Brexit a arătat lumii că e mai bine să pleci când lucrurile încep să scârțâie. A promovat o totală lipsă de încredere în stabilitatea politicii globale, de care fiecare ar trebui să se teamă atunci când e în mâinile politican populist. A arătat lumii că interesele personale sunt mai importante decât respectul față de comunitatea pe care o împărțim și că șederea mea într-o țară în care am investit și am sperat să #remain are un termen de expirare.
M-am trezit cu obloanele trase și cu un mesaj de acasă spunând Astrid, ești bine? Cum te va afecta pe tine toată treaba asta? Cum referendumul s-a întâmplat cu o seară înainte, și cum România este cu două ore mai matinală decât mine, mi-am dat seama că dezastrul se întâmplase. Leave a învins.
Într-un interval de doi ani, Marea Britanie va divorța negociind, anevoios, toate complexele și mofturile unei țări care aspiră la statutul Norvegiei. Cu toate că această limită de doi ani s-ar părea a fi una de patru – cu demisia lui David Cameron și Lord Hill trăgând de timp ca în ultimele minute ale unui meci din Cupa Europei. Iar dacă analiștii economici sunt oarecum optimiști că UK și, în special, lira sterlină se vor stabiliza în curând, momentele de incertitudine distrug un regat ce se autointitulează Great.
Brexit a fost sinuciderea economică și socială a țărilor britanice, o „sinucidere” aprobată de 51.9% dintre votanți. Opt miliarde de lire sterline au fost șterse de pe piață în numai două zile, iar lira a atins un nou low, comparativ cu statusul său din 1985.
La momentul actual, companiile care au operațiuni trans-europene vor trebui să se reorganizeze, iar momentele de ezitare în care lira sterlină scade în ritm alarmant și în care investitorii străini așteaptă ca situația să se stabilizeze sunt mai greu de suportat decât divorțul propriu-zis. Chiar în situația unui UK în afara Uniunii Europene, pentru a-și păstra accesul către single market înseamnă a fi în EEA, cum e Norvegia. Iar asta înseamnă respectarea multor legi existente printre care și libera circulație între statele membre. Singurul lucru pe care l-au câștigat de fapt este dreptul de a nu interveni sau modifica niciuna din aceste legi sau din cele viitoare. Deci, adio tratament special! Pe partea Uniunii, o nouă reorganizare va trebui pusă la punct, asta dacă își dorește să supraviețuiască; probabil însă se va găsi o cale de mijloc în care Uniunea Europeană va fi chiar într-o situație mai bună fără a-i acorda Regatului Unit tratamente speciale în principal împotriva imigrării. Da, am putea spune că Regatul Unit este cunoscut pentru istoria sa de a cuceri și a epuiza resursele altor țări, după care să închine un pahar (de ceai?) și să se culce pe partea cealaltă. De data aceasta însă, nimeni nu se grăbește să inițieze Articolul 50; toți MPs se uită în jos, dansând cu colțurile sacoului în jenă ca o fetiță care a uitat ce urmează după Înfloresc grădinile, ceru-i ca oglinda. Votanții Leave au bifat X orbește, știind că tabără UE va întoarce, umilă, și celălalt obraz. Ce s-ar face ei fără insulița lor prețioasă care e in stare să cultive numai cartofi și importă, pretty much, tot ce respiră și tot ce consumă? Însă UE a fost cât se poate de clară. Și cu toate că probabil or să îi doară pe ei mai mult decât pe englezi – majoritatea votanților Leave sunt ramoliți cu hernie care, prin votul lor, vor cumva să-și întreacă servitutea onorată lui Grim Reaper (or how do we call them, coffin dodgers). Surprinzător sau nu, englezii au pierdut. Felicitări! Au reușit să pară mai ignoranți decât americanii, lucru care nu e tocmai ușor. Un vot majoritar Leave, pentru a aduce Regatul Unit înapoi în timp, în anii 50’, îmi miroase un pic a babe votând PSD. Promisiunile lui Boris și Nigel Farage de a trimite imigranții acasă, cu pa și pusi, sunt de fapt gălețile, uleiul și făina. Numai că țăranii își păstrează găleata după ce-au votat, pe când imigranții nu au cum să plece nicăieri.
