Printre oglinzile labirintice ale memoriei: Borges și eu. O întâlnire, de Jay Parini

Ce tradiție au generat poeții orbi: Homer, Milton, Harry… // … și Borges, l-am întrerupt.

Există faimosul și foarte scurtul eseu al lui Borges, Borges și eu, există un prim Borges și eu, de Jay Parini, început prin a fi un roman, în care Jay se numea Luke (cu toate că detaliile lui biografice le reproduceau pe ale mele aproape în întregime) – cum precizează autorul în Postfața volumului Borges și eu. O întâlnire – și există, în sfârșit, acest Borges și eu. O întâlnire, tradus în limba română de Mihnea Gafița, un volum dificil de încadrat, amestec de amintiri ficționalizate, de fragmente autobiografice reconstituite la aproape cincizeci de ani de la întâmplările prezentate, cu date și nume păstrate cu exactitate și altele imaginate, păstrând decantarea a ceea ce au fost persoanele reale și evenimente trăite și îmbogățind-o. O carte gândită și trecută prin filtrul literaturii borgesiene fără ca vocea distinctă a lui Parini și viziunea lui despre reconstituirea biografico-literară (cunoscute din Ultima gară sau din Călătoria lui Walter Benjamin, apărute tot în Raftul Denisei, la Humanitas) să se piardă. Diferența o constituie însă aici reconstituirea prin apelul la memorie, la realitatea trăită, căci volumul reface, într-un context mai larg, cele câteva zile în care tânărul Jay Parini, doctorand la St. Andrew, în Scoția (încercând să scape de atmosfera sufocantă din casa părintească din Scarlton și de înrolarea în războiul din Vietnam), îl întâlnește pe cunoscutul scriitor argentinian, despre care nu știa nimic, din care nu citise niciun rând și, împreună, călătoresc prin Highlands, într-un Morris Minor – o Rocinante mai năbădăioasă decât gloaba de cal bătrân și trândav al lui Don Quijote, care e pe punctul de a-și da duhul chiar înainte ca cei doi să reușească să se reîntoarcă în St. Andrew. E o aventură doar aparent burlescă, în realitate, o călătorie care se va oglindi ulterior în felul în care Jay (Giuseppe, cum îl numește Borges) – un adevărat Sancho în această aventură scoțiană – își va da bătăliile, în fapt, efortul de-a exprima realitatea.

Mi-am dat seama că trebuia să spun orice vedeam, privind în egală măsură în jurul și înăuntrul meu. Descrierea însemna revelație.

Există multiple straturi pe care le amestecă și le oglindește Jay Parini extraordinar în acest volum. E recuperarea unui moment precis de la începutul formării sale, în care pulsează condiția celui ce încă e  debusolat, nesigur pe alegerile sale, schițând poezii ce trădează dorința de a-și găsi vocea proprie, dar și conștiința că sunt doar niște încercări în care naivitatea și originalitatea coexistă, pulsând de nevoia de a fi îndrumat și de orgoliul oricărui autor; scriind fragmente de jurnal în care evenimentele sunt consemnate cu acribie, dar știind că deocamdată e insuficient de familiarizat cu spațiul atât de vast al literaturii, în care recunoașterea necunoașterii e când umilitor stânjenitoare, când sursa unei adânci uimiri provocatoare de adevărate revelații. E atracția față de Bella, cu pantofii ei roșii și începutul unei legături despre care nu poate spune cu certitudine dacă va duce spre prietenie sau va fi mai mult decât atât, e întâlnirea cu Alastair Reid, de care va rămâne toată viața legat, dar și cu George Mackay Brown, scriitorul scoțian din insulele Orkney, despre opera căruia își începuse lucrarea de doctorat și de care se simte atât de legat. Sunt momente ce recuperează atmosfera anilor `70, nu doar în Scoția, ci și în Statele Unite, cu protestele față de războiul din Vietnam și moartea atâtor tineri, cu ritmul încă molcom al vieții universitare, dar și de provincie, cu anxietățile unei generații ce nu a uitat încă oroarea conflagrației mondiale. Există apoi, extraordinar recuperate, cele mai importante etape din viața lui Borges, de la copilăria în Elveția până la relația încă sufocantă cu mama, de la iubirea neîmpărtășită, aproape obsedantă, pentru Norah Lange și resentimentele față de Oliverio Girondo, la căsătoria nefericită, apoi la pasiunea pentru Maria Kodama, fosta lui studentă de la facultate, de care îl desparte aproape jumătate de veac, de la lovitura de cap ce a condus la septicemie, la funcția „acordată” de Peron (inspector de orătănii) sau la cea de Director al Bibliotecii Naționale.

Știi, am să scriu, cât de curând, Regele Lear. Simt cum îmi vine inspirația.

