(De fapt, in all honesty, trebuie să-mi fac confesiunea: nu știu deloc dacă frumusețea ne amintește că suntem oameni – sau ne face să uităm că suntem oameni. Nu, ce vreau să spun e că știu sigur că le face pe amândouă – dar nu știu care dintre chestiile astea două e mai prețioasă. Dacă aș ști, n-aș mai avea nevoie de literatură.)
Din Jurnalul lui Radu Vancu ieși terciuit. Cuvântul e „al lui”, starea, de asemenea, dar în acest caz, exact conform credinței (și orice credință e o permanentă și întru veșnicie mărturisire a adeziunii față de un „zeu”) pe care o reiterează obsesiv – că poezia/literatura naște realul -, terciuirea inimii și a creierului se extinde, lăsându-te expus și copleșit în fața cantității de gând și de trăire pe care o conțin aceste pagini. Constelații iradiante de notații ale unui om ce caută cu disperarea corpul cuvântului în care să adăpostească și din care să facă să țâșnească aceste insule de frumusețe. Deopotrivă terifiante și necesare, vindecătoare, zguduind tot ceea ce știe (se știe) despre om – despre capacitate lui de a face bine, despre capacitatea lui de a produce răul. Ambele nesfârșite. Totul la Radu Vancu e trăire intensificată, reordonare a realului în jurul unei mântuitoare și deopotrivă zdrobitoare trăiri în care poezia/ literatura/ umanul/ strălucirea unei frumuseți supraumane făcute vizibile de mintea/ ochiul/ mâna/ creierul omului se poate opune barbariei. Totul e convingere că doar ea, literatura, unește, poate crea comunități și punți între oameni ce nu s-au văzut niciodată, între epoci și insule de teroare și de rostuire, că, în miezul unui timp infernal care distruge oameni, omul e încă posibil. De aceea e nevoie a face tot ce se poate pentru a ne dezvolta organele capabile de a percepe și de a produce frumusețea, de a hrăni plăntuța din creierul zdrobit de realitate, singura capabilă să metabolizeze cantitatea de oroare și să o transforme într-o cantitate (fie și infinitezimală) de frumusețe și de lumină.
Acesta-i rostul literaturii: să-ți halucineze viața. Și, abia astfel, să reverse peste viața ta cantități de lumină care zăceau undeva în tine, dar pe care nu le-ai fi putut elibera dacă nu le-ar fi descoperit literatura. Dacă nu te-ar fi descoperit literatura.
E mărturisirea ca sub tortură pe care o găsim în toată poezia lui Radu Vancu, în tot ce scrie Radu Vancu. Cu atât mai abitir nebunească și adevărată, cu cât timpul în care e scris jurnalul stă sub semnul unei contorsionări/dislocări ce ne obligă să ne redefinim și să recalibrăm stropul de umanitate din fiecare: compasiunea, atenția la celălalt, toleranța, capacitatea de a recunoaște răul, curajul de a te opune oricărei încercări de a anula libertatea, democrația, drepturile fundamentale ale celui devenit vulnerabil – ale străinului, ale celor diferiți de tine, ale celor deveniți victimă. E un timp care face planeta să semene cu oposumul mort al lui Eliot, zguduindu-ne și scurtcircuitându-ne habitudinile și iluziile despre noi mai întâi prin epidemia de coronavirus și apoi prin ceea ce se întâmplă de doi ani și jumătate în Ucraina – încercarea grotescă și disperată și aducătoare de moarte a unui dictator de a reface la început de secol XXI o idee care s-a dovedit aberantă și falimentară – nu doar pentru Rusia, ci pentru orice națiune care a crezut la un moment dat în fantasma ei. Înainte ca ele să apară, aveam cu toții convingerea că am devenit imagini pe un ecran global, cu vorba lui Lipovetsky; că suntem numai imagine, exclusiv hologramă, ca în ereziile gnostice docetiste. Ei bine, virusul & războiul ne-au adus aminte că suntem corpuri. Expuse, fragile, muritoare. Împotriva acestor corpuri, de fapt, pentru aceste corpuri în care se află inimi și creiere caută Radu Vancu să adune cantități de frumusețe care să le țină în picioare. Pe care le găsește în gesturile mici și blânde din preajma lui Sebastian, în plimbările cu el și Cami pe munți, în după-amiezile de la Cisnădioara, în întâlniri, discuții