Indiferent de ce hotăra, nu era nicio cale să ocolească urmările a ceea ce făcuse ori a ceea ce s-ar putea să facă acum.
Scris cu o extraordinară atenție la detaliul care recuperează o lume, la realitățile sociale, dar și psihologice, Brooklyn e romanul unui personaj care, în mare măsură, se lasă trăit, în fapt, purtat de ceea ce îi scoate în cale viața. Personaj de care Tóibín „se folosește” pentru a radiografia două spații: cel al orășelului irlandez Enniscorthy, din care pleacă tânăra Eilis Lacey, și Brooklyn-ul anilor `50. E un roman de formare, urmărind ruperea de rădăcini, încercarea de adaptare, provocările, tensiunile dintre dorințe contradictorii, dintre datorie și consecințele deciziilor luate departe de familie, singur, scurtul intermezzo dintre iluzia că încă ești liber să alegi și responsabilitate, dar și un roman care supune analizei dificultățile imigrației – ceea ce duci cu tine, ceea ce e necesar să uiți, ceea ce rămâne, starea de debusolare și nevoia de a te integra.
Simțea că, dintre toți, taman ea fusese aleasă pentru ceva pentru care nu era deloc pregătită.
Eilis nu are nimic din disperarea sau din spiritul aventurier al irlandezilor ce au trecut oceanul în căutarea unui trai mai bun. E doar o tânără pe care viața și deciziile celorlalți – dar mai ales șansa, ar spune cei mai mulți – o împing spre o lume pe care nu și-o dorește, la care nu visează, dar pe care o acceptă. Pe lângă ea, peste voința ei, par a se țese liniile ce îi vor forma destinul, iar când acestea se întrepătrund cu propriile decizii și cu realitatea pe care crezuse că o lăsase în urmă, vine un moment în care cele două lumi, fiecare cu limitările și promisiunile ei, intră în coliziune. Obligând-o încă o dată să aleagă. De fapt, să accepte care îi este drumul, urmarea a tot ceea ce s-a petrecut. Sperând că ceea ce i s-a întâmplat va rămâne doar o urmă a unui timp de care peste ani își va aminti ca în vis. Cândva, în viitor, își zise ea, se va uita la ele și își va aduce aminte de ceea ce nu peste mult timp, știa asta acum, îi va părea un vis straniu și încețoșat. Visul că, în lumea din care a plecat și în care a revenit pentru scurt timp, lucrurile ar fi putut fi altfel. Visul că zâmbetul din fotografia făcută alături de un tânăr care în urmă cu doi ani nici măcar nu a invitat-o la dans s-ar fi putut transforma în zâmbetul din ziua nunții. Visul că Rose e încă vie, jucând golf și având grijă de mama lor, făcând posibilă cealaltă viață în care Eilis nu ar fi trebuit să fie legată de nimic. Visul că între ea, cea care a fost, și ea, cea care e pe punctul de a deveni, nu se întinde un ocean de netrecut – o altă viață. Eilis își imagină anii ce aveau să vină, când cuvintele acelea vor însemna tot mai puțin pentru ea. Mai că zâmbi, apoi închise ochii și încercă să nu-și mai imagineze nimic altceva. Pentru că, pentru cel care pleacă, de data aceasta definitiv, a-și imagina devine echivalentul unei apocalipse. Pentru că, pentru cel care pleacă, fiecare clipă trebuie trăită doar în prezent, agățându-se de ea, eliberându-se de orice ar putea să îl aducă din nou acasă. Un acasă care nu e Ithaca, ci înseamnă a eșua pe un țărm unde nu te așteaptă nimic – aceiași vecini pândind din spatele ferestrelor, aceleași obligații, aceleași bârfe, aceeași răutate pretutindeni – lovind dinspre ceilalți și dinspre tine, nemulțumit de viața ta.
Într-una dintre nopți, cum stătea trează, se gândi că, atunci când avea să deschidă din nou valiza, se va afla într-o altă încăpere, dintr-o altă țară, apoi îi trecu prin minte că ar fi mai fericită dacă valiza ar fi deschisă de altcineva, o altă persoană care să păstreze hainele și pantofii și să le poarte în fiecare zi.
