Propunându-ne ca subiect de discuție filmul lui Antonioni, Blow Up, în aceste zile (încă) de maximă incertitudine și cu un aer mai rarefiat, deci pe alocuri mai ușor de luat în stăpânire, ora de film (online) n-a făcut altceva decât să ne amintească că, de la un punct încolo, trebuie să decidem dacă ne dorim sau nu cu adevărat să fim în prim-plan atunci când se apasă butonul sau să cumpănim cu stetoscopul îndreptat spre bătăile dinăuntru, nu spre cele din afară, cu care suntem îndemnați să ne armonizăm. Să luăm în calcul cât la sută suntem vizibilitate și cât la sută contaminați cu „intervențiile” propuse la tot pasul. De câte ori apelăm la acea „curățenie generală” care readuce în posesia propriului suflu. De câte ori ne administrăm doze de frumusețe îndeajuns de reală.
Ceea ce se lasă extras din realitate și mutat în vizorul aparatului de fotografiat, iar mai apoi în ochii celui care apasă butonul și în fotografii developate cu maximă atenție nu e decât încremenirea unei realități gata compromise, a cărei schimonosire se află în plin proces de punere la punct. E încurajată decuparea doar a ceea ce convine, a ceea ce e demn pentru un loc de frunte într-un album foto ordonat cu grijă, ce are în spate o selecție riguroasă. Momentele de derapaj, de dragoste derulată la foc automat în schimbul returnării unor fotografii compromițătoare, de pendulare între a rămâne cel care a ajuns acum să fie sau a căuta redresarea în altă parte nu-și au rostul în prim-planul ședințelor foto, poate pentru că neliniștile nu au voluptăți, poate pentru că amprenta lor vizuală e mai degrabă urma unor pași grăbiți de ajungere-mereu-în-altă-parte.
În Blow Up lumea e redusă la dimensiunile unei săli de cinema prost luminate, aproape rupte de ceea ce obișnuia să fie, care se poate vedea că nu funcționează la capacitate maximă și nu promite că, după ce se trage cortina și se sting luminile, va începe să ruleze ceva neașteptat, căci nu are la îndemână resorturile necesare unui astfel de demers. E o sală populată cu femei și bărbați din ipsos, manevrați grațios și mutați dintr-un colț în altul uneori la cererea lor, dar de cele mai multe ori din inerție. Și, din când în când, câțiva mai scot timid capul din acest scenariu înțesat cu oameni ce se dovedesc a fi mai degrabă elemente de butaforie care-și duc rolurile la îndeplinire fără a manifesta o îngrijorare vizibilă.
Tehnica clar-obscurului e vizibilă la nivel mental, în singurul loc în care intervențiile estetice se lasă radiografiate doar de către senzorii afectivi rămași în funcțiune – acolo unde trebuie să-i recreăm pe cei pe care vrem să-i revizualizăm. Aici sunt grupate vieți pe al căror cuprins nu se focalizează îndeajuns de aproape și rezultă niște instantanee mișcate, în care atenția cu care se face încadrarea lasă de dorit. În care mintea fuge într-un circuit închis, circuit care, odată părăsit, aduce după sine biletul de acces către autodistrugere. Către punctul în care fotograful e redus la statutul de martor ocular, de observator al mutațiilor dinăuntrul său și dinăuntrul celorlalți. Franjurii lumii pe care îi mută în album se prea poate să-i aparțină, dar nu în totalitate și lungimea lor, macheta pe care a avut-o la dispoziție și cei care s-au lăsat răpiți pentru câteva momente din propria realitate și mutați în ochii&în aparatul&în realitatea celui care apasă.
Proteste cu pancarte ținute invers, în care no devine on, în care semnul go away o ia la goană și părăsește mașina așa cum șoferul mașinii fuge de monotonie și aterizează în cel mai bine dotat aerodrom al ei. În care (se) deraiază de la căutările esențiale și evită ocheadele înăuntru care să conțină un exces de onestitate. În care se revine în punctul de plecare exact atunci când ar fi trebuit să fie scurtcircuitat de întâlnirea cu noi continente ale sinelui, ale celorlalți, exact atunci când cu toții ar fi trebuit să se despartă de bunăvoie de ambalajele și straturile de protecție la care apelaseră până atunci cu atâta obstinație.
O elice din lemn& o aterizare de urgență
Din dialogul dintre proprietara anticariatului și fotograf rămâne memorabilă imaginea elicei din lemn, elice care se prea poate să fie inutilizabilă, un simplu ornament. Elice care „va da bine” la viitoarele ședințe foto și care semnalează o ușoară îndepărtare de autodistrugere. O îndepărtare care se va dovedi un pas înainte rămas suspendat.