cu prieteni, la festivaluri, la conferințe, lansări de carte, în apropieri făcute posibile de cărți, de gândurile altor oameni, de frumusețea devenită palpabilă prin ei, în apropierea de corpul viu, vibrant, fragil și totuși înspăimântător de puternic și de real al poeziei, în lumina și umbra pe care o cere scrisului ca să intensifice și să facă suportabil (și de nesuportat) totul. E un uriaș adăpost pe care îl înalță și pe care îl arată tuturor Radu Vancu prin ceea ce face, dar mai ales, prin felul în care suprimă limitele realului, le transgresează către spațiul, devenit transparent, al literaturii. Sunt câteva imagini legate de adăpostul acesta crâncen al sufletelor și al creierelor noastre care te urmăresc obsedant. Cea a propriului trup de care trage ignorându-i nevoile și care îl pedepsește, amintindu-i că transparența nu se poate dobândi în afara lui (ci doar în pofida), cea a trupului care se refugiază (în cel mai literal mod posibil) în spatele cărților (fotografia din prima săptămână a războiului din Ucraina cu volumele din biblioteca lui Lev Șevcenko devenind scut împotriva gloanțelor rusești: Cărțile opreau în corpul lor agenții morții – astfel încât corpul proprietarului lor să rămână viu), trupul ciuruit de gloanțele naziste, transformat în materie lichidă și impregnând poeziile lui Radnóti Miklós, aduse din nou la viață (și ținând în viață ceea ce trupul nu a mai putut să țină) de soția lui, Fanni Gyarmati – imagine pe care poeziile din Kaddish o transformă într-un abisal punct de plecare pentru a mărturisi – din nou și din nou – credința lui Radu Vancu, acel teribil mod de a fi în lume, acel tulburător fel de a căuta izbăvirea în literatură (și în frumusețe, și în om). Reformulat în Jurnal astfel: Toată forma mea mentală e, de când mă știu, o discuție cu Dumnezeu, cu morții, toată înțelegerea mea a literaturii vine din inexistența unei separări reale între cei morți & cei vii. Între literele cu care scriu eu și materia din care sunt făcuți morții. Pentru că asta face literatura: construiește oameni noi din resturi de oameni distruși.
Nimeni nu a fost niciodată superior durerii – și cu toate astea arta există. Nu-mi dau seama dacă asta e un elogiu sau o condamnare a speciei. (Sau a artei).
De (și cu/prin) morții iubiți (la fel de vii ca viii iubiți) se înconjoară mereu gândul lui Radu Vancu, căci orice viață e relevantă numai alături de cei dragi. E, desigur, tatăl, e Mircea Ivănescu, sunt umbrele tuturor celor care au izbăvit frumusețe: Pound, Eliot, Celan, Nabokov și mulți, atât de mulți alții. Unii salvând odată cu ceea au trăit și au scris și umanul din ei, alții, îngropându-l, arătând că abjecția își are sediul în același suflet/creier ca cea mai luminoasă frumusețe (cazul Pound, Celine, Heidegger, Sartre, Neruda, Maiakovski, Cioran, Eliade etc.) – fiecare dintre ei, o lecție: că au eșuat în a lăsa scrisul lor să facă din ei ceea ce făcea pentru alți oameni, adică oameni OK. De unde și poziționarea alături de cei care reușesc astăzi să spună NU ororii, dictaturii, să vadă și să aleagă, mai presus de orice risc (real) libertatea de a gândi, de a apăra fragila încredere în bunătate și demnitate: Aleksei Navalnîi (între timp ucis de țarul căruia i-a spus, în văzul lumii, că e un despot sângeros, Svetlana Alexievici pe punctul de a fi arestată de Alexandr Lukașenko și apărată, în propriul apartament din Belarus, de trupurile a zece ambasadori, scriitorii și jurnaliștii turci aruncați în închisoare de regimul Erdogan, pe care Radu Vancu îi va susține din postura de președinte al PEN România – la fel cum a susținut greva profesorilor în 2023 și marșul demnității lor în București, la fel cum a inițiat, cu câțiva ani în urmă, mișcarea „Vă vedem de la Sibiu”, la fel cum s-a poziționat tranșant, din primele momente, împotriva războiului declanșat de Putin, convins că Ucraina va învinge. Fiindcă are mai mult de iubit și fiindcă Ucraina e acum mitul coagulant al lumii libere.