La puțin timp după referendum (O zi? Două? Nici nu mai știu dacă evenimentul a avut loc în parametrii de timp de care ne bucurăm de obicei), minciunile partidului câștigător au ieșit la iveală. Cele 350 de milioane de lire pe care UK îi donează, generos, săptămânal, Uniunii – nu vor mai finanța NHS, iar imigranții + Boris = love. Hernioșii Leave însă nu sunt descurajați. Că nu, că nu ar avea cum să fi finanțat serviciul național de sănătate… ar fi fost absurd. Aia a fost așa, o metafora. When this fails, argumentele pe Facebook sunt, de cele mai multe ori, direcționate pe tematica imigranților. Acum, să fim clari, sunt două tipuri de imigranți: imigranți germani, norvegieni, elvețieni, americani și australieni care vin în Marea Britanie pentru că vor sa se bucure de climatele lor tropicale și meniul variat al bucătăriei alcătuite din preparate de cartof, și al doilea tip, imigranții polonezi, români, bulgari, în aceeași oală cu imigranții de religie musulmană sau orice poarta turban, mustață și își bate nevasta. Ghici ciupercă ce-i, a doua categorie de imigranți, din care fac și eu parte (pont: nu-s nevastă), e cea vizată de campania Leave. Ceilalți sunt doar niște turiști pe perioadă nelimitată, pentru care nimeni nu-și bate capul într-un război al tastaturilor pe internet.
Așadar, ce înseamnă Brexit pentru cei peste 170 000 de români din Marea Britanie? Poate puțin mai mult decât pentru imigranții polonezi sau lituanieni. Muncitorul român în Marea Britanie s-a bucurat doar de doi ani și jumătate de drepturi egale pe piața muncii, fără a fi catalogat cetățean second hand – cel puțin în teorie. Visul românului imigrant, de a trăi ca în vremurile lui 2006 – certându-se pe pagina lui Klaus că, Ce zici tu bă, se skimba si lucrurile de knd a plekt romanu din tzara începe să se arate șubred. Rezultatul Brexit însă i-a speriat și pe spălătorii de Vauxhall din suburbiile Londrei. Chiar dacă nu vor fi alungați (imediat) și chiar dacă vor obține viza sau cetățenie în situația în care guvernului îi va șade așa, să le ceară viza, anii de incertitudine economică și politică îi vor afecta. Le vor afecta joburile, le vor afecta căutările de joburi și le vor afecta atitudinea din partea votanților Leave.
La câteva zile de la referendum, englezii hernioși așteptau pe șezlongurile din curtea casei cu un pahar de Pimm’s sau Robinsons să vadă valuri de imigranți trecând, agale, cu capurile plecate, acceptându-și înfrângerea ca într-o personificare a Exodului. În nordul insulei însă, vecinii lor, scoțienii, au votat Remain cu peste 62%, procent mai mare și decât rezultatul Londrei, unde Remain a câștigat cu 59.9%. Nimeni nu a celebrat cu un pahar de whisky, ci au ieșit în strada cu panouri și voci îngrijorate, strigând F*ck Britain. Majoritatea erau scoțieni.
Realitatea în care ne-am trezit vineri dimineața constă în faptul că Regatul Unit nu mai vrea să fie membru al Uniunii Europene. Englezii vor să fie lăsați în pace fără însă a se lipsi de adorația constantă a statelor rămase în Uniune. Visul independenței celor 51.9%: o țară prosperă în care naționalismul și intoleranța fanatică să le fie și mamă și tată și care să-i învelească în fașe din material vegan-organic purtate de șamani în munți și împletite de măicuțe cântând osanale de iubire. Anglia e în același timp un fulg de nea cum e și buricul pământului. Refuzul globalizării este însăși esența Brexit, un refuz ce nu numai că nu va mai putea fi reconsiderat, dar care delimitează clar o majoritate intolerantă, ignorantă și profund xenofobă – răsadurile unei educații în fața televizorului, urmărind Jeremy Kyle show (un fel de Măruță britanic). Votanții Leave au dezvoltat campania împotriva UE în jurul imigrației necontrolate, cu toate că rezultatul dezastruos reprezintă diferențe adânc însămânțate între diferențe de opinie și valori, rentabilitatea speranței și a șansei dintre absolvenți și dropouts, dintre un cosmopolit globalizat (vezi articolul meu în numărul 10 Alecart) și un naționalist care se duce în Magaluf în fiecare vară. Și din păcate, anii de incertitudine care ne așteaptă, de natura economică, dar și politică, după ce Cameron va părăsi scena politică în octombrie, nu i-au speriat pe votanții Leave așa cum i-a speriat gândul că imigranții din țările membre le-ar fi putut lua joburile.
