SO BISTRITZ, PLEASE, no Beach, Please! (Jurnal de Festival, ziua a 3-a)

  • atelierul cu țupa-țup-țup

Cercul, forma geometrică perfectă. Completă. Compactă. Azi, la ora nouă zero zero, tineri din mai multe colțuri ale țării am fost uniți într-un altfel de cerc, unul poetic, de către Răzvan Țupa, cel care a ținut atelierul de scriere creativă din cea de a treia zi de festival. Aș spune că a fost (& încă este, a rămas viu) un experiment despre cât de flexibil este omul, în special tânărul, despre cât de frumos este să-ți lași mintea să călătorească liber, despre singurătate într-un grup, despre liniște, despre metamorfoză. Sau, mai degrabă, un atelier al cunoșterii de sine prin celălalt, al oglindirii, al uniunii. În subsolul răcoros al Palatului Culturii eram noi, cei tineri, așezați pe scaune, înconjurați de tablouri cu benzi de lumină și culoare. Exercițiul de la care s-a plecat a presupus să spunem, cu voce tare, două cuvinte care-l caracterizează pe cel din dreapta (s-a repetat, mai târziu, & spre stânga), indiferent dacă îl cunoșteam sau nu pe cel de alături. S-au spus cuvinte frumoase, sincere, simple. Apoi, plecând de la cuvintele din ultima tură de cerc, am fost invitați, consecutiv, să vorbim, în picioare, în mijlocul lui, 30 de secunde despre orice ne trece prin cap: cuvinte care să nu aibă neapărat vreo legătură între ele, fără bariere. Singura cerință era să apară, în monologul nostru, ceea ce a rostit colegul de alături & să încercăm să transmitem ceva – fie prin cuvinte, fie prin tonalitate sau limbaj corporal, privind toți participanții la joc, roată-mprejur. Unii (ne-)am (cu)tremurat, ne-am simțit mâinile reci & palmele transpirate, alții ne-am folosit de trup, alții de voce, alții de cuvânt. Indiferent ce am făcut, a fost o formă de artă! Care ne-a apropiat, ne-a făcut să ne simțim de parcă ne știam de ani buni, chiar dacă nimeni n-a vorbit aproape deloc despre el însuși. Asta a făcut arta astăzi: ne-a unit. Ne-a dat sens. Următorul exercițiu a presupus un moment individual, fiindcă fiecare a trebuit să compună un titlu din câteva cuvinte potrivit experimentului anterior. Apoi trei, doi, unu: vreo 20-30 de liceeni, spunând, în cor, câte un titlu. O avalanșă de senzații, de idei, o muzicalitate deosebită ce a rămas imprimată în pereții-tranșee, un ecou care nu se va opri niciodată, fiindcă noi am scris, împreună, o poveste. După, în aceeași ordine de mai devreme, am ascultat ceea ce am compus & ne-au surprins elementele comune și în primul exercițiu: converșii & ochii, de exemplu. La care s-au adăugat altele. Iată câteva titluri: vreau să joc, cercul poeților dispăruți, mia wallance are papuci, converși cu personalitate, pe repede-nainte, liniștea din linii, tu ai să reușești, soarele în genunchi, haosul din cerc, flori eliberate din ghiveci, niște legume fierte & altele. Se repetă exercițiul, devenim iar centrul O al cercului. De data asta, am avut de ales unul dintre titlurile celorlalți, încercând în aceeași măsură să respectăm regulile impuse prima dată. Fără să ne dăm seama, cel mai bun titlu devine titlul nostru, spus la unison, care ne leagă pe toți, transformându-ne într-un singur trup cu papuci converse în picioare & ochi strălucitori, prin venele căruia curge poezie. (Serena Condurachi)

  • Radu Pavel Gheo: Există scriitori extraordinari, la fel cum există arhitecți extraordinari

