micile bucurii&dezamăgiri din timpul liceului (partea I)

Am descoperit că scriitorii nu sunt simple statui, ci oameni care au povești de spus, că o carte discutată și analizată rămâne cu mine mai mult decât una pe care o citesc și o așez apoi în bibliotecă. Am descoperit gustul nopților nedormite și satisfacția prezentărilor făcute în cadrul Întâlnirilor Alecart sau la FILIT, bucuria unui autograf și a unui răspuns la o întrebare timidă.

Alexandra Verdeș: Frica, sub orice formă, este cea care ne amintește că suntem vulnerabili. Acum, după cei patru ani de liceu, ea se cuibărește în mine și construiește, atât în nuanțe de regret, cât și în nuanțe de melancolie, un tablou al unui ciclu, o imagine a omului care sunt astăzi. Este foarte dificil să ,,eliberezi” amintirile din locul în care au stat închise pentru a le analiza sau retrăi, fiindcă simplul act de a ,,vizita” trecutul le atribuie o noua însemnătate, le reconfigurează în funcție de prezent. Totuși, este imposibil să uit privirile disperate ale colegilor mei atunci când profesorul rostea zâmbind: ,,scoateți o foaie de hârtie” sau fiecare bucățică de mâncare luată după ce sunetul clopoțelului anunța începutul altei ore, rândurile citite pe sub bancă în orele de matematică sau de fizică, fiecare îndemn ce ducea, în final, la un chiul în masă.

Liceul rămâne pentru mine perioada marilor descoperiri. Am descoperit că literatura poate salva, că orice poezie poate vorbi despre noi atâta timp cât știm cum să ne apropiem de ea, că modul în care îți formulezi ideea și îți ordonezi gândurile poate salva o teorie. Am descoperit că scriitorii nu sunt simple statui, ci oameni care au povești de spus, că o carte discutată și analizată rămâne cu mine mai mult decât una pe care o citesc și o așez apoi în bibliotecă. Am descoperit gustul nopților nedormite și satisfacția prezentărilor făcute în cadrul Întâlnirilor Alecart sau la Filit, bucuria unui autograf și a unui răspuns la o întrebare timidă.

Patru ani – doi în bănci, doi la biroul din cameră (pandemia!), în care m-am mândrit de fiecare dată că sunt elev la filo, în care am trăit fiecare poezie și carte citită, în care m-am convins că ,,frumusețea există” (Radu Vancu).

(*Alexandra Verdeș, filo, a obținut, anul acesta, Premiu III la OLLR, faza județeană.)

Liceul m-a învățat să supraviețuiesc, să fiu puternică, să analizez emoții și trăiri, să diferențiez importantul de obișnuit și să-mi susțin până la capăt propriul punct de vedere.

Ecaterina Grosu: Înainte să trec prin experiența liceului, auzeam de la majoritatea maturilor din jurul meu că anii de liceu sunt cei mai frumoși și că amintirea lor mă va urmări veșnic. Subconștientul meu era alimentat de ideea că în liceu voi trăi o viață precum în școlile din filmele americane, mult prea frumoasă pentru o adolescentă de 15 ani sceptică față de viitorul ce o așteaptă. Astăzi, privind în urmă, anii de liceu se asociază cu chipul îndepărtat al părinților mei aflați pe celălalt mal de Prut, cu un albastru închis și cu un miros paradoxal plăcut de ouă prăjite. Liceul m-a învățat să trăiesc singură, mi-a oferit posibilitatea să trec vama fără părinți, doar cu un pașaport și o declarație mototolită semnată de notar, m-a învățat să prăjesc primele ouă și să achit primele facturi pentru utilitățile casnice. Liceul a însemnat lacrimi, durere, dor, demoralizare, depresie, anxietate, subestimare, dar și putere, dorința de a continua, competiție și un soi diferit de credință. Au fost 4 ani grei din punct de vedere emoțional, 4 ani a căror durată a fost măsurată zilnic în lumina lămpii de la cămin, apoi din camera în care stăteam cu chirie, dar niciodată a celei de acasă (încă trei ani, încă un an și jumate, încă 5 luni, încă 30 de zile…)

Primul an de liceu mi-a rămas în minte asociat cu imaginea unei instituții în care domină competiția, jena cronică, presiunea părintească și lupta disperată pentru „supraviețuire”. Anii mei de liceu nu s-au suprapus peste imaginea școlii americane din subconștientul meu, dar pentru acest fapt nu-i pot numi o dezamăgire. Din contra, ei rămân cel mai important capitol din lungul proces de formare a personalității mele. Liceul m-a învățat să supraviețuiesc, să fiu puternică, să analizez emoții și trăiri, să diferențiez importantul de obișnuit și să-mi susțin până la capăt propriul punct de vedere.