Ce a urmat? Londra vrea să devină independentă. O regiune mică, dar ca și San Marino sau alte state de dimensiuni similare, Londra are un potențial de dezvoltare și menținere pe linia de plutire într-un joc vizat de alte regiuni-stat, cum ar fi Catalunia. Londra ar fi pe locul 21 ca cea mai populată „țară” din Europa, mult mai mare decât Scoția, Țara Galilor, Irlanda de Nord sau Irlanda. Având un PIB similar cu al Suediei, pretențiile londonezilor de a se separa de restul Marii Britanii pentru a rămâne în Europa nu sunt deloc nefondate. În general, în orașele mari, unde situația economică este relativ ponderată de diversitatea etnică/culturală, posibilitatea formării unui stat nou, aparținând Uniunii Europene nu este exclusă – primari visând orașe ca Liverpool sau Norwich ca o Andorra-wanna be.
În această ecuație, Scoția este într-o situație diferită. Discursul lui Nicola Sturgeon de vineri dimineața a fost pentru scoțieni un duș rece (sarcastic as f*ck, am I). Având în vedere că toate cele 32 de regiuni ale Scoției au votat Remain, Nicola a apărut ca un Mesia în favoarea poporului ales. În baruri, chelneri și localnici așteptau ca o babă la coadă, cu care faci eye contact și-ți zice să ne-ajute ‘nezău. La referendumul din 2014, în care votasem #BetterTogether, votasem ca Scotia să rămână în UE, împreună cu restul Marii Britanii. Acum însă Nicola pune din nou referendumul pe masă. Un Referendum în care Scoția să se separe de englezii de provincie, votanți Leave, cu care nu mai au „o viziune comună”: „I intend to take all possible steps and explore all possible options to give effect to how people in Scotland voted, in other words to secure our continuing place in the EU, and in the single market in particular.” A adăugat și că un al doilea referendum e garantat: „a statement of the obvious that a second referendum must be on the table, and it is on the table”.
Votanții Remain riscă acum să pară ca un copil căruia nu i s-a cumpărat ce a vrut în supermarket și izbucnește într-o criză zgomotoasă de urlete și plâns. Londra, cu toate că evident mult mai luminată decât orașele de provincie, nu va avea nicio șansă să devină London-state. Scoția încă mai are o șansă la independență, dar cu un preț care va fi simțit.
Acum, nu evaluarea realistă, critică a opțiunilor de mai sus contează: London-state, Scoția independentă și chiar Irlanda de Nord și Irlanda unindu-se după ce 56% au votat Remain. („united Ireland is now more likely than ever before as Brexit could persuade even some Unionists to back the cause, a former mayor of the city where the Troubles began” – a notat ieri Telegraph). Natura unor argumente disjuncte ar putea duce (și probabil va duce) la un nou Brexit în interiorul Regatului Unit. Brexit între cele două puteri, Scoția și Anglia, brexit între UK și UE, brexit între orașe și regiuni, brexit între tineri și bătrâni, brexit între localnici și imigranți, între masele needucate și persoane cu BAC-ul luat, între clase sociale și tot așa. Rezultatul referendumului nu este unul care poate fi acceptat din motive simple și democratice, pentru că Regatul preferă să se fragmenteze, încă o dată, numai de dragul de a-și menține opiniile.
Rasismul nu este o trăsătură britanică, este o caracteristică global întâlnită, de obicei mână în mână cu ignoranța și educația în fața televizorului. Marea majoritate a tineretului a votat Remain pentru o țară integrată, cu o voce globală; au votat pentru toleranță și multiculturalism în defavoarea naționalismului.
Generația care a votat Leave se va stinge, pe când cei tineri vor trebui să vindece o țară ale cărei decizii au umilit imigranții într-un joc în care nu li s-a dat nicio voce.
