că ultimul an de liceu nu va fi marcat neapărat de libertatea interpretărilor cu care ne-am obișnuit, ci mai mult de texte rigide, impuse de Ministerul Educației pentru succesul la bac. Sunt însă convinsă că apropierea pe care am simțit-o aici față de poezia contemporană va rămâne. Sau, cum spune Gili Mocanu: fiecare întâlnire conține un abandon/ întrebări fără rost ar vrea să strige ceva/ celui care dintre toți/ ascunde liniștea. (Ana-Maria Ailiesei)
În fiecare zi a Festivalului Poezia e la Bistrița, Ioana Popa, Ana-Maria Ailiesei, Ingrid Tudose, Luiza Sfîcă și Ioana Roată, redactore Alecart și eleve la Colegiul Național Iași, au ținut un Jurnal de Festival: AICI– prima zi, AICI – a doua zi și AICI – a treia zi.
