Individul! Cu această categorie începe și se încheie creștinismul. Dacă ar fi posibil să se suprime individul și personalitatea, creștinismul ar fi distrus. Dumnezeu nu intervine în masă. (Søren Kierkegaard – Sau-sau)
Într-un sat scoțian izolat al anilor ‘70, populat de o comunitate închisă și puternic marcată de influența bisericii, tânăra Bess McNeill se căsătorește cu un străin, Jan Nyman, care lucrează la o platformă petrolieră. În urma unui accident, Jan rămâne paralizat și îi cere soției sale ca, pentru a continua firul iubirii dintre ei, să își caute amanți, iar mai apoi să îi povestească lui detaliile, ca și cum cei doi ar fi fost împreună. Bess îi îndeplinește rugămințile pentru a-l salva, costul pe care ea îl plătește fiind unul pe măsură. La o primă vedere, în centrul filmului pare a fi povestea de dragoste dintre cei doi, cu sacrificiul pe care aceasta îl implică.
Mai rafinat însă, din punctul meu de vedere, decât Dancer in the Dark, unde Selma renunță la ea însăși din iubirea față de fiul său, Breaking the waves problematizează nu sacrificiul din iubire, ci pe cel din credință. Iubirea pe care Bess i-o poartă lui Jan constituie, de fapt, un pretext pentru un alt tip de relație, mult mai profundă în sine, aceea dintre Bess și Dumnezeu.
În Vechiul Testament, Dumnezeu îi cere lui Avram să își sacrifice fiul, pe Isaac, fiu care îi fusese dăruit lui și soției sale Sara la bătrânețe, după o lungă așteptare. Fără ezitare, Avram își înhamă caii și pleacă pe muntele Moria, pentru a îndeplini misiunea dată. Fascinat de această poveste biblică, Kierkegaard analizează mobilurile credinței lui Avram, considerându-l apogeul pe care ființa umană este capabilă să îl atingă, căci el se află în Adevăr.
În răspunsul său la întrebarea „Cum poate ființa umană accede la Adevăr?”, Kierkegaard identifică două feluri de abordare. Pe de o parte, există teoria reminiscenței pe care o propune Platon, conform căreia învățarea reprezintă de fapt actul de conștientizare al subiectului a ceea ce se află deja în stare latentă în mintea sa, fiind implicată o încredere deplină în rațiunea umană ca unică sursă a Adevărului. Pe de altă parte, spune Kierkegaard, există creștinismul, care presupune ca individul să aibă o relație cu ceva de natură externă, ceva ce îl transcende și îi este străin. Această variantă are însă două consecințe fundamentale, prima fiind natura externă a Adevărului, iar cea de-a doua faptul că structura intimă a ființei înseși necesită o schimbare preliminară pentru a recunoaște Adevărul, care poate fi revelat de un singur învățător, Dumnezeu. Cu toate acestea, Adevărul trebuie transmis ca venind dinspre un egal ce operează cu aceiași termeni ca omul, astfel că Dumnezeu trebuie să capete o formă umană. Intervine aici ceea ce Kierkegaard numește Paradoxul Absolut; eternul intră în dimensiunea temporală, își asumă o existență finită, gest pe care granița înțelegerii umane raționale nu îl poate cuprinde. Se înțelege, așadar, că rațiunea și credința nu pot coexista, una dintre ele trebuie destituită, întrucât credința îi cere individului să își „riște gândul”, să creadă în absența înțelegerii. De altfel, Kierkegaard afirmă că „Subiectivitatea este adevărul.” Între un individ care are o „concepție adevărată” despre Dumnezeu, dar căruia i se roagă într-un spirit impropriu” și unul care adoră un idol, dar căruia i se închină cu „întreaga pasiune a infinitului”, cel de-al doilea este mai aproape de Adevăr decât primul, conchide filosoful, căci acela își interiorizează o credință profundă și autentică.
Astfel, în viziunea lui Kierkegaard, credința constituie „pasiunea cea mai înaltă din sfera subiectivității umane.” Adevărul la care ființa umană poate ajunge prin credință este unul subiectiv întrucât el este aflat în libertate. Cunoașterea științifică are răspunsuri obligatorii, care nu lasă locul incertitudinii, or ființa umană se confruntă cu probleme ce necesită decizii personale. Ca o astfel de decizie să poată avea loc, ea trebuie precedată de existența unei incertitudini, așa încât obiectivă poate fi doar această prezență a incertului, argumentează Kierkegaard. Așadar, Adevărul presupune în permanență subiectivitatea ca manifestare a libertății individuale. Tot astfel, Adevărul pe care ființa umană îl descoperă este universal ei înseși, ceea ce este suficient în sine pentru ca individul să își însușească credința. Creștinismul, susține filosoful, pretinde omului o implicare totală a propriei ființe, în care acesta are obligația de a da curs celor mai intime convingeri ale sale. Prin urmare, justificarea acțiunilor provenite din astfel de convingeri prin criteriile raționalității provoacă o acută neînțelegere a lor, ceea ce se și întâmplă cu toți cei ce o înconjoară pe Bess McNeill.