Masele ignorante au decis. Nigel Farage l-a învins pe David Cameron. Inevitabilul declin economic nu mă dezamăgește în așa măsură cum o face divorțul propriu-zis. Da, Brexit înseamnă incertitudine – că vom mai trece printr-o criză economică, că joburile noastre vor avea de pierdut, că salariile și veniturile în lira sterlină și euro vor suferi, la rândul lor. Că nu vor mai exista programele ERASMUS sau că nimeni nu-mi va mai finanța un eventual doctorat de research din fonduri europene. Și că zborurile mele anuale către Spania sau România vor fi mai scumpe. Toate astea mă dor, dar ce mă dezamăgește cu adevărat este importanța acestui vot… Planeta Pământ, așa cum o știm, se îndreaptă tot mai mult spre o divizie ireconciliabilă. Catalunia, Ținutul Secuiesc, Țara Bascilor, Sardinia, Transnistria, Flanders, Wallonia, Alsace-Lorraine, Irlanda de Nord, Scoția, Țara Galilor sunt numai câteva dintre statele separatiste în interiorul Uniunii Europene. Dar în restul lumii? Ei bine, un răspuns al naționalismului și xenofobismului în termeni arhitecturali este zidul lui Donald Trump. Brexit este, pentru englezul xenofob, ce este zidul lui Trump pentru americanul xenofob. Întreaga lume va fi afectată de divorțul Marii Britanii și multe state separatiste o vor lua ca exemplu.
E greu ca așa un referendum să se împartă și să îți mai dea și cu rest. Un rezultat dezastruos, care i-a șocat chiar și pe cei din tabără Leave, având în vedere că toate sondajele arătau, cu o noapte înainte, că Remain va fi de fapt lozul câștigător. Arhitectura unei politici bazate pe naționalismul octogenarilor, se pare, este la fel de periculoasă și într-o țară atât de educată și capabilă să dovedească lumii întregi contrariul. 1 din 2 cupluri divorțează și 1 si 2 țări are activități separatiste la activ. Divorțul nu e OK, ar spune fetița din mine care la 10 ani și-a urmărit părinții cu propriul lor referendum. Dar chiar și o țară care are numai de câștigat de pe urma UE, cum e România, are de comentat la adresa rezonanței Uniunii Europene.
Rețelele de socializare sunt, și ele, în șoc, iar românul are wi-fi, deci are o opinie de comunicat. Come back to România! se dau comentarii, dramatice, între rude și prieteni. Da, așa mi s-o părut și mie că sunt rasiști englezii ăștia, venind din partea cetățenilor unui stat tolerant la buza Marii Negre. Tolerant, numai că nu cu rromii, cu ungurii, cu homosexualii, cu creștinii neortodocși, cu musulmanii, cu femeile, cu americanii și cu rușii în același timp, cu vasluienii, cu moldovenii. România the land of choice, atâta timp cât alegerea ta este să te comporți ca un gay că te ia mama naibii. Părerile românilor despre Brexit? Ce lume minunată în care veți găsi… de toate. Pe o parte, englezii sunt răi, englezii au făcut buba, cine vrea să-mi pupe buba, și pe cealaltă parte, englezii au avut dreptate și UE e de fapt cauzatoarea de bube. Și a doua categorie îmi place mai mult, să vă zic și de ce. Ei sunt acei români destul de greu de definit în afara faptului că ei nu-s din Cucuieții din Deal, nu primesc găleți de la PSD și o disprețuiesc pe Merkel. Într-un cuvânt, ăștia nu-s babele cu sacoșe de rafie din autobuz, ăștia-s o civilizație de români neo-ultra-avansată al cărei arbore genealogic demonstrează că s-ar trage direct din daci; ei sunt de obicei bărbați și au peste 40 de ani, nu chiar coffin dodgers, dar nici să fi având parte de educație terțiară. Acum, motivele pentru care ei cred că UE=buba pot fi și de natură politică, dar, de obicei, sunt de natură religioasă. Am văzut poza asta circulând pe Facebook întruchipând turnul Babel cu o arhitectură izbitor de similară cu cea a Clădirii Parlamentului European. Coincidență? I don’t think so. Păi de unde, ferească-mă, știu ei cum ar fi arătat Turnul Babel? Biensur, arhitecții au avut la îndemână proiectele desenate chiar de Noe, cu un picior în arcă, semănând pentru UE. Știți voi ce să faceți cu astea. Ce-mi place când iluminații ăștia religioși au și drept de vot. Unul dintre comentariile pe care le-am primit pe postul meu inițial despre Brexit a fost versetul din Daniel 2:43, care zice că „Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor amesteca