Colm Tóibín reconstituie, din câteva linii ferm conturate și o suită de scene verosimile, în care se mișcă figuri a căror psihologie e surprinsă cu o fină atenție la mecanica interioară – adevărate tablouri în mișcare -, două spații doar aparent fără puncte comune. În care se dovedește că e la fel de dificil a-ți găsi locul. Diferența constă în faptul că unul e cunoscut, oferind doar un destin previzibil, pe când celălalt, America anilor `50 e departele, necunoscutul învăluit într-o aură de mister, tărâmul tuturor posibilităților (pentru cei rămași), lumea în care Eilis are o mai mare libertate de mișcare, oferindu-i-se un scurt răgaz pentru a părea că e liberă să aleagă. Acasă totul e încremenit, lipsit de orizont, statutul social al familiei în care tânăra s-a născut și a crescut e de nesurmontat. Excepțiile sunt puține: prietena ei Nancy, cea care reușește să se căsătorească cu George. Eilis însă, înainte de plecarea în America, nu ar fi putut trezi cu adevărat interesul lui Jim Farrel și nici nu ar fi fost acceptată în familia lui – doar când aerul exotic al Brooklyn-ului o aureolează devine o posibilă partidă pentru acesta; la fel, sora ei Rose, pentru a putea avea grijă de mamă și a întregi veniturile casei ținând contabilitatea, a renunțat la gândul de a avea propria familie și își neglijează sănătatea până când, pentru ea, e prea târziu; tot așa cum Eilis nu are altă posibilitate decât să accepte slujba meschină oferită de domnișoara Kelly și disprețul cu care este tratată de aceasta, iar frații ei pleacă în Anglia pentru a se putea angaja și se întorc doar la înmormântarea tatălui și mai târziu a lui Rose, obligați să-și părăsească rapid familia pentru a nu-și pierde slujbele. E realitatea unei lumi în care nu există propriu-zis un viitor, iar dacă există, e opac. O lume în care există un anumit farmec, dat de amintirea unui timp fără griji și în care stabilitatea poate avea ceva liniștitor și tentant pentru cineva precum Eilis, lipsită de curajul de a lua viața în piept. În Brooklyn, totul e în mișcare, comunitatea imigranților, la prima sau la a doua generație, se adaptează mult mai ușor, are șansa ei de a se integra și de a prinde rădăcini. Ambiția și seriozitatea unor tineri precum Eilis sau Tony îi fac să vizeze la o viață mai bună, treptat cartierul își schimbă dinamica, la Bartocci`s, unde tânăra e angajată, încep să fie acceptate și persoane de culoare, se investește cu bani puțini în zone ce au potențial de dezvoltare, se pot urma cursuri pentru un loc de muncă mai bun, relațiile dintre comunitățile de imigranți, în ciuda anumitor prejudecăți și tensiuni, oferă șansa oricui de a-și face un viitor. Totuși, Eilis e conștientă că după căsătoria cu Tony ar trebui să stea tot acasă și să aibă grijă de copii, iar viața alături de doamna Kehoe, de domnișoara McAdam, de Sheilla Heffernan, de Diana sau de Patty, tinere dezrădăcinate la fel ca ea, indiferent cât de puțină interacțiune presupune, presupune aceeași meschinărie și răutate pe care le întâlnise acasă, în Irlanda.
Romanul pune în oglindă atmosfera sufocantă, cu orgolii și lipsa de perspective din micuța localitate de coastă Enniscorthy, acolo unde totul e banal și meschin – o mică scenă de teatru unde rolurile au fost de mult împărțite, viața tuturor e la vedere, micile drame zguduie doar la suprafață existențele tinerilor până când aceștia își învață și își acceptă rolul, unde slujbele duminicale reglează relațiile între membrii comunității, puțina viață adevărată durează până în momentul în care fiecare își găsește perechea și rutina șterge strălucirea iluziilor tinereții cu viața de peste Ocean. Provincia cu mecanisme sociale precis reglate, ce nu permit decât arareori mezalianțe, în care o tânără din clasa de mijloc suportă umilința de a aștepta să fie văzută, curtată, acceptată în familia viitorului soț, în care depinzi de bunăvoința celuilalt pentru a avea o slujbă – în realitate accepți să se profite de tine pentru doi șilingi în plus – e un loc în care nu se întâmplă nimic. Pe de altă parte, New York-ul e un oraș care trebuie cucerit. Care își etalează ademenitor posibilitățile, dar poate oricând să transforme o viață într-o epavă, așa cum li s-a întâmplat multora dintre imigranții cărora părintele Flood le deschide ușa parohiei: bărbați singuri, cu fețe obosite, fără un acoperiș, renegați de rudele lăsate acasă, în Irlanda. Ducând cu ei o anumită timiditate, dar și răni despre care evită să vorbească. Reînvățând pentru un timp bucuria de a fi împreună cu ceilalți, în ritmurile muzicii sau ale dansurilor de acasă. Și aici e multă meschinărie, și aici există rivalitate și prejudecăți, și aici viața are reguli, uneori greu de înțeles pentru cel venit din altă parte, însă schimbarea e parte din viața orașului la fel cum e parte din viața fiecărui locuitor al său.