După atât de multă poezie care ne-a înconjurat cu intensitate și mult freamăt creativ pe tot parcursul zilelor de festival, cea de-a treia zi a început cu o schimbare în registru, conform tradiției, prin întâlnirea cu un prozator. Dialogul cu Radu Pavel Gheo a parcurs mai multe perioade ale literaturii, așezând față în față realitatea din anii 2000 cu cea a generației actuale, discutându-se despre diferențele de abordare care se resimt acut atât în modul de raportare la literatură cât și în diferitele stiluri arhitecturale ce stau la baza creației, despre relația ce se stabilește între tehnică și poveste, dar și despre identitate și „criteriile” în funcție de care aceasta se construiește. La fel cum proza lui Radu Pavel Gheo cartografiază cu onestitate despre autopsiile societății românești, autopsiile visului american, autopsiile a ceea ce suntem, discuția de astăzi s-a îndreptat către o autopsie generațională, instrumentul fundamental de disecție fiind literatura. Discuția s-a deschis cu întrebarea adresată de către Nicoleta Munteanu cu privire la diferența dintre tinerii anilor 2000, generație asociată așteptării, și cei de astăzi,  ce trăiesc în secolul vitezei și sunt într-o necontenită fugă, caută noutatea, efervescența, situațiile și imaginile fulgerătoare pentru care nu ești nevoit să aștepți. Radu Pavel Gheo vorbește despre o anumită luciditate și capacitate de intuire a spiritului timpului care se dovedesc a fi mai pregnante în cazul generației actuale, pentru care șansele sunt mai mari datorită unei conjuncturi favorabile de care România se bucură în prezent și pe care nu cred că am mai avut-o vreodată. Dialogul s-a axat ulterior pe înlocuirea idealismului cu o doză de cinism a tinerilor și pe măsura în care aceștia își păstrează idealurile, confruntarea inevitabilă cu dezamăgirea și impactul pe care societatea, respectiv, circumstanțele îl au asupra parcursului unui tânăr și a realității pe care o proiectează pentru el însuși.

Având în vedere toate aceste discrepanțe și mecanisme de ancorare în lume ce diferă de la o generație la alta, o altă întrebare care a modelat dialogul a fost direcționată către ceea ce face o carte/o poveste bună, Radu Pavel Gheo mărturisind că pentru el un roman reușit este, pe de o parte, cel pe care atunci când îl termini de citit te face să-ți dorești să scrii și, pe de altă parte, cel care reușește să producă o schimbare în mecanica ta interioară, să îți trezească o stare sau să activeze o parte latentă a fibrei tale sufletești și la care poate nu ai avea acces altfel (o carte bună mă face să-mi doresc să reușesc cu altcineva ceea ce a reușit un alt scriitor cu mine). Nicoleta Munteanu amintește în acest sens de versatilitatea stilistică a prozatorului, de atenția acordată detaliilor, documentării, astfel discuția migrând către raportul dintre poveste și forma ei. Radu Pavel Gheo asociază scrisul cu procesul de configurare a unui plan arhitectural, care diferă de la scriitor la scriitor, unii bazându-se pe construirea unei fundații solide, pe precizia schițelor și pe planificarea scriiturii, pe când alții se concentrează asupra procesului creativ, a imprevizibilității și scânteilor de moment.

Literatura SF a marcat începutul literar al lui Radu Pavel Gheo, un anumit nivel al supranaturalului observându-se, de altfel, și în Noapte bună, copii! în cazul celor două personaje Dunkelman și moș Petre și al pactului cu diavolul care pare a fi o referire la dimensiunea bulgakoviană din Maestrul și Margareta. Prozatorul afirmă că acest gen de literatură îți oferă șansa să explorezi multiple teritorii, fiindcă pentru un cititor nu este importantă categoria în care se încadrează cartea, ci ceea ce te face să simți. Totodată, literatura SF, așa cum o prezintă Gheo, este mai apropiată de realitatea societății actuale decât alte genuri, proiectând în mod mai percutant lumea în care ne mișcăm. La întrebarea Nicoletei Munteanu (Cum ar arăta astăzi pentru un scriitor pactul cu diavolul?), prozatorul răspunde că un astfel de pact ar putea fi reprezentat de scrierea după un anumit trend în speranța că textele se vor mula pe tendința generala a momentului. Ca scriitor te gândești întotdeauna la un public, la ceva ce ai vrea să trezească scrierile tale într-un cititor generic, însă este necesar să conștientizezi limita foarte fină dintre dorința de a determina cititorul să se regăsească și să relaționeze cu scriitura ta și tendința de a te altera pe tine însuți ca scriitor, de a artificializa, de a modela scrisul doar în funcție de cerințele actuale ale publicului, ceea ce face ca sensul literaturii și atemporalitatea sa să se piardă.