Recuperându-l pe Borges, Parini desfășoară un exemplar periplu printre marile cărți (Beowulf, O mie și una de nopți, Don Quijote, Robinson Crusoe), printre citate, versuri sau parafraze, prin vasta bibliotecă a lumii, singura care i-a fost casă argentinianului ce îi vorbește tânărului lui tovarăș cu aceeași elocvență despre Homer, Teocrit, William Wallace, Harry cel Orb, Shakespeare, Dante, John Milton, Wordsworth, Walt Whitman, Eliot, Auden, convins că Dumnezeu a fost primul și singurul bibliotecar. Ajungând să recupereze chiar miezul gândirii borgesiene: Scriitorii sunt mereu pirați, pradă-n stânga și-n dreapta, iau tot ce le place de la ceilalți, după care modelează ce-au furat, în funcție de scopurile lor. Scriitorii se hrănesc din cadavrele celor care au trăit mai înainte, din precursorii lor. Pe de altă parte, îi și inventează pe-acei precursori. Îi recreează după chipul și asemănarea lor, așa cum a procedat Dumnezeu cu primul om. Ajungând, așadar, la gândurile din Pierre Menard, autorul lui Quijote: Eu le-am scris. Eu am scris totul. […] Pe fiecare dintre clasici l-am scris de mai multe ori. Dar și la Funes sau omul cu memoria perfectă sau la Borges și eu. Reconstituite pentru mintea neinițiată a celui care încă nu se întâlnise decât cu omul Borges, nu și cu celălalt, cu scriitorul Borges.

Călătoria de-a lungul Scoției, spre Inverness, traversând Munții Cairngorm, spre Loch Ness, printre peisaje fabuloase pe care Jay/Giuseppe învață să le pună în cuvinte pentru a-l face pe Borges să vadă ceea ce e în fața lui (Aceasta și este, dragul meu, treaba pe care o avem de făcut, de fiecare dată. Să găsim un limbaj adecvat pentru ceea ce ni se dezvăluie.), cu întâlnirile când burlești, când grave cu tot felul de oameni și cu situații neprevăzute e pretextul de a plonja în miezul viziunii borgesiene despre viață și literatură, dar și o subtilă educație în care viața și cărțile, realitatea și ficțiunea se colonizează reciproc, își schimbă semnele și se întretaie. Tot ceea ce se trăiește în această călătorie e o reflexie a gândului sau a operei lui Borges, e „citit”, descifrat prin ea: spaima de labirint și pierderea pentru a ajunge tot la sine (O strategie de supraviețuire. Intrăm în labirint, vezi dumneata, ca-n orice poveste și, dacă avem noroc, ajungem în punctul de unde am plecat – întotdeauna la noi înșine.), relația dintre gândire și memorie, cum anume facem față propriilor noastre suflete, monștrii care se află în fiecare (Și eu sunt un monstru. Și dumneata ești un monstru. Nu există ființe umane care să nu-i conțină, în inimile lor, pe Nessie ori pe Grendel.), oglinzile și reflexiile lor mereu deformatoare (Îi ridic lumii-n față niște oglinjoare, numai că nu poți pune bază pe ele. Ca toate oglinzile, tind să deformeze realitatea.), miturile ca povești mai mult decât adevărate (o ruptură în țesătura din care-i croită realitatea, iar prin asemenea fisuri se revarsă energii uriașe).

Pe Borges – cel din pagină -, îți trebuie o viață-ntreagă să-l absorbi.

Pentru că cel căruia „i se oferă” această dublă călătorie, trăită și decodată alături de Borges, pusă mereu în cuvânt (așa cum Jay pune pentru el realitatea în imagini tot mai vii, transfigurând-o, recreând-o prin chiar numirea ei) nu e contaminat de textele acestuia, pe care îl descoperă treptat, ca bătrân ușor vulnerabil, agasant, ridicol, dar și ca uriașul depozitar al unui mod de a înțelege lumea și de a trăi literatura, călătoria dobândește o extraordinară prospețime. Ea oferă oricui exact unghiul și perspectiva pe care o caută, acea oglindire deformatoare, dar care păstrează ceva din fiecare. E o distanțare-apropiere care permite familiarizarea treptată cu viața și opera lui Borges (asemenea tânărului Jay) sau perspectiva cealaltă, dinspre Borges și scrierile lui către versiunea propusă de Parini. O recuperare labirintică, dar în care, parafrazând, tot la tine ajungi, dar prin celălalt. Aceste oglindiri continuă și se multiplică însă, pentru că se creează similarități între viața lui scriitorului argentinian și cea a lui Jay, în special cele legate de relația cu mama, dar și de figura paternă (tații noștri suav de pasivi și predictibili) sau de frustrările erotice. Mai mult, există încă două „personaje” care își au rolul lor în această pedagogie/inițiere/oglindire neașteptată și subtilă la care este supus tânărul Parini. E, pe de o parte, Alaistar, contaminat într-o anumită măsură de Borges, din care de altfel a și tradus, el însuși poet și „magistru” al lui Jay, și George Mackay Brown, cu care, nu întâmplător, se va întâlni singur, argentinianul trebuind să se refacă după aventura de pe malul lacului Loch Ness. Totuși, de la Mackay primește Labirinturile, deși modul lui de a trăi și de a înțelege literatura e fundamental diferit de cel al lui Borges: Mackay Brown era exact opusul nestăvilitului Borges, care era în stare să spună cu glas tare orice gând îi trecea prin cap, oricând i-ar fi trecut, menținându-se pe la mantinelele speculației de-o manieră tipic de compulsivă. Niciun sentiment nu-i rămânea prea mult neexprimat. Nicio idee a sa nu-și căuta în zadar cuvintele prin care să se anunțe. Dacă se poate spune așa, Borges era însuși limbajul.

Borges și eu. O întâlnire e o adevărată încântare și o provocare, o linie dreaptă și un labirint în egală măsură. E promisiunea împlinită a unei descoperiri sau a unei redescoperiri, a unei prime apropieri sau a unei altfel de apropieri. Pe de o parte de Borges, omul și scriitorul, și, pe de alta, de Jay Parini, tânărul aflat la început de drum și scriitorul matur.

 

 

(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart,  profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!