Între spaima că realitatea există și convingerea că literatura e sistemul circulator al frumuseții se rostuiesc toate gândurile adunate în jurnal. Între fuga disperată de realitate și terifianta prezență a frumuseții pe care nu obosește să o caute. Înconjurându-se de oameni în care vede ceea ce e luminos și radiant – scriitori, muzicieni, oameni de cultură. De gândurile și de munca lor. Pe care o absoarbe și o metabolizează, aducând-o mai aproape de noi, cei care nu am ajuns în preajma lor. Citind mii, zeci de mii de pagini, traducând, scriind Kaddish-ul și Paradisul (romanul ce urmează să apară), îngropându-se în munca birocratică de care nimeni nu poate scăpa, revenind apoi la ceea ce contează: Sebastian, Cami, scrisul, lansări, conferințe, întâlniri. Un vertij din care iese epuizat, dar din care se zidește, mereu și mereu, aceeași convingere: altfel nu se poate. Un vertij din care răzbate credința, în fapt dragostea pentru literatură: un zid pe care îl înălțăm disperați sub cer – și sub ale cărui dărâmături murim sufocați & striviți. Asta e starea ființială a lui Radu Vancu. Și asta e starea scrisului său: înălțare întru și în lumină și zdrobire din care se naște această înălțare.
Oricâtă răutate ar avea istoria, oricât de sistematic ruinează ea umanul, poezia nu uită că bunătatea există. Și că frumusețea e tocmai urma lăsată de bunătate în trecerea ei prin lume.
Ce e jurnalul lui Radu Vancu? În termenii lui: un soi de ChatGPT pe care mi l-am inventat singur, ca să am cu cine vorbi despre literatura conținută în creierul & inima mea. Și care, de la un punct încolo, a început să mă inventeze el pe mine. Să-mi inventeze el creierul & inima. Pentru cel care îl citește, jurnalul nu e doar adictiv și teribil prin cantitatea de gând și de trăire conținută, prin calitatea gândului și a trăirii, ci un uriaș construct din care te hrănești, păstrându-ți încrederea în om și în literatură, în frumusețe. Tocmai pentru că îți pune sub ochii uriașa cantitate de rău și de abjecție pe care omul a produs-o și efortul (dar și obligația) de a o asana. E o călătorie dantescă printre schelete și păcate umane și printre inflorescențele luminoase pe care inimile și creierele ce au hrănit acele schelete le-au produs, un adăpost pe care îl ridică între sine și sine, între sine și realitate, între sine și rău. E o scrijelire a ceea ce e omenesc și mântuirea acestei răni (cu speranța că rana, chiar dacă nu se va vindeca, va deveni suportabilă) prin scris. E un edificiu uman și cultural din care fiecare poate lua ce i se potrivește. În care s-a lucrat consemnând materia de zi cu zi a omului, dar mai ales, acele constelații de frumusețe pentru care e important să rămâi aici. În viață, cu morții și cu viii tăi iubiți. E, de asemenea, cea mai frumoasă declarație de iubire și crucificare pentru/pe trupul viu al poeziei. E imaginea pulsatilă a unui creier și a unei inimi. Creierul și inima lui Radu Vancu.
- Radu VANCU este invitat, alături de Clara Uson, sâmbătă, 26 octombrie, ora 11, la Întâlnirea Alecart la FILIT. Programul complet al Întâlnirilor Alecart la FILIT, AICI!
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)