Un alt subiect abordat în dialogul cu Radu Pavel Gheo este legat de problematica identității și în funcție de ce coordonate se construiește aceasta, influența pe care limba, locul de naștere, comunitatea o au asupra „portofoliului” identitar al unei persoane. În unele cazuri societatea este cea care îți impune ideea de identitate, așa cum reiese și din spusele prozatorului: sunt european pentru că am învățat la geografie că trăiesc pe continentul european. Tema identității se leagă și de experiența emigrării din țara natală, însoțită de șocurile culturale și de diferențele dintre formele de organizare și de funcționare ale societății care sunt radiografiate în cartea lui Radu Pavel Gheo, Nicoleta Munteanu observând măsura în care multe dintre realitățile americane expuse în romanul dvs. au devenit realități contemporane în România. Pavel Gheo vorbește ulterior despre un anumit spirit civic al americanilor pe care se simt obligați să îl etaleze, astfel încât poți întâlni oameni cu adevărat interesați de ceea ce se întâmplă în jurul lor, ceea ce se observă, spre exemplu, în sancțiunea imediată de către cetățeanul obișnuit a unui candidat/reprezentant care nu face ceea ce spune/promite.

Revenind la ideile de la începutul dialogului, în ultima parte discuția s-a legat de modul în care poți determina pe cineva să se îndrăgostească de literatură, începuturile acestui proces avându-și rădăcinile, așa cum consideră Radu Pavel Gheo, în familie. Rolul părinților, al modelelor și al unei educații centrate pe carte este fundamental în inițierea unui tânăr, fiind semnificativă asocierea de imagini și de ipostaze ale literaturii care provoacă plăcere – de exemplu, un dialog purtat într-o grădină de meri, cu oameni pe cât de încălziți (de vreme & de literatură) pe atât de calzi și de pasionați, prinși în farmecul și efervescența literaturii.  (Antonella Malfara)

  1. Iulian Fruntașu: Cuvintele par fragmentate, dezmembrate / peste gloanțele rătăcite șuierând noaptea deasupra tranșeelor

Amintind de realitatea copleșitoare a volumului Republica Surdă (de Ilya Kaminsky), poemele scrise de Iulian Fruntașu iau forma unor tăieturi adânci, care mărturisesc despre rănile cusute stângaci, dureros, de mâini (și suflete, și conștiințe) ce brăzdează corpul și conștiinta unui întreg popor. În poezia lui Fruntașu îți este refuzat dreptul de a-ți feri privirea, de a întoarce spatele lumii bolnave de război în care omului îi sunt menite numai moarte, dragoste și amintiri. Relulată obsedant tocmai pentru a accentua omniprezența acesteia, moartea se manifestă prin zgomotele asurzitoare care întrerup corența vieții cotidiene, preschimbată într-o caricatură grotească a ceea ce obișnuia să fie. Chiar existența persoanelor celor mai dragi, a prietenilor cu care ai crescut și cu care ai împărțit visul unui viitor, a vecinilor care te-au văzut crescând în omul de azi sau a primei iubiri sunt sufocate de izul celei ce a impregnat fiecare aspect al prezentului: moartea locuiește acum în sângele ce se încăpățânează să curgă prin venele soldaților plecati pe front sau al oamenilor obișnuiți, captivi în orașe asediate. (Sângele are o umbră densă//Deopotrivă olfactivă și cromatică//Mai e și ceva acolo//Dificil de identificat.)

Parafrazându-l pe Kaminsky, dragostea este pentru oamenii din poemele lui Iulian Fruntaș, liniștea dintre două bombardamente. Ea își arată sfioasă capul printre ruinele orașului devastat, având ca finalitate învăluirea în lumină a crâmpeielor de uman rămase neatinse în sufletul victimelor. În chipul celuilalt nu se oglindesc gloanțele şi petele de sânge, ci amintirea frumuseții de care lumea a fost deposedată: Ridic umerii//Te sărut//De parcă nimic nu se întâmplă. Amintirea dobândește o natură duală: pe de o parte, ea poartă în sine speranța şi promisiunea revenirii la realitatea de dinaintea războiului, pe de alta, într-o lume în care nu există garanţia zilei de mâine, amintirea unei vieți neumbrite de frică și moarte nu face altceva decât să înăsprească duritatea prezentului. Milimetri de speranță sunt milele disperării//până când ajungem la ultima, atunci//scufundăm iahtul și abia reușesc să-ţi șoptesc://Adio, futurele meu din borcanul cu//sticla subțire. (Ioana Orania Crega)

