Radu VANCU*: Emil Brumaru e, probabil, cel mai important poet al senzației din întreaga literatură română.
Pentru el, poezia îşi are cartierul general în senzorium – acel loc din creier în care se formează senzaţiile. De la elegiile pentru bucătăriile de vară din Versurile de debut din 1970 („O, vechi şi dragi bucătării de vară. / Simt iar în gură gust suav de-amiază / Şi în tristeţea care mă-nconjoară / Din nou copilăria mea visează: / Ienibahar, piper prăjit pe plită, / Peşti groşi ce-au adormit în sos cu lapte, / Curcani păstraţi în zeama lor o noapte / Spre o delicateţe infinită”, Elegie) şi până la poemele târzii, senzaţia este alpha şi omega poeziei lui Brumaru. Alpha, pentru că de la ea pleacă totul, ea este combustibilul care pune în mişcare maşinăria poetică; omega, pentru că tot la ea vrea să ajungă amintita maşinărie. Ceea ce înseamnă că, atât în punctul ei de plecare, cât şi în acela de sosire, poezia lui Emil Brumaru este, chiar în sensul etimologic, senzaţională.
Venind, cum spuneam, direct din senzorium, din athanorul neuronal în care se compun şi se descompun senzaţiile, poemele lui Brumaru tind să alcătuiască ele însele un senzorium lingvistic, un spaţiu verbal în care senzaţiile de elecţiune să poată fi activate şi reactivate după bunul plac. În consecinţă, poezia lui va consta în uzul şi abuzul de tuşe groase de culoare, cu o materialitate sensibilă aproape fizic a pastei verbale. Adâncirea în senzorialitatea şi senzualitatea existenţei ar fi făcut deliciul unui cititor precum Jean-Pierre Richard şi ar fi adăugat un exemplar capitol de aplicaţie analitică într-o ediţie apocrifă din Literatură şi senzaţie.
Poezia lui Brumaru, aşa old school cum poate să pară, venind parcă taman din vremea unor trubaduri în acelaşi timp mai diafani şi mai horny, e, cum spuneam mai sus, realmente senzaţională. Literal şi în toate sensurile.
M-ar emoționa enorm, ca elev la Colegiul Național, să știu că în acele săli a învățat să vadă frumusețea un poet atât de uriaș precum Brumaru. Unul dintre foarte puținii noștri mari poeți care au avut instinctul Paradisului. Colegiul Național poate fi Paradisul – așa cum orice școală, orice congregație de inimi tinere poate fi Paradisul: asta e una dintre lecțiile majore ale lui Brumaru.
*Radu Vancu, poet, prozator și traducător, este profesor la Facultatea de Litere, Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu. Poeziile lui au fost traduse în mai multe limbi, iar romanul Transparența a obținut „Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte” la FILIT 2019. În curând îi va apărea un nou volum de poezii, Kaddish, la Casa de editură Max Blecher.
[La aceeași întrebare din titlu au mai răspuns criticul literar Bogdan Crețu și Alina Vițel, absolventă – vezi AICI, și scriitorul Dan Coman & Denisa Grădinaru, fostă elevă – citește AICI]
Ioana TĂTĂRUȘANU*: Emil Brumaru – inima școlii mele
În 2018, într-una dintre hălăduielile prelungite prin Piața Unirii orchestrate după ore ca să nu ajung prea repede acasă, dau în pragul librăriei Humanitas de unul dintre obișnuiții locului, la braț cu sacoșe burdușite de cărți și cu ochii zvelt alergând după altele. Cu Emil Brumaru mă mai întâlnisem și ne simpatizam reciproc într-un fel încărcat de stimă jovială despre care am mai scris, însă peste acest ultimul dialog întâmplat cu el se așază o umbră tristă, actualizată acum de zvonul că voci din școala pe care a absolvit-o, Colegiul Național Iași, pe atunci Școala Medie de băieți nr. 1 Mihail Sadoveanu, manifestă reticență față de inițiativa unor profesori de română & absolvenți de a numi amfiteatrul liceului după numele poetului.
În după-amiaza aceea, așteptând tramvaiul nouă sub o ploaie măruntă de sfârșit de toamnă, Emil Brumaru mi-a spus, nostalgic și mohorât, că de câțiva ani liceul nu-l mai primește și de aceea nici Clubul de Lectură Conjurația imbecililor nu mai există, club pe care îl animase cu verva specifică numai celor care au făcut din literatură mijlocul central de a înțelege și de a trăi propria viață. Și elevii erau fermecați, aproape ca în fața imposibilului, de această putere a veșnic tânărului Brumaru.
Am revenit nu de puține ori asupra deznădejdii din glasul de atunci al poetului. Amărăciunea mea provine dintr-un paradox: scriitorul își îndrăgea fără rest școala, micul panteon al începuturilor sale, o pomenea și o povestea cu fiecare ocazie, mai abitir decât cei ce o reprezintă prin examene, concursuri școlare, festivități și festivisme… Aceiași care, la îndemâna privilegiului nu de a omagia, nu de a ridica în slăvile de neatins ale înălțimilor istoriei literare (unde, de altfel, Brumaru stă de mult fără alt ajutor decât cel al meritului propriei poezii), ci doar de a așeza firesc realitatea în matca ei, tac mâlc. Iar tăcerea, știm nu de ieri de azi, e uneori mai dureroasă, mai grăitoare decât flancul cuvintelor.
