Ziua a 5-a. Olimpiada Internațională de Lectură
Privesc afară pe geamul autobuzului. Doi copii aleargă: unul dintre ei cade. A durat ceva timp până să deslușesc misterul din spatele validării biletelor de autobuz (acasă – vive Suceava! – există oameni plătiți să facă asta). Totuși, nu cred că băiețelul este prima dată când cade. Coborâm din autobuz. Pe măsură ce înaintez, observ că trec pe lângă noi din ce în ce mai mulți oameni grăbiți, neatenți, curioși. Ridic privirea: GARA DE NORD. Peste opt ore voi fi acasă.
Nerăbdători să urcăm în tren, dar în același timp și triști, gândindu-ne că părăsim Capitala. Mergem la o cafenea. Vorbim despre ce s-a întâmplat, despre ce am văzut, despre ce am simțit. Vorbim despre oameni, despre oameni, despre oameni, despre cazare. Sigur că vorbim și despre cazare&masă&subiecte&taxi&. Dar despre oameni, mai ales. Suntem liberi să vorbim despre oameni.
Îmi amintesc că am lăsat-o singură pe (ex-)colega mea de cameră, Ioana. Pleacă abia mâine dimineață. Doarme la căminul studențesc Mihail Moxa. Corpul D, camera 504: casa noastră pentru patru zile.
Mergem pe peron, așteptăm trenul. Parcă bagajele sunt mai grele decât atunci când am venit. Poate e din cauza oboselii. Toți suntem extenuați, dar cui îi pasă? Cum să te gândești la odihnă când lași în spate clădiri impunătoare, miros de cărți vechi&cafea, străzi iluminate, nopți pline de viață? Farmecul acesta îl poate avea doar Bucureștiul? Întreb și eu.
Lumea devine agitată. Trenul se apropie. Se apropie. Se oprește. Cu pași grăbiți, dar hotărâți, ne îndreptăm spre vagonul 2. Intrăm. Ne căutăm compartimentul; avem locurile 91-95. După vreo zece minute, reușim să ne organizăm, să ne aranjăm bagajele și să ne punem în paturi. Deși sunt obosită, nu pot dormi. Încep să citesc – Oamenii fericiti citesc si beau cafea de Agnes Martin-Lugand. Mi-am băut cafeaua acum o oră. Fără să realizez, ochii mi se închid. În somn, vorbesc de toate cu oamenii văzuți în ultimele zile.
Căminul era aproape gol când am plecat. Mulți fuseseră mai grăbiți decât noi. Totuși, nu se simțea pustiu. Fiecare și-a lăsat o mică parte din energie pe hol & în camera în care a stat. Poate de aceea și erau mai obosiți.
4:16. A.M. Mă trezesc. Magia Bucureștiului va fi compensată de confortul de a fi acasă. Aș vrea să cred. Dar nu (în totalitate). GARA BURDUJENI. Micul Paris e de-acum liber. Până când?
Diana Roznovan, Colegiul Național „Petru Rareș” Suceava
Dimineața de sâmbătă m-a găsit într-o oarecare singurătate. Căminul Moxa s-a golit brusc și pare-mi-se, ireversibil, cel puțin până în octombrie, la începutul cursurilor. Participanții la Olimpiadă s-au evaporat în&printre emoții&bucurii. Micul dejun a fost iarăși pustiu, dar liniștitor. Am așteptat nerăbdătoare ora 11, ca să mă întorc acasă.
Am experimentat febril, pentru prima oară și doar câteva ore, senzația studențească de a zăbovi leneș, într-o liniște păcălitoare și liberă, întinsă pe patul supraetajat din camera goală de cămin și proiectând din ochi fantezii lirice pe tavan, cuvinte împrăștiate, nume de oameni. Și așa mai departe. Se întâmplă de multe ori cu singurătatea să genereze și să-și nască ei și numai ei o libertate-avalanșă care înghite și scufundă ca o apă care-ți ajunge peste creștetul capului. M-am mutat apoi la fereastră. Podeaua scârțâia mult mai deranjant de-acum. Soarele, găsindu-și mai mult spațiu, pătrundea abuziv întinzându-se și lâncezind cald pe mobile, pe jos, pe mine. Am stat ceva timp căutând cu privirea macaraua și pasărea, până când am găsit verosimil să fi plecat pe boarea libertății, pe urmele concurenților, obosite, fericite și tinere odată cu ei. Mai târziu, am ieșit somnoroasă din cămin până la alimentara din colțul străzii și i-am dat bună dimineața portarului care îmi dăduse, mie și Dianei, răbdător și atent, atâtea indicații despre drumurile întortocheate ale Capitalei.
Cumva, locul îmi devenise deja drag și familiar, iar oamenii, chiar dacă grăbiți, repeziți, neatenți, totuși blânzi și mereu subtil zâmbitori. Străzile Bucureștiului, într-o armonie parcă, s-au arătat la fel de grăbite, liniștite și adormite, fremătând doar odată cu vântul nerăbdător al dimineții și ducând, aluziv, către curțile măturate ale școlilor. Nimic trist, totuși. Înapoi în cameră, geamantanul meu roșu, poate puțin cam mare, aștepta singur să mă întorc. În urmă, când mă duc să înapoiez cheia și să semnez predarea camerei, simt o neașteptată umbră de emoție: și fericire, și regret, și mândrie deopotrivă. În urmă, în urmă de tot, cuvinte.
Portarii de la Cămin, oameni simpatici, prietenoși, ne-au zâmbit mie și doamnei profesoare, când ne-am urcat într-un taxi spre autogară. Bye, Olimpi! Bye, Bucharest! Pe anul viitor!
Ioana Tătărușanu, Colegiul Național Iași