  • Alejandro Simón Partal: A iubi înseamnă să concretizezi o evidență 

Cu o voce (proaspăt) răgușită (ah, bistritza, bistritza mea!), Alejandro Simón Partal transmite emoție, iubire și speranță, iar poezia lui pare că reușește să respire de una singură, trecând printre noi și mângâindu-ne umerii, cerul gurii, corzile inimii. Primul poem citit a impresionat prin forța de a transmite speranța, deși cuvântul nu a fost niciodată rostit. Firesc, căci doar astfel Putem să săltăm în gol sau să iubim nebunește,/ Să disperăm până nu mai putem înmuguri din noi, dar să ieșim doar la portiță și să ne așezăm la umbră. Așa, ne-a amintit Alejandro, avem siguranța că o să vina ziua de mâine.

Viața n-are nevoie de multe/ Pentru a trece/ Pentru a se scurge 

Firele de timp din clepsidra existenței nu țin cont de succesul și de tragediile omului. Ele sunt reci și ignoră dacă ție îți pasă sau nu. Pentru că ele se scurg în gol și doar tu ai senzația că poți să te opui. Totuși, poți spera că existența ta va fi prinsă odată poate de cineva care să o ajute/ Cineva (care) să o iubească. Dacă nu viața, măcar pe omul ce o trăiește.

Iubirea fiului pentru mama nu este la fel de puternica precum iubirea mamei pentru fiu. Și nici nu ar putea fi vreodată altfel. Fiindcă fiul este complet, însă mama a dăruit o părticică din sufletul și din trupul ei pentru a se naște o viață care nu se mai poate întoarce niciodată în ea. Ce poate face atunci un fiu? Să se lase iubit, să păstreze pe pelicula memoriei, în scoarța fiecărei celule, amprenta a ceea ce i s-a dat. Ca Alejandro Partal în Mi Madre me corta el pelo.  El încă simte mâna mamei bătrâne ca o ultimă geană de soare. Și de aceea lumea a fost învăluită de liniște.

Într-o zi nu mai iubești//Și tot ce te înconjoară /Își pierde sensul

Când ești tânăr îndrăgostit, simți că trăiești pentru iubire, te crezi poet, transformi femeia în ideal. Când pierzi ceea ce ai crezut că ai, pentru o clipă ai convingerea că  te-ai pierdut pe tine însuți. Timpul vindecă și revii la miracolul de a descoperi că A iubi înseamnă să concretizezi o evidență/ Tu să mă privești și eu să exist.

Alejandro Partal și-a încheiat momentul cu un poem care nu a fost tradus, dar intonația, vocea și forța lui au propulsat emoția, spărgând barierele limbii și mântuindu-ne de neîncredere. (Varvara Năstase) 

  •  Alexia PLĂCINTĂ: din spate nu se aude // cum sună procesarea suferinței // în corpurile tinere

Cu o delicatețe adâncă ce atinge capătul sentimentelor unei inimi aparent nefuncționale, poezia Alexiei Plăcintă te transpune prin frecvențe de durere nouă în spațiul subversiv al sincerității. Poezia Alexiei vede, simte și procesează firescul, transformând observabilul în tablouri de viață ce devin prin autenticitatea lor mici fresce colorate, lucrate cu o disperare timidă, abia lăsată să fie întrezărită. Ceea ce reușește scriitura tânără a poetei de la Casa de poezie să facă este să situeze actele de normalitate și de firesc ale vieții sub o ramă a frumosului, oferind momentelor zilnice încărcate de emoții o pulsație puternică și strălucitoare. Astfel, în lucrurile simple ca lapte se naște un act de iubire (gustă laptele înainte de a-l oferi), în îmbrățișări brațele devin fire de înaltă tensiune, în sunetul roților unei mașini se simte frica apropierii de celălalt,  imaginile caselor se transformă în amintirea copiilor iubiți de alții, iar spuma de deasupra apei capătă volumul suferinței ce trebuie dată deoparte, în canalizare.