În sufletul meu, acești 4 ani de liceu vor rămâne un aliaj de amintiri vibrante care vorbesc despre fericire împletită cu dezamăgire, despre frica neînțeleasă de dinaintea testelor  finalizate cu o expirație lungă de eliberare, despre decizii și despre alegeri în parcursuri deloc definitive sau clare ce vor urma. Liceul a reprezentat prima mea confruntare directă cu problemele de viață matură, a fost locul în care am stat față în față la masă cu frica, acceptând-o ca pe un sentiment firesc în viața mea.

În ciuda tuturor acestor noduri în gât, anii de liceu și-au avut farmecul lor, rămânând în sufletul meu perioada celor mai frumoase întâlniri, a celor mai interesante cărți și a celor mai sincere zâmbete. Liceul și-a lăsat amprenta în evoluția mea prin prisma oamenilor pe care i-am întâlnit, oameni faini de la care am învățat multe și care au contribuit la cizelarea personalității mele, oameni care m-au făcut să apreciez perioada liceului ca cea mai frumoasă din viața mea de până acum.

(*Ecaterina Grosu, mate-info, a fost olimpică la istorie, calificându-se, înainte de pandemie, la faza națională. Anul acesta a obținut Premiul al III-lea la OLLR, faza județeană.)

 Au rămas momentele în care am dat naștere unei teorii sau am desființat una bine cunoscută, momentele în care am ieșit de la clasă cu satisfacția unei noi idei, întâlnirile cu poeți și scriitori care ne-au format stilul și ne-au propus un model autentic.

Alina Aghenie:  Sfârșiturile sunt mereu învăluite de o tristețe latentă, o melancolie care pune ușor stăpânire pe tine și nu te lasă să-i mai scapi, o frică bine camuflată, însă pe care o simți până în măduva oaselor. Natura umană nu suportă ideea de finit, de amplul necunoscut care începe odată cu prăbușirea unui mic univers propriu. Însă aceasta nu dispare. Micile noastre povești ajung, în final, să pulseze prin noi, devin o anexă a sufletului care ne servește drept refugiu.

Liceul e mica poveste al cărei sfârșit e din ce în ce mai aproape cu fiecare oră în care râdem de oboseală, cu fiecare carte citită din biblioteca școlii, cu fiecare pauză în care răsună râsetele și muzica pe holurile largi. Încă tineri și plini de speranță, ne apropiem de acest sfârșit, încercând să ne ținem de el cât de tare putem, să păstrăm în noi cât mai mult din momentele care, inevitabil, vor deveni o amintire. Pentru mine, liceul a fost construit din zâmbete, poezie, întâlniri, discuții de neuitat, dar și din lacrimi, dezamăgiri și din dorința de a evada din rigorile sistemului. La început, nu știam cine sunt, ascultam și absorbeam toate discuțiile, îmi însușeam toate ideile care păreau sa aibă o bază solidă, fără a fi selectivă, citeam tot ce îmi pica în mână, încercam să scriu „cum trebuie”, cizelându-mi originalitatea după modelele rigide pe care ni le propunea școala. Mai târziu am înțeles importanța profesorului la clasă și cum viziunea acestuia poate scoate elevii din tiparele. Un profesor bun pune elevii să gândească atât cu mintea, cât și cu sufletul, le oferă libertatea de a fi ei înșiși, de a o da în bară și de a o lua de la început, de a experimenta cu propria imaginație.

De-a lungul liceului am întâlnit ambele tipuri de profesori, însă, în final, cele mai de preț întâlniri au fost cele care ni s-au deschis și în care am putut să ne deschidem sincer și fără frica de a fi cenzurați. În final, nu au rămas doar pozele din telefon, literatura pentru bac și o listă lungă de ani din istorie, ci momentele în care ne-am simțit cu adevărat liberi, momentele în care am dat naștere unei teorii sau am desființat una bine cunoscută, momentele în care am ieșit de la clasă cu satisfacția unei noi idei, întâlnirile cu poeți și cu scriitori care ne-au format stilul și ne-au propus un model autentic, nefiltrat al artei.

(*Alina Aghenie, originară din R.Moldova, este elevă la filo.)

Ceea ce a rămas în mine a fost alegerea de a găsi frumusețea în ruine, de a reconstrui părți moarte din mine și de a mă juca între două bombe. În fond, ce este un elev? Parafrazându-l pe Ilya Kaminsky, o liniște dintre două bombardamente. Elevul de la Național – o liniște între două olimpiade.

Alina Sava: Vreau să încep aceste rânduri declarând că mă îndepărtez vehement de vreun fel de invocare romanțată a celor 4 ani de liceu. De altfel, aceasta a fost drama începutului: în prima săptămână a clasei a 9-a, un cârd de profesori se postau hotărât în fața mea să-mi explice că aceștia vor fi cei mai frumoși ani din viața mea.