Sweet child in time/ You’ll see the line/ The line that’s drawn between/ Good and bad – Deep Purple, Child in time
Avram devine un „cavaler al credinței”, așa cum îl consideră Kierkegaard, prin faptul că își păstrează neclintită încrederea în intangibil. În fața poruncii dumnezeiești, gândirea rațională ar fi devenit redundantă și tocmai de aceea Avram nu își pune problema motivației sacrificiului ce i se cere. El crede în absurdul care e pe cale să îi ia tot ceea ce are și tocmai această credință este cea care îl răsplătește mai apoi. La rândul ei, Bess nu se întreabă de ce Jan îi cere un astfel de lucru și, în fond, nici nu contează în ecuația filmului, căci nu în acest aspect stă cheia interpretării. Dialogurile sale cu divinitatea nu se bazează pe autosugestie, căci răspunsurile pe care le primește nu sunt ale ei, ci ale lui Dumnezeu însuși, pentru simplul și în același timp atât de adâncul motiv că ea crede în caracterul direct al adresării.
La rândul lor, coincidențele dintre rugămințile lui Bess și evenimentele care au loc nu contează atât prin valoarea lor obiectivă de adevăr (care în fapt nici nu există), ci prin raportarea personajelor la ele, în special Bess, respectiv Dodo, cumnata și prietena sa, prin locul față de divinitate pe care fiecare alege să îl ocupe. Având în vedere aceste aspecte, deducem că mesajul peliculei lui Trier nu are legătură cu detaliile externe care pun în mișcare firul acțiunii, ci el derivă din perspectiva intrinsecă a lui Bess față de tot acest vertij în care se găsește plasată, perspectivă dublată de caracterul opus al celei de partea căreia Dodo se poziționează.
Don’t push your love too far/ Your wounds won’t leave a scar/ Right now is where you are/ In a broken dream – Rod Stewart, In a broken dream
Există un film o serie de replici rostite la distanță unele de altele, dar care formează un dialog în sine, ce planeză deasupra întregii acțiuni. În momentul în care Bess îi mărturisește lui Dodo că este vinovată de accidentul suferit de Jan, întrucât ea a fost cea care s-a rugat lui Dumnezeu să îl aducă mai repede acasă, Dodo îi răspunde indignată: I used to go mad when people called you stupid, but you are stupid! Ceva mai târziu, Bess îi reproșeză prietenei sale: You go there and listen to all those old men say in the church too, răspunsul pe care îl primește fiind: Yes, but that doesn’t mean I believe all of that. A woman must have a mind of her own! Bess are un trecut marcat de tulburări psihice, despre care nu știm prea multe, cu excepția faptului că au fost provocate de moartea fratelui său și că se manifestau destul de violent. Condiția medicală a lui Jan o afectează vădit, iar Dodo îl roagă pe doctorul Richardson să o consilieze la spital ca mai apoi, după ce află ceea ce Jan îi cere lui Bess, să îl cheme acasă. În dialogul cu acesta, unde și el se arată la fel de indignat ca Dodo de convingerile lui Bess că astfel de gesturi îi vor salva soțul, Bess îi zâmbește și îi spune calm: God gives everyone something to be good at. I’ve always been stupid. But I’m good at this. Terminând filmul, mi-a venit în gând fraza biblică: Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor va fi împărăția cerurilor.
Bess știe ceea ce nimeni din jurul ei nu intuiește măcar. Știe că ceea ce crede ea este adevărat. Este conștientă de „miracolul credinței” sale, cum îl numește Hume, ghidându-se după el. Înțelege de ce ceilalți nu o înțeleg, întrucât este capabilă de a vedea diferența dintre poziționările lor, fără a-i învinovăți sau a-i considera inferiori ei. Acesta este și motivul pentru care, surghiunită fiind din comunitate, bătută cu pietre în fața bisericii, nu-i cere nimic altceva lui Dodo decât să se roage pentru Jan; motivul pentru care nu se supără pe mama ei când nu o primește în casă; motivul pentru care nu se supără că bunicul ei nu vine să o viziteze la spital înainte să moară. Când plânge în fața casei, o face din frică, și nu frica de copiii ce aruncau cu pietre în ea, ci frica că Dumnezeu nu îi mai răspunde în dialogurile sale. De aceea fuge de pe vapor prima dată – pentru că se simte singură, iar ceea ce îi dă forța să se întoarcă este regăsirea în sine a credinței.