ești concretul din realitatea mea

În realitatea poeziei Alexiei Plăcintă, concretul este dinamitat de pulsația temperată a acceselor de suferință subînțeleasă ce se fac simțite în versuri, în accese cu formă de lacrimi șterse de ploaie sau de flori neculese încă. Alexia dă naștere unui trup, un corp recognoscibil, care absoarbe ca un burete spiritul poetic ce îl înconjoară la fiecare pas. Acesta se mărește de la poezie la poezie și capătă luciul monologului îndurerat prin care trupul își spune povestea, de la primele guri dintr-o cană cu lapte cald până la rugăciunea de dinaintea mesei. Între cele două extremități ale acestei vieți poetice se așază căutări, întrebări și încercări de apropiere de alte trupuri ce se disipează în regrete și în înec, un înec al domesticirii și al dezumanizării. Astfel, Alexia Plăcintă scrie o istorie a corpurilor tinere ce rătăcesc prin confuzii și suferințe, regăsindu-se, în final, în lucrurile mărunte ale vieții și în șanțurile de lumină ale existenței. (ziua e o tavă scursă de ulei // de pe mâinile tale dispare // fiecare secundă // o durere nouă; prin mine șuiera // neîncrederea tuturor // copiilor neiubiți). (Maria Roșca)

  • Ștefan Manasia: Ce mai faceți? / Cărămizi din lut ars, bitum, cuie din os. / Ce mai faceți? / Mimăm încântarea.

Ștefan Manasia ne-a amintit că lumea noastră e în continuă schimbare, că nu există loc de ascunziș, că trebuie să treci peste tot, să simți tot, să simți schimbarea și să uiți de turnurile de evacuare, pentru că nu mai e nimic de salvat.

Regăsesc migrena și la capătul nopții și la cel al zilei și nimic nu are să se schimbe, nimic din asta nu seamănă și nimic nu se schimbă, mă țin strâns de durere ca de un lanț inexpugnabil.

Ce mai faceți? Ne deșertificăm, adunați, ca ascensoarele spațiale, comunicăm în limbi hibrid, în spațiutimp recolte imense de cranii, îndepărtez natural învelișul din silicon, las clavicula descoperită, stiu că nu-i de bine, așa că mă întorc înspre voi, ce mai faceți?, exportăm moartea, plastifiem universul. Fuziunea luminoasă de fisuri și de cicatrici și praful saharian înlocuiesc migrena, dar nu cu succes, universul încă pulsează, universul încă pulsează ca inamicul tuturor viciilor, urechelnițele, păsările, corcodeii se liniștesc, după ploaie numai tu mai ai capilarele ruginii. Deflagrații și incendii și nori saharieni, mașini anaerobe ne modelează dorințele și ideile. Ce mai faceți? Haideți să ascultăm cicadele și cicatricile și fisurile asezate lângă noi, haideți, lăsați civilizația asta animală în urmă.

Modelez despresia, acum își face cuib în mine, se așează bine și începe să construiască și să deconstruiască, lumea pe care o știai tu nu mai ține de tine, acum ține de noi, lansează larvele din campiile neuronale să pândească, apoi să atace, niciunde nu mai e urmă de pace și de liniște, dar tu aștepți. Ce mai faceți? Ce aștepți?

Nucile cugetând în păcat, după ploaie același octogenar trece, îi zâmbesc și merg mai departe. (Theodora Sterpu)

Șoapte. Șoapte răstite ce se întind peste timp, peste lumi, peste perechi de antonime. Cuvinte vidate de emoție, de trăiri, de sentimente, cuvinte lipsite de certitudine într-o lume ce dorește să creadă că are ca valoare principală adevărul. În a treia zi a festivalului „Poezia e la Bistrița”, Ștefan Manasia pune în dialog trecutul cu prezentul, moartea cu viața, curajul cu lașitatea. Așază față în față valori contrare care există încă în aceeași lume, însă nu concomitent. Aceeași lume la ani lumină distanță. Aceeași lume, totul diferit, totul schimbat.

Ucidem lumea. Ne autodistrugem. Punem bazele iadului într-un loc în care odată a existat paradisul. Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Doar OMUL se schimbă. Păcatele rămân. Aceleași păcate, mereu aceleași. Altă credință, de fiecare dată altă credință (Ce mai faceți?/ Mimăm încîntarea./ Pământul e aluat uscat,/ Sufletul supus – un zigurat./ Altădată, și nu prea departe).

