Trecutul te prinde din urmă oriunde ai fi: Borgo Sud, de Donatella Di Pietrantonio

Am împărțit cu sora mea o moștenire de cuvinte nerostite, de gesturi absente, de îngrijiri refuzate. Și rare, neașteptate atenții. Nu am fost copiii unei mame. Încă suntem, vom fi mereu, două fetițe fugite de-acasă.

Copila care căuta cu disperare să înțeleagă unde îi este locul și cine sunt oamenii alături de care trebuie să trăiască după ce a cunoscut o altă viață, copila aceea de 13 ani, abia descoperindu-și rănile și tatonând câtă suferință, câtă cruzime, câtă indiferență îi poate oferi viața, agățându-se de puținele mâini întinse nesigur către ea și abia învățând că aparține unei familii, chiar dacă nu a simțit niciun moment că e iubită acolo, copila numită de ceilalți L`Arminuta/Cea care se întoarce, din romanul cu același titlu al Donatellei Di Pietrantonio, a devenit în Borgo Sud o femeie matură. O femeie care a încercat din răsputeri să își găsească echilibrul, să spere în normalitate, să se agațe de ea în ciuda tuturor umbrelor care o urmăreau. Numai că echilibrul e ceva imposibil pentru cei ce au crescut în casa sărăcăcioasă în care o mamă și un tată nu au știut să fie părinți, iar moartea lui Vincenzo a distrus definitiv și ceea ce părea a fi pojghița subțire a unei vieți suportabile.

Un întreg trecut mă trăgea înapoi, ca un arc întins care e eliberat brusc și revine în poziția inițială.

Borgo Sud urmărește revenirea în locurile adolescenței și ale tinereții, acolo unde s-a consumat căsnicia ei cu Piero, acolo unde s-a desfășurat aproape toată viața Adrianei, sora mai mică împreună cu care împărțise odată aceeași saltea, acolo unde înstrăinarea dintre mamă și fiice e tot mai profundă, mâniile tatălui tot mai înverșunate, iar ceea ce a fost încredere în celălalt se destramă odată cu alte adevăruri dureroase pe care viața nu ezită să le aducă la suprafață. Și totuși, nu aceste petice care recompun momentele unor existențe contorsionate se află în miezul romanului, ci felul în care fiecare dintre cele două surori caută să-și vindece rănile de nevindecat ale copilăriei. Disperarea cu care ambele se agață de ceva, eșecurile, ezitările, puterea de a o lua mereu de la capăt, înverșunările, singurătățile în doi sau de una singură. Ceea ce uneia îi reușește într-o anumită măsură (echilibrul fragil între sine și cei din jur), celeilalte, Adrianei, tocmai echilibrul și seninătatea îi sunt interzise. Cu cât mai dureroasă e zbaterea ei, cu atât mai dezorientate acțiunile. Cu cât își dorește mai mult puțină stabilitate, cu atât mai disperate îi sunt alegerile și mai apăsătoare poverile. Cu cât mai adânc se aruncă în vâltoarea vieții, cu cât mai sălbatică e nevoia ei de a fi înțeleasă, și acceptată, și iubită, cu atât mai iute și mai cutremurător se prăbușește totul în viața ei.

Nu știam cui să oferim drept jertfă toată această durere oarbă și fără sens. Niciun Dumnezeu nu veghează asupra noastră și nu ne iubește.