În primul rând ca absolventă, la rândul meu, a Colegiului Național, și abia mai apoi ca iubitoare de literatură, mă văd responsabilă să reacționez. În alte circumstanțe, nevoințele unora sau ale altora de a ștanța instituții, săli de conferințe, bulevarde cu numele unor personalități reale sau închipuite, „construite” peste noapte m-ar lăsa indiferentă, ba chiar mi-ar naște un colț de zâmbet, umorul-redută al celor care știu că, față cu impostura și convențiile drenate de sens, râsetul e un ultim bastion. În clasa a opta, în timpul primei ore de istorie din an, profesorul Buznosu ne-a demonstrat pe viu putințele acestei forme de impostură: ne-a condus, în șir indian, pe unul dintre holurile principale ale liceului unde sunt expuse pe pereți picturi cu busturile sobre, țepene, ale diferitor personalități culturale, foști profesori sau elevi ai școlii. Sunt acolo Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Labiș… Cu o privire deja mustrătoare care prevestea în felul acesta reacția noastră (mai bine zis lipsa de reacție), profesorul a întrebat clasa: Ei, cine știe cine-s mușteriii? Liniște. Tot restul anului, în primele minute ale orei de istorie, am fost somați să ne reamintim, pe rând, numele celor atârnați în cui pe holul marmorat al colegiului. Și să-i îmbrăcăm în carnea poveștii. Asta ne-a salvat, pe unii dintre noi, de amorțeala lunecării adormite și comode printre nume proprii, bărbi cărunte de cărturari și tablouri de manual, iar pe ei, pe mușterii, i-a înviat.
La același etaj al școlii se află biblioteca liceului numită după Titu Maiorescu, căruia, la intrare, îi este dedicată o tăbliță comemorativă. Mi-am petrecut și eu aici ore întregi în cei opt ani în care am studiat în Național, am știut cine e Titu Maiorescu și nu am pus la îndoială autoritatea culturală a personalității, meritul așezării sale acolo. Mă întreb acum, însă, prin ce comparație și ierarhizare străină de putințele mele de cuprindere, scriitorul Emil Brumaru ar putea ieși pierzător (cum altfel decât printr-un examen al statului său în literatura română) în fața deciziei de a-i așeza numele pe fruntea bătrână a unui spațiu care, la fel ca biblioteca, e inima școlii: sala de festivități a Colegiului Național. Locul unde, de sărbători sau de zilele școlii, am cântat, am dansat, am recitat, am dezbătut, am încheiat, emoționați, gimnaziul și liceul, am făcut poze pentru albumele de sfârșit de ciclu școlar și ne-am îmbrățișat părinții.
La întrebarea imaginată mai sus îmi vin în minte câteva răspunsuri nu chiar îmbucurătoare. Lui Emil Brumaru nu i-ar fi plăcut festivismele, le-ar fi dezamorsat rapid cu o poantă sau cu o poezie închipuită pe loc, la îndemnul vreunei eleve oacheșe care-ar fi intrat cu inteligența și destinderea cuvenite în jocul celui cu care-ar fi avut de-a face și asta, firește, n-ar fi convenit. Ar fi strâmbat din nas și la recitalurile scorțoase, mașinale, din aceleași și aceleași statui ale literaturii noastre de manual și, ca răspuns, ar fi scos la suprafață și-ar fi rostit vreun poem mai puțin cunoscut al lui Eminescu sau Coșbuc. Nici deschiderile de an școlar nu l-ar fi încântat, când, în poziție de drepți, elevi și profesori din toată țara își îndreaptă spinările apretate în fața unor stihii pe care nu mai știu să le numească. Lui, îngerului jongler, nu-i scăpa nimic. Iată de ce consider necesar gestul de a-l reda pe Emil Brumaru școlii sale: pentru a contrazice peisajul mai sus descris care nu e nici reprezentativ, nici onorant pentru Colegiul Național. Împrumut acum cuvintele tatălui meu, parte și el din inima școlii, care-a răspuns întrebării de ce am numi sala de festivități după numele lui Emil Brumaru? astfel: fiindcă îl iubim. Din ce alt motiv?
*Ioana Tătărușanu, absolventă a Colegiului Național, a obținut, în liceu, premii la numeroase concursuri de creație literară. În prezent este studentă la Facultatea de Litere (Universitatea din București) și junior-editor la prestigioasa revistă „Poesis International”. A publicat poezii și articole în cele mai importante reviste de cultură, a participat ca poetă invitată la FILIT (Noaptea Albă a Poeziei și Zoon Poetikon), la festivalurile „Poezia e la Bistrița”, „Poets in Transylvania”, „Festivalul de Literatură de la Timișoara”.