Poezia lui Ștefan Manasia unește OMUL și omul, îi apropie într-un dialog ce vizează atitudinea față de lume, față de cei din jur, față de credință. OMUL spiritual a pus bazele lumii, o lume născută atunci din dragoste și dăruire. Omul material a distrus tot ceea ce au adus liniștea și spiritualitatea, a fragmentat Pământul din ce în ce mai mult (R.I.P. TERRA/EARTH/PĂMÎNT și a ascuns finalul (Ce mai faceți?/ Drenăm fluvii, exportăm moarte./ Ce mai faceți?/ Ce să facem?/ Plastifiem universul). Într-o lume în care lumina nu mai există, într-o lume în care dragostea este de domeniul trecutului, credința prinde alte înțelesuri, ceea ce e dumnezeiesc diferă radical și nu mai este sfânt, ci pătat – cu/de sângele vărsat. În această minunată lume nouă (!), atât de avansată și, totuși, atât de primitivă, din urât se naște ceea ce este sfânt (Din care ies în curînd/ Larvele unei specii dumnezeiești:/ Parașutiști peste paraginile paradisiace).

Trecutul și Prezentul nu se află la o distanță îndepărtată. Preocuparea și Nepăsarea sunt despărțite de un zid de un centimetru din sticlă. Urâtul și frumosul au în centru o oglindă cu două fețe. Toate sunt despărțite doar de o lume. O lume care, deși schimbată, va rămâne mereu la fel. (Maria Ioana Oglinzanu)

  • Marta Eloy Cichoka: timp de patru luni/ am purtat cu mine cadoul de ziua lui și i l-am adus/ la mormântul deschis împreună cu o mână de pământ

Poezia Martei Eloy Cichocka a vorbit despre ființa umană, despre aroganța de a nu trăi în prezent, de a amâna cu gândul că timp va fi mereu destul pentru a face toate lucrurile cu adevărat importante, despre nimicnicia și fragilitatea vieții umane, despre cât de fin delimitată este granița între a fi și a nu mai fi, despre singurătate, revoltă, dezamăgire și război. Texte pline de forță, însă secate de orice formă de speranță – doar luciditatea constatării faptului împlinit caracterizează vocea poetică a Martei care pe alocuri pare a fi gâtuită de emoție când exteriorul calm trădează tulburarea interioară. (e mai ușor să găsești un meteorit în/ sahara decât așa-zisa fericire reală care inclusiv cere ghilimele)

Marta Cichocka reușește să surprindă în poeziile sale ritmul alert și mișcările superficiale ale omului din lumea contemporană, ce constau în constante micro-schimbări, du-te-vino-uri ale vieții cotidiene determinând instaurarea unei grabe, a unei fugi permanente. Care nu prezintă nicio finalitate, niciun scop real, ci doar o plictiseală mortală ce trebuie mascată prin agitația inutilă. (Întotdeauna este timp/ și nimic nu își are timpul său). Totuși, în practic vorbind, poeta mai admite o șansă, chiar și prin visare, la o lume care să nu pară că se destramă în fața ochilor, că timpul nu se va scurge pe nesimțite, că după o înfrângere (nu) urmează altele, ci stropul de lumină se poate revărsa din puțina afecțiune dintre doi străini, din puțină poezie. Căci asta e intensitatea iubirii, a unei emoții născute din poezie: o mână întinsă în stradă o mână care iese de sub nisip. Poate nu este salvarea, dar este confirmarea că trăiești. (Ana Maria Constantinescu)

  • Răzvan Țupa: satisfacția e foarte puțin probabil să fie a ta pentru că și rezolvarea inspiră inspiră-expiră expiră uman