Relația dintre surori, iată ceea ce sondează cu o extraordinară acuitate Donatella Di Pietrantonio. Cu nevoia fiecăreia de a se prinde de cealaltă și de a se despărți de ea, cu responsabilitatea uneia și inconștiența celeilalte de a se risipi, cu resentimente și momente fulgurante de tandrețe, cu fuga una spre alta și apoi, prin ricoșeu, fuga una de cealaltă, cu iluzia că se cunosc și că-și pot împărtăși totul, cu disperarea de a descoperi înstrăinarea, cu tristețea înțelegerii că la un moment dat legătura dintre ele s-a fisurat și apoi s-a rupt, că viața uneia nu se mai oglindește în viața celeilalte, că fiecare a ales sau a fost obligată să aleagă și că ceea ce le desparte nu poate fi decât pentru o clipă îndepărtat de ceea ce le apropie. Nu știu când ne-am pierdut una de alta, în ce punct a eșuat relația noastră. Nu reușesc să identific vreun moment precis, vreun episod hotărâtor sau vreun conflict. Pur și simplu am cedat în fața distanței. Sau poate, în secret, exact asta căutam: o pauză, o ocazie să scăpăm o vreme una de alta. Exasperată de degringolada din viața Adrianei, de tăcerile și de spaimele surorii mai mici, de pofta ei de viață, de incapacitatea de a se rupe de ceea ce îi face rău, sora mai mare reface, odată cu firea contradictorie a Adrianei, propriile orbiri și răni, propriile destrămări interioare în relația cu Piero, dar și zbaterea de a găsi o cale de a-și înțelege propria familie, agonia mamei, paradoxul unei relații în care iubirea, dacă a existat, s-a manifestat ca răceală și neîncredere, ca acceptare mută a unui dat și nimic mai mult. Mamă și fiice, femei și bărbați, surori și toți ceilalți – relații atroce din care fiecare încearcă să supraviețuiască așa cum poate, ascunzându-și cicatricile, autoiluzionându-se până când realitatea se dovedește mai puternică decât orice vis, rănind și revenind mereu și mereu în căutarea a ceva. Descoperind, din nou, o absență. Care le împiedică să se simtă depline, întregi. Care o determină pe una să plece pentru a preda la o universitate din Franța ca să se poată elibera de iluziile și de deziluziile trăite alături de Piero, iar pe cealaltă, să rămână prizonieră într-o iubire pasională inițial, apoi tot mai abuzivă și mai traumatizantă, din care nici măcar grija pentru micuțul Vincenzo nu o poate elibera. N-o mai cunoșteam pe Adriana, n-o recunoșteam. De acolo, de departe, am crezut că o păstrez cu mine, dar era doar o imagine veche a ei, de când eram tinere, cu visurile încă intacte. Această ciocnire a două suflete care au luptat la un moment dat împreună încercând să-și aline singurătățile, fisurile la început abia vizibile, apoi tot mai accentuate, momentele de regăsire, cu toată tensiunea lor stând să izbucnească, întrebările fără răspuns, evitarea revenirii la ceea ce a provocat nevoia fiecăreia de a se îndepărta definitiv de casa în care au stat, drumurile atât de diferite pe care au ales să meargă sunt refăcute în intervalul unei nopți de insomnie și a unei zile de rătăcire prin locurile de odinioară până când L`Arminuta va putea să regăsească trupul surorii mai mici, luptând pentru a rămâne în viață. Prins într-o altfel de bătălie decât cele pe care a trebuit să le dea până acum. O bătălie care le reapropie, care are puterea de a șterge tot ce nu a putut fi spus și înțeles, tot ceea ce nu a putut fi acceptat sau corectat. Pentru fiecare dintre noi rămânea însă certitudinea existenței celeilalte la capătul unei dureri pe care nu ne-o mărturisiserăm una alteia. Pentru scurt timp, fiindcă ceea ce se promite în momente de totală disperare se diluează odată cu revenirea la viața de zi cu zi. Iar ceea ce s-a pierdut poate fi readus pentru o clipă, poate fi recuperat, însă fisurile vor rămâne, iar în golurile lor se va căsca din nou resentimentul, vor apărea opțiuni personale și nevoia de a lupta pentru sine.

Sunt singură în acest loc ce nu-mi aparține, dar care se intersectează ocazional cu viața mea, întotdeauna prin intermediul Adrianei. Mi se pare că aici cerul e mai senin, iar aerul miroase mereu a mare și a usturoi.