Aproape că zâmbi la gândul că nimeni din Irlanda nu știa că America este cel mai friguros loc de pe planetă și nici că într-o dimineață geroasă ca aceea, oamenii de aici sunt cei mai nefericiți.
Nu există nicio urmă de idealizare în imaginea neașezată, dinamică a Brooklyn-ului lui Tóibín, așa cum nu există opusul acesteia în cazul prezentării vieții din Enniscorthy. La fel ca mai târziu în Magicianul, realitatea socială e o prezență în sine ce determină mișcarea și devenirea personajelor. Ea nu rămâne un simplu fundal, ci dobândește consistența unui adevărat personaj, ale cărui fațete sunt reconstituite și oglindite cu scrupulozitate. Fără ca asta să însemne că viața interioară a lui Eilis se află în plan secund. Realitatea și viața sunt permanent interconectate. Astfel, în Brooklyn, Tóibín surprinde mișcările sufletești ale unui personaj neosificat, uneori abulic, dezrădăcinat. Nu din proprie voință, ci împins de la spate și apoi acceptând aproape cu docilitate plecarea. E în ceea ce simte Eilis un amestec de șovăială, de nesiguranță, de spaimă și de revoltă (provocate de viața din Enniscorthy) și de forță în a se adapta, în a-și găsi un loc. Chiar dacă mult timp nu știe dacă acest loc e departe de casă, în New York, sau înapoi, unde moartea surorii o aduce pentru un timp ce se prelungește în absența constrângerii de a pleca din nou. Când tentația de a rămâne se dovedește doar o iluzie ce nu poate rezista realității, se încheie și tribulațiile ei sentimentale. Tóibín e atent tocmai la sentimentele contradictorii, la ezitări, la ceea ce înseamnă complexitatea pe care o implică orice decizie. Nimic nu e în alb și negru, iar personajul încearcă mai degrabă să fugă de realitate decât să o înfrunte. Căci orice uitare e urmată de regrete, orice provocare o scoate pe Eilis din starea de anxietate sau o face să ezite. E un permanent flux și un reflux al amintirilor care străbat sau se retrag din prezentul personajului – o legătură la care revine mereu cu locurile familiare lăsate în urmă și apoi înstrăinarea, atunci când se reîntoarce acasă, în spațiul care dobândise alte contururi departe. E, pe de o parte, tentația de a rămâne și gândul că locul ei nu mai e aici.
Ca și cum ai acoperi masa cu un ștergar sau ai trage perdelele la fereastră; poate că dorul de casă o să scadă cu timpul în intensitate.
Brooklyn (tradusă de Cristina Nicolae) e un roman mai puțin solid decât Magicianul sau Casa numelor (scrise, de altfel, ulterior), în care există câteva linii ce rămân suspendate, lipsite de adâncime (de exemplu, întâlnirea cu profesorului Joshua Rosenblum, despre care fata va afla că a imigrat din Germania, familia murindu-i în timpul Holocaustului, nu atinge în niciun fel conștiința tinerei, iar prezența acestuia pare periferică, menită mai degrabă doar să amintească de evreii din America, fără a juca vreun rol în maturizarea lui Eilis; la fel, familia lui Tony și comunitatea de italieni sunt abia schițate). Dar aceste minusuri vin ca urmare a perspectivei pe care o adoptă Tóibín, aceea a lui Eilis, încă abulică și lipsită de experiență. În opoziție, tot ceea ce ține de realitatea în care se mișcă personajul, de felul ei de a fi (marele plus e tocmai lipsa oricărei voințe, normalitatea care o definește pe Eilis) sunt excepțional reconstituite. Ca și lipsa de comunicare, tăcerea în care se închide fiecare membru al familiei ei irlandeze – cu prea puține încercări, stângace, de a-l înțelege și de a se deschide către celălalt, cu incapacitatea tuturor de a vorbi despre viețile și dorințele lor. O moștenire care o va însoți continuu. Brooklyn e, așadar, nu doar un roman de maturizare, ci și un „studiu” sociologic, ce închide în el o lume și un timp.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