În a treia zi a festivalului „Poezia e la Bistrița”, Răzvan Țupa a adus în fața noastră OMUL, de această dată lipsit de măști, a adus OMUL care, încet, dar sigur, a învățat ce este libertatea și cum se poate obține. Bistrița a cunoscut astăzi conceptul de OM și toate elementele acestuia. OMUL este el însuși un univers alcătuit din patru componente: piele, carne, oase și suflet. Într-o primă ipostază, OMUL a reușit să renunțe la piele, a reușit să se înfățișeze în fața unei săli întregi înzestrat doar cu carne, doar cu acea culoare sângerie, provocatoare. Foliile translucide, coborâte din tavan, erau atașate de OM, de ființă. Îl țintuiau, îl răneau, îl țineau pe loc într-o lume care, în fiecare clipă, se află în continuă mișcare. Trăgeau de carne, trăgeau de os, trăgeau de suflet. Trăgeau de tot ceea ce a fost, este și va fi. Metafora pusă în scenă de Răzvan Țupa ascunde un adevăr dur al realității, ascunde toate obstacolele, atât de natură psihologică, cât și cele de natură socială, care reușesc să îl țină ancorat pe OM în trecut, care au puterea să îl țină departe de prezent sau viitor.

dezlănțuite portofoliile incertitudinii cresc […] îți iese tot timpul cultura îndoielii

În jurul OMULUI se află poeme, poezii, foi scrise dominate de cuvinte. OMUL devine mai ușor, mai liber, într-o lume în care incertitudinea și neîncrederea distrug relații. OMUL este cel care se îndoiește cel mai des – de cei din jurul său și de el însuși. Neîncrederea și îndoiala alcătuiesc o zală a lanțului translucid care îl pironește, care îi oprește evoluția. Totodată, amintirile îl îndepărtează de prezent și, implicit, de viitor. Îl ascund printre clipele trăite, simțite cu mult timp în urmă. Toate, din frica de a nu se apropia prea tare de aici și acum. Toate, din dorința de a-l închide pe OM în arhiva trecutului (dacă amintirile sunt cele care ne arhivează pe noi).

epuizările unui individ fac unghi ascuțit cu eroziunea obiectelor și intră în carne […] definit de spus se pot spune multe și tot nu ajunge

Durerea. Străpungerea cărnii. Zvâcniri puternice în piept și în tâmple. OMUL știe ce este durerea, însă nu a fost creat să îi reziste. Nimeni nu i-a spus cum să îi facă față, nimeni nu i-a spus cum să o învingă. Și tocmai pentru că nu a fost destul de puternic, a decis să fugă. Să o ascundă. Să o alunge. Însă durerea nu pleacă atât de ușor, căci altfel nu ar mai fi cu adevărat suferință. Durerea persistă, își face simțită prezența mai ales noaptea, când mii de gânduri invadează mintea. Tot această suferință provoacă oboseala. Oboseala cronică de a fi OM, de a fi o ființă prin ale cărei vene curge viața în cea mai pură formă a sa.

Lentila flexibilă căreia toată viața îi zici piele fixează ce poate restul cade victimă […] resemnare cu durerea dusă la culcare […] avem toți problemele noastre pe roluri și secvențe identificabile istoric

OMUL, univers, organism complex, are forma sa autentică, lipsită de fisuri sau de crăpături, datorită pielii. Aceasta devine un scut menit să oprească înstrăinarea elementelor, pierderea lor în abisul în care atât de mulți oameni s-au rătăcit în diferite clipe ale vieții. Durerea este singura care pătrunde silențios pe sub piele și ajunge în adâncul sufletului, este singura cu care trupul și, implicit, OMUL, actor în multiple roluri, trebuie să se resemneze. Este singura care, mai devreme sau mai târziu, poate genera confuzie și furie, poate produce o schimbare de roluri. Singura care aduce finalul.

satisfacția e foarte puțin probabil să fie a ta pentru că și rezolvarea inspiră inspiră-expiră expiră uman

POETIC. Cuvântul a luat naștere odată ce evoluția omului către eliberare a luat sfârșit, odată ce fâșiile translucide au fost rupte, sfărâmate. Poezia eliberează OMUL. OMUL poetic este singurul cu adevărat liber. A fost eliberat din lanțuri, din lanțuri pe care de multe ori el însuși le creează, din lanțuri care îl opresc din a se vedea și a se auzi pe sine. În final, OMUL devine mai mult decât om, devine spirit, devine praf cosmic. (Maria Ioana Oglinzanu)

  • Teodora Coman: florile fac diferența/ dintre un cap cu coroniță/ și unul cu spini