În același timp, Donatella di Pietrantonio închină un imn unei lumi. Unui spațiu sălbatic, mocnind de violență, dar și de apropiere umană caldă și necondiționată, născută din împărtășirea acelorași griji și nevoi din micul cartier de la periferia Pescarei, Borgo Sud. E lumea în care Adriana a căutat să se vindece după ce a plecat de acasă. În adolescență, fugind și stând ore în șir în fața mării în permanentă frământare, printre bărcile pescarilor și strigătele ascuțite ale femeilor care vindeau în piață ceea ce soții sau fiii lor reușeau să smulgă adâncului, apoi, în cămăruțele înghesuite, pline de copii și icoane, pe maidanul scăldat în soare, vuind mereu de viață sau gătind pește într-o rulotă pentru a-și putea crește fiul. Către legăturile acestea simple dintre oameni, către femeile care așteptau bărcile venite din larg și apoi munceau cot la cot alături de bărbații lor, către apropierea aceasta deopotrivă palpabilă și niciodată sigură aspiră Adriana. Devenită de-a locului după întâlnirea cu Rafael, ea va cunoaște asprimea și sălbăticia acestei vieți. Și așa cum nu a putut să se despartă niciodată definitiv de tânărul de care s-a îndrăgostit, nici măcar atunci când acesta a devenit un bărbat înglodat în datorii, violent, morocănos, nici când, peste ani, s-a transformat în bărbatul ursuz și aproape nebun care nu o lasă să trăiască nici alături de el, dar nici să-și refacă viața, nu a reușit nici să se rupă vreodată de lumea aceasta pe care sora mai mare nu o va putea înțelege nicicând. Străină pentru ea, asemenea unui teritoriu interzis în care intră doar intermitent, pășind pe urmele dezastrului din viața Adrianei, lumea aceasta e vie, cu legi nescrise, adeseori neinteligibile celor care nu-i aparțin, cu secrete întunecate și bine păzite, cu un amestec de camaraderie feroce și de brutalitate dezarmantă. O lume îmbibată în miros de mare, de pește prăjit, de usturoi și pătrunjel. O lume de o violență când latentă, când manifestă, căci e lumea pescarilor ce înfruntă în fiecare zi moartea și lumea femeilor lor care au învățat să rabde și să aștepte.

Când eram mai mici, eram nedespărțite. Apoi am învățat să ne pierdem una de alta.

Borgo Sud e romanul care analizează iluzia că îl poți cunoaște și înțelege pe celălalt, că te poți elibera de propriul trecut, că rănile timpurii pot fi vindecate și că alegerile ulterioare nu sunt influențate de ceea ce ai trăit. E romanul unor singurătăți sfâșietoare care caută cu disperare alinarea în brațele unor oameni pe care nu-i văd așa cum sunt sau, dacă îi văd, preferă să creadă că privirea le deformează adevărul și că ceilalți nu vor renunța niciodată la ei, pentru că știu că nu ar putea suporta o nouă pierdere. E romanul unor complicate legături familiale. A ceea ce apropie și desparte două surori, a imposibilității de a-și încălzi singurătățile până la capăt, așa cum au crezut mult timp. E, de asemenea, romanul chemării sângelui, a ceea ce nu poate fi negat sau definitiv îndepărtat în ciuda a tot și a toate.

La fel de dureros precum Cea care se întoarce, Borgo Sud multiplică planurile analizei traumei, mărește unghiul de focalizare pentru a aduce la un loc un număr mai mare de destine decât romanul anterior, nu ezită să sondeze ferocitatea care pândește în sufletele fiecăruia, egoismul, dar și firavele urme de bunătate și de duioșie, nevoia de a te agăța de celălalt cu iluzia că iubirea e totuși posibilă.

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor #Merito la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.) 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!