prin legături omenești de căsătorie, dar nu vor fi lipiți unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul.” Păi, ce-ai făcut mă nene, mă? Argumentele religioase împotriva mișcării UE sunt la fel de relevante ca, în fine, orice citat din Lord of the Rings. Dacă Uniunea Europeană este mișcarea diavolului (nici eu nu mă pot lua în serios) și țările nu pot fi unite pentru că you know, apocalipsa and stuff, Merkel e însuși Satan. Hai să ne gândim cât de folositor ar fi să fim ceva mai uniți, fără a ne pierde identitatea însă, cum ar fi hmm, o uniune europeană. Singurele țări care au încurajat campania Leave au fost Rusia și Iran. Dacă asta nu îți spune suficient despre de ce este nevoie de o astfel de uniune, ești degeaba. O uniune care să aibă ca scop crearea unui single market, securitate între statele membre și stabilitate politică. O uniune fără de care un număr considerabil de studenți de la noi nu s-ar mai fi dus în străinătate, printre care mă număr și eu. UE este răspunzătoare pentru protejarea țărilor din lumea a treia – nu UK, Franța și Germania beneficiază grozav de pe urma migrării noastre mioritice. Dezvoltarea regiunilor rurale, modernizarea serviciilor în zonele rurale, modernizarea infrastructurii de transport și de mediu și crearea a noi oportunități de ocupare a forței de muncă sunt numai o parte dintre avantajele pe care România le are în interiorul UE. Să nu mai zic, programe de integrare socială pentru minoritățile protejate de către UE și inițiativele pentru protejarea mediului, pentru care guvernul actual nu ar fi avut niciun plan. Și cum UK a fost al doilea cel mai mare donator în cadrul Uniunii, nu e greu să îți imaginezi ce țări ar fi cei mai mari primitori cu colinda. România nu are nevoie de un Brexit – și lasă-l pe Dumnezeu în afara chestiunilor politice. România poate doar învăța, în situația în care suntem martori la destabilizarea unei puteri mondiale. Și xenofobia, intoleranța și egoismul cumva pot fi ușor acoperite de un hijab iertător al religiei. Amintește-ți, un vot Brexit nu poate fi spovedit.
Brexit este un referendum care nu trebuia să existe, în primul rând, pentru că o întrebare de o asemenea anvergură, afectând generații viitoare precum și destinul unei țări nu poate fi judecată de o populație fără un oarecare background în științe politice. Un referendum nu trebuia să existe vizând o problemă al cărei rezultat ar avea un impact worldwide pentru că… puteți vedea. Brexit nu ar fi trebuit să fie în interesul englezului care s-a săturat de românii care-i fură joburile și care în același timp vin în țara lui și nu muncesc; pur și simplu, votanții Leave nu înțeleg gravitatea votului lor.
Niciuna dintre tabere nu avea vreun plan în caz că Brexit va rezulta așa cum a rezultat – și niciun lider politic nu se încumetă să ghideze o țară printr-un eveniment care nu s-a mai întâmplat niciodată, nimănui. Marea Britanie și-a cam dat foc la pod înainte să îl treacă, izolându-și politicile interne, rasismul și, nu în ultimul rând, egoismul. Brexit a fost despre ce vreau și ce nu vreau eu de la Uniunea Europeană, fără a cântări de două ori cum îmi va afecta decizia planeta pe care o împărțim. Departe de gândirea unui cetățean global, ce se propovăduiește în școli și în facultăți. Este mentalitatea tipică a unei insule, izolată de restul lumii. Le va fi bine? Îmi va fi bine? Nu știm. Deocamdată știm că trebuie să mergem cu decizia înainte, pentru că a sta cu un picior în UE și cu un picior în afară face mai mult rău. Și mai știu că Brexit a arătat lumii că e mai bine să pleci când lucrurile încep să scârțâie. A promovat o totală lipsă de încredere în stabilitatea politicii globale, de care fiecare ar trebui să se teama atunci când e în mâinile unui ascultător de-al lui Măruță. A arătat lumii că interesele personale sunt mai importante decât respectul față de comunitatea pe care o împărțim și că șederea mea într-o țară în care am investit și am sperat sa #remain are un termen de expirare.
Nicio victorie nu e suficient de dulce dacă e sărbătorită de unul singur.
* Cele două lucrări aparțin cunoscutului grafician Ilie Krasovschi, a cărui colaborare cu revista „Alecart” ne onorează.