Omul & poetul nu sunt întotdeauna la fel & nici n-ar trebui să fie. Poetul & poezia sa nu sunt aproape niciodată la fel & trebuie să fim sinceri & să recunoaștem că unele voci sună pe scenă altfel decât sună poezia lor în noi. Altfel: cu o emoție nouă, cu o tușă discretă sau proaspăt devenită vibrantă, cu o nuanță ce luminează sau produce o mutație în cea deja aflată înăuntrul nostru. Cred că tocmai de asta e poezia atât de frumoasă: ne arată, de atâtea & atâtea ori, că versurile nu mai sunt ale celui care le-a scris, ci ale celui care le primește, le simte & le trăiește. Vocea Teodorei Coman de la lectura din seara asta nu a fost vocea cu care îi citeam eu poemele & asta m-a făcut să simt bucuria că poezia ei era deja poezia mea (și asta este una dintre cele mai tari senzații de la bistritz, cu toții știm asta). Vocea versurilor Teodorei Coman chiar rămâne cu tine după ce o asculți. Lăsând impresia unei forțe de nezăgăzuit, impuse prin încrederea & maturitatea stilului & tensiunea ideilor ce dau contur iradiant sensibilității, fragilității vocilor multor femei, protejându-le cumva de colțurile tăioase ale lumii exterioare, ale privirii intruzive. Când acest perete subțire de sticlă se sparge – sau doar se crapă – ne dăm seama că tot ce e dincolo de el este de fapt înăuntru, că poemele acestea & vocea lor spun multe din cele pe care am vrut & noi să le spunem, că autoironia e scut, un nou perete protector – care devine necesar tocmai fiindcă atrage emoții & priviri. Mai blânde. Apoi, se naște o transparență geamănă cu seriozitatea & siguranța scrierii. O transparență vie, care aduce la nivelul ochilor conexiunile neuronale, care dovedește (fără să vrea să o facă) că nu e frumos să fii femeie/ decât în perioada de reduceri, care ne determină să înaintăm, indiferent de ce-o fi să fie, să ne controlăm bucuria. Care ne învață, în final, să visăm, să avem speranță, chiar & dacă & când nimic nu mai pare autentic.

ȘUBI TUBA

Momentul de început şi de final al formației Șubi Tuba a deschis și închis o lume. Fiind în perfect acord cu poezia contemporană – marcată de același dinamism şi abatere de la rigiditate, jazz-ul cântat de Şubi Tuba a răsunat la fel de firesc în sala Palatului Culturii de la Bistrița precum ar fi făcut-o cântat pe străzile New Orleans-ului. Acordurile alungite și molcome ale trombonului, ale tubei și ale trompetei lui Liviu Mărculescu, ale lui Sebastian și ale lui Ștefan au prelungit și armonizat sonoritățile dinamice şi rapide produse de bateria, clarinetul şi chitara lui Vlad Stoica, Cristian Tudorescu și Eugen Toboș, rezultând o altfel de electrocardiogramă decât cea a Alexiei Plăcintă. Ceea ce s-a regăsit în recitalul american al celor șase a fost o serie de momente în care fiecare instrument a avut ocazia să joace rolul personajului principal. Chiar şi în afara momentelor de solo, individualitatea instrumentelor a reușit să fie păstrată pe tot parcursul „reprezentației”, astfel că atunci când te concentrai pe un anumit instrument, acesta putea fi foarte ușor izolat de celelalte, fără a anula armonia suprapunerii sunetelor. Ceea ce m-a uluit în primul spectacol de jazz trăit pe viu a fost dialogul vizual dintre membrii trupei, schimbul de priviri prin care înțelegeau imediat ceea ce avea celălalt în gând. Fiecare devenea de fapt o prelungire a celui de lânga el, iar acest lucru s-a reflectat în spontaneitatea şi naturalețea cu care aceste „abateri” de la partitură se auzeau în sala. Improvizația rămâne caracteristica definitorie a jazz-ului, aceasta este expresia libertății și, totodată, cel mai bun indicator al calității muzicale tocmai pentru că nu poate fi învățată, repetată sau planificată. Or, au fost tocmai aceste momente cele care au angrenat în cea mai mare măsură publicul ce, molipsit de febra jazz-ului, a început să bată din palme și să se miște pe scaunele devenite brusc neîncăpătoare. A fost un spectacol total (auditiv și vizual, o reprezentație vie, în mișcare). Aseară, bistritz a fost, prin Șubi Tuba, New Orleans. Și cât de norocoși ne-am simțit! (Ioana Orania Crega)

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!