So goodbye yellow brick road/ Where the dogs of society howl – Elton John, Goodbye yellow brick road
Dodo, deși o iubește sincer pe Bess, nu reușește să vadă situația prin ochii ei. Ea este prin excelență întruchiparea rațiunii, a concretului, a palpabilului. Încearcă permanent să o înțeleagă pe Bess, însă cu ajutorul gândirii, care se dovedește a fi cu desăvârșire neputincioasă. La rândul lui, doctorul Richardson nu este capabil să pătrundă dimensiunea credinței lui Bess, iar Jan pare a fi mereu într-o zonă gri. „The elders of the church”, atunci când Bess îndrăznește să vorbească în timpul slujbei, o excomunică, fără niciun resentiment, iar mai apoi, în fața trupului (de)căzut al lui Bess, preotul zăbovește, însă nu face nimic. Este nevoie aici de săvârșirea sacrificiului până la capăt pentru ca viziunea lor, sau a unora măcar, să sufere cel puțin o deviere de la traseul rațiunii.
Bess e un Avram care devine și Isaac în același timp, iar moartea ei este singura care poate cu adevărat să producă o schimbare în interioritățile celorlalți. Dodo, întotdeauna stăpână pe sine, nu-și poate înfrâna strigătul în momentul în care pulsul lui Bess încetează definitiv. Dincolo de suferința pricinuită de moartea prietenei sale, strigătul acela simbolizează mai mult, căci e unul al umanității ce-și conștientizează condiția, aceea de a nu fi înțeles mai nimic din ceea ce i se întâmplă, conștientizarea nimicniciei sinelui prin raportare la exemplu. La proces, Richardson mărturisește că, dacă ar fi să refacă raportul, ar trece la cauza morții good; she was suffering from being good – ca o recunoaștere și totodată o asumare a erorii sale de paralaxă. Bătrânii rămân însă rigizi, they will say what must be said, anume că Bess McNeill, you are a sinner and you are consigned to hell! Cu toate acestea, credința, și implicit Adevărul aflat de Bess prin aceasta, sunt cele care biruie, căci Dodo ripostează, așa cum și Bess o făcuse în timpul slujbei; încalcă regula, participă la înmormântare și le răspunde furioasă bătrânilor că Not one of you has the right to consign Bess to hell! În ultimă instanță, Jan, resimțind vinovăția cu atât mai acut cu cât s-a ridicat din patul său și a mers, așa cum Bess i-a spus lui Dodo să se roage, vrea să întoarcă, atât cât poate, gestul salvării: răpește trupul soției sale și îl aruncă în mare.
Ceea ce am apreciat la felul în care Trier construiește personajul lui Bess este că, în ciuda caracterului său exemplar, nu îl îndepărtează de trăirile umane, cu tot ce implică acestea. Bess nu este fără de pată: se îndoiește și ea de prezența lui Dumnezeu, este și ea egoistă, căci nu poate suporta viața în absența lui Jan; deși cu frică de Dumnezeu, nu se retrage nici din fața plăcerii fizice, ca parte a iubirii ei atât de profunde față de soțul său. Toate aceste aspecte sunt însă cele care dau veridicitate credinței sale, cele care o fac cu adevărat vie. Comunitatea din care provine este una împietrită, cu o biserică căreia îi lipsesc clopotele, condusă de preoți care nu mai simt nimic, darămite compasiune. Atunci când întrerupe slujba, în timpul căreia unul dintre bătrâni propovăduia cuvântul Scripturii, Bess o face întrebându-i How can you love a word? You can love another human being. And that’s perfection. Iar la sfârșit, la câteva ore după ce Jan o aruncă în mare pe Bess, sunetul clopotelor se aude în largul mării, deasupra platformei petroliere. E un crâmpei de mântuire, o altă șansă oferită omenirii reflectate miniatural în comunitatea aceea. Cine are urechi de auzit, să audă.
*Articol preluat din ALECART 23.
(Anastasia Fuioagă, redactor Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filologie,la Colegiul Național Iași.)