Așa cum ne amintea și Raisa în timpul dezbaterii, jocul iluziilor are în spate o scenografie bine pusă la punct, modelul găsit la o petrecere de-a lui Rino și care ar fi trebuit să se afle la Paris afirmă că se află la Paris, nicidecum în aceeași încăpere cu el. Astfel, se menține în prim-plan un delir de o impresionantă finețe. Lumea redusă la dimensiunile unei machete pe care cei care o privesc au construit-o și înăuntrul căreia s-au strecurat mai apoi tiptil sau cu forța e de o monotonie izbitoare pentru spectator, firească și incorigibilă pentru aparținătorii ei.
o altfel de frumusețe
Femeia fotografiată în parc în timp ce se săruta cu un domn pare a fi singura prezență feminină care nu îi cere fotografului să-i imortalizeze frumusețea, ci, din contră, să-i redea anonimatul; să nu-i divulge escapada, să nu-i expună momentele de maximă intimitate. Fotografia nu are doar admirabilul avantaj de a menține un chip pe loc, ci ceea ce face fotograful trimite mai degrabă cu gândul la transpunerea spectatorului nu în interiorul unui studio, ci în rolul vizitatorului unei rezervații naturale în care exponatele rare sunt ținute captive: nu ele propriu-zis, ci chipul, poziția corpului, gesturile, părul răvășit nu mai sunt ale lor, ci ale celui care le manevrează, care le retrasează felul de a fi până când devin cu toatele versiuni similare care pozează și rămân nemișcate atât cât li se cere. Toate grimasele și rictusurile și cearcănele și părțile șifonate ale hainelor sunt trecute cu vederea. Căci nu sunt admirabile, ci contagios de familiare.
Olga a mutat accentul de pe secvențele în care fotograful confirmă că e un personaj compromis pe cele în care își dezvăluie luciditatea afectivă, reamintindu-ne de scena în care sunt fotografiați cei doi tineri: „este unul dintre momentele vii, pentru că înainte de a face poze, artistul îi privește, îi poate chiar admira și simte frumosul (ei). Atunci când privește prin lentila aparatului foto, el imortalizează aceste momente, doar că frumusețea nu mai poate fi simțită și rămâne doar contactul rece cu deja o irealitate. Odată cu această scenă începi să îți pui întrebări, în speranța de a anticipa ceva, însă semnele de întrebare nu sunt transformate în puncte, ci chiar ocolite, pentru că filmul nu lasă întrebări, ci tu singur le cauți și ți le pui.” (Olga Scripnic)
Mimii vin și pleacă, viețile mimate rămân
Alegerea regizorală de a plasa atât la început, cât și la final secvențe cu mimi care cer ceva – bani (la început), atenție (în final) e o metodă, așa cum puncta și Delia, prin care se conferă circularitate și se confirmă impresia că toți cei aduși în fața noastră sunt goliți de identitate și de zvâc. Sunt trași la indigo în momentele în care își etalează grația și faima. Sunt deopotrivă străini de ceilalți și de ei înșiși. Cei deghizați încep să se perinde prin lume cu cărți de identitate din ce în ce mai credibile. Joacă tenis cu o minge invizibilă și intersectarea veridicului cu imaginarul se discerne din ce în ce mai greu. Cel mai simplu e să preluăm rolul de spectatori și să nu intervenim acolo unde întârzierea e deja fatală.
Spre finalul orei s-a produs trecerea firească a discuției înspre reflexele recognoscibile pe care le (re)găsim nuanțate în Blow Up și cu din ce în ce mai multă obstinație în jurul nostru, căci teritoriile cotidianului au început să fie invadate de vizual, de tendința de a ne lipi strâns de impresie, de experiențe care nu sunt cu adevărat memorabile decât atunci când se produc la vedere. Un cotidian plin de aventuri care se prescriu atunci când trec neobservate, de obiecte care, rămase într-un cotlon, încetează să mai fie admirate și astfel își pierd ușor-ușor însemnătatea.
figurinele celor care ar&am fi putut deveni
Fotografiile devin un morman de frumusețe contrafăcută, regizată, frumusețe care sare pe ramă, ocupând granița dintre ceea ce s-a lăsat și nu s-a lăsat surprins și mai apoi o părăsește cu totul. Să fie oare goana după experiențe care să poată fi revăzute „mai încolo” una care ne face cunoștință cu autosugestia până ce devenim sosia sau, mai rău, imitația celor care ne doream să fim? O irealitate prin care adie ceva din Întâmplări din irealitatea imediată, romanul lui Blecher. O irealitate ai cărei martori suntem și pe care se prea poate să nu o sancționăm îndeajuns de fervent. O machetă înăuntrul căreia se prea poate să ne considerăm plasați suficient de convenabil, într-o lojă pe care (credem că) o împărțim cu cei și cele pe măsura noastră și din care putem veghea bunul mers al lumii fără obturări. În fond, cel mai viu dintre toți e tocmai spectatorul și se prea poate să ajungem în punctul de maximă restriște în care fotograful din noi să aibă manii care să ducă, din nou, în proximitatea pierzaniei. Să trăim cu impresia că producem frumusețe și să fim de fapt doar cei care îi consemnează prezența. Să realizăm prea târziu că avem nevoie să ajungem acolo unde ochii întâlnesc centrul de comandă al strălucirii neîngrădite:
Emmenez-moi au bout de la terre
Emmenez-moi au pays des merveilles
Il me semble que la misère
Serait moins pénible au soleil (Emmenez-moi, Charles Aznavour)
P.S. Nu întâmplător, la cursul festiv al colegelor noastre din clasa a XII-a, filo, profesorul nostru a invocat scena din finalul filmului lui Antonioni: Deși ați fi putut fi fotograful, care adună pe un panou imagini, diplome etc și care are succes, voi ați preferat să fiți acei jucători și spectatori dintr -un joc în care trăirea, bucuria și sentimentul sunt cele care primează. Iar acest joc, cu toate că este unul fără minge, este mult mai ofertant, mai autentic, decât unul în care cineva câștigă. Fotograful recuperează realitatea din câteva imagini care au pierdut povestea, voi construiți realitatea din povești. Lumea fotografului va fi searbădă, a voastră – mereu vie.
*Alina Vițel, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.