[La sfârșitul clasei a XII-a, Ioana scria un articol emoționant despre Emil Brumaru, pe care îl poți citi AICI. De asemenea, cronica ei la antologia 80 de nimfe-ntr-un dulap – AICI]
Andrada STRUGARU*: O mie două sute de mirror-selfie-uri în „Dulapul îndrăgostit”
Semi-lumină confuză, liniștea puhavă pe care numai o încăpere ai cărei pereți sunt tapetați de cărți ar putea să o aibă, miros de anticariat, pagini care se suprapun proiectând umbre calde ca niște păsări sau aripi de jur împrejurul încăperii. Cești goale pătate de cafea uitate pe pachete mărișoare, învelite în hârtie maro și legate cu sfoară, cortina roșie dincolo de care astăzi e accesul oprit, căci vor veni foarte mulți oameni și cine știe, în surdină, totuși extrem de aproape, parcă rostit peste umărul tău, Apollinaire, Apollinaire,/ Unde te-ai dus, de ce te-ai dus?/ Ca tine fluturi mai presus/ Nu-s pe-al tristeții mele cer. Am ajuns aproape din întâmplare la Noaptea albă a muzeelor, „de pază” (dar mai degrabă „păzită” eu) în „Rezervația de îngeri”. Prima dată față în față cu Dulapul îndrăgostit, pe care îl văzusem deja în zeci de fotografii pe internet, și pe care aveam să îl văd pentru încă opt ore în o mie două sute de mirror-selfie-uri cu persoane de toate vârstele: adolescenți, tineri, părinți, copii, grupuri de elevi venite special de la distanțe mai mari sau mai mici. O mie două sute de oameni care, conștienți sau nu, cu intenție sau nu, au ales să își păstreze imaginea din oglinda șifonierului unui scriitor numai cu trupul absent în ceea ce de atunci încolo a rămas pentru mine unul dintre cele mai autentice și grăitoare tablouri despre felul în care lucrează și funcționează întâlnirile noastre cu poezia.
La o aruncătură de băț (sau, în fine, o alergătură dus-întors de pauză-mare) de Colegiul Național, în Casa Muzeelor, Emil Brumaru „s-a întors” odată cu „Rezervația de îngeri”, o încăpere-sanctuar, în care vizitatorii privesc totul doar de sus în jos și vorbesc în șoaptă, o încăpere în care, totuși, simt să calce ca în propria sufragerie, adulmecând și atingând pe ascuns paginile cărților de pe pereți, aplecându-se să afle dacă petele de cafea de pe cești sunt reale.
Pentru că am văzut sute de oameni mirosind aceeași pagină, pentru că ar fi vrut să știe că ce e în „Rezervația de îngeri” i-a aparținut cu adevărat poetului, pentru că au fost triști când au aflat că nu pot să atingă ceva ce a atins și el, pentru că am simțit cât de important este pentru oameni să știe că sunt „reale” urmele lăsate de un asemenea poet, dar mai ales pentru că toate sunt „reale” numai în măsura în care oamenii își amintesc, numai în măsura în care există „rezervații de îngeri” în care sunt recuperate frânturi din imaginea și aura unor astfel de prezențe – pentru toate acestea mi se pare că întrebarea „De ce ar trebui să se întoarcă Emil Brumaru în liceul pe care l-a absolvit?” își conține răspunsul în sine. Acolo Emil Brumaru a lăsat „urme reale”, care sunt de recuperat și de amintit, care nu ar trebui refuzate celor ce ajung să calce prin aceeași școală, tocmai fiindcă sunt o conexiune, o legătură cu spiritul unui poet aparte, pe care oamenii, chiar fără să știe, chiar fără să plănuiască, sunt întotdeauna, așa cum am văzut, încântați să o descopere.
*𝐀𝐧𝐝𝐫𝐚𝐝𝐚 𝐒𝐭𝐫𝐮𝐠𝐚𝐫𝐮, absolventă a Colegiului Național Iași, a fost olimpică la română și latină. În prezent studentă a Facultății de Litere din Iași, a publicat poezie și cronică literară în mai multe reviste din țară şi a avut lecturi publice la festivalurile „poezia e la bistrița”, „Poets in Transylvania”, FILIT („Noaptea Albă a Poeziei”), la „Stand up poetry”, la Institutul Blecher. Este coordonatoare a Clubului „Alecart” și redactor la revista „Timpul”.
[Cronica volumului Rezervația de îngeri semnată de Iulia Ștreangă, AICI, iar cea a volumului Amintiri din rai scrisă de Anastasia Fuioagă, AICI]
Foto coperta: Alecart (Emil Brumaru în Sala de Festivități a Colegiului Național, lansarea nr 7 Alecart)/ Foto 1 : Florin Lăzărescu (Gangul blocului lui Emil Brumaru pictat de HarceaPacea)/ Foto 2: Felix Aftene (Casa Muzeelor, camera lui Emil Brumaru)