Liceul a însemnat, mai degrabă, evoluție, nu entuziasmul din filmele adolescentine…, iar evoluția vine cu multe sacrificii, cu durere și cu acceptarea că doare, cu un bocet puternic și curajul de a te ridica din nou. Cred că ar trebui să dăm mai mult credit săpăturilor pe care le facem în noi decât statuii de lut rezultate la final. Pentru mine, salvarea a fost detașarea totală de sistemul educațional care rosese până atunci cele mai nesigure colțuri ale mele. Am ales să-mi formez o voce și să o folosesc pentru cauza mea, să ajut oamenii și să mă izbesc eu de durerea pe care ar fi trebuit ei să o simtă. Am ales să-mi spun povestea și să îmbrățișez arta care-mi era oglinda propriilor goluri. În final, m-am ales pe mine.

Dacă ar fi să fac un rezumat, cei patru ani au fost anii luptelor pe toate fronturile (coincidență că am trecut printr-o pandemie și printr-un război vecin României?), iar ceea ce a rămas în mine a fost alegerea de a găsi frumusețea în ruine, de a reconstrui părți moarte din mine și de a mă juca între două bombe. În fond, ce este un elev? Parafrazându-l pe Ilya Kaminsky, poetul despre care vom discuta vinerea viitoare la Alecart, o liniște între două bombardamente. Elevul de la Național – liniștea între două olimpiade. În rest, școala, oamenii, cărțile citite, piesele de teatru și toate poeziile și-au găsit casa în acel oraș pierdut care va deveni…

(*Alina Sava, mate-info, a fost președinta Consiliului Județean al Elevilor din Iași și a condus anul acesta, împreună cu Denisa Grădinaru, revista & proiectul Alecart.)

Mi-aș fi dorit ca liceul să nu însemne o continuă fugă inconștientă, unde destinația finală înseamnă doar o notă mare sau o calificare la olimpiadă. Mi-aș fi dorit să găsesc și să umplu un spațiu mai călduros, un loc unde oamenii ascultă și înțeleg, unde oamenii au răbdare.

Denisa Grădinaru:  Când închid ochii și recuperez prima zi de liceu, găsesc un copil fragil, cu părul mult mai lung și ochi în care luminițele făceau piruete infinite. Luminițele nu au dispărut. Luminițele sunt permanente. Am așteptat atât de mult ziua în care voi simți că s-a terminat, momentul în care voi aduna,  gând cu gând, toate piesele care au alcătuit un roller coaster al emoțiilor, al trăirilor.

Amintirea decupează fragmente de bucurie, pauze în care toată clasa cântă Andrii Popa sau Punctul pe I, melodii pe care cu greu le mai pot asculta acum, entuziasmul de a pleca de la o oră, în mijlocul programului, pentru a cumpăra cafea și covrigi pentru toți, urmărind atent lista cu preferințe, teama care se cuibărea ca un ghem în stomac atunci când muzica era prea tare, iar cancelaria, prea aproape. Rămân cu senzația că, prin toate golurile și  lipsurile sale, liceul m-a învățat tocmai prin această absență pe care o naște în interior, că viața există dincolo de, că detașarea devine necesară. Îmi amintesc că prima mea notă a fost 4 la logică, iar mai târziu am ajuns la olimpiada națională, toate lucrurile luând forma unei glume, a unui pariu pus cu colega mea de bancă. Olimpiada a însemnat bucuria de a călători și de a lipsi de la ore, de a pleca din locul în care mereu m-am simțit puțin cam singură. Rămân esențiale întâlnirile FILIT, ALECART & orele de română, cele care au dat sens acestei perioade, oamenii care au săpat în propria mea fragilitate, sensibilitate, prima întâlnire cu Robert Șerban, când am știut că plânsul e firesc&necesar&salvator în fața frumuseții, că plânsul dă sens senzației de prea plin, de prea mult suflet.

Când închid ochii și recuperez a doua zi de liceu, strâng în pumni o stare care a învelit toți cei patru ani, care a existat deasupra și a îmbrățișat, uneori sufocându-le, micile bucurii. O profesoară m-a întrebat de ce zâmbesc atât de mult, iar întrebarea a luat forma unei mustrări. Am simțit că fac ceva greșit, am simțit că energia și (super)puterea mea de a trăi până la capăt, de a fi prezentă, nu își vor găsi locul aici. Poate școala nu îți permite să fii cu adevărat fericit. Mi-aș fi dorit ca liceul să nu însemne o continuă fugă inconștientă, unde destinația finală înseamnă doar o notă mare sau o calificare la olimpiadă. Mi-aș fi dorit să găsesc și să umplu un spațiu mai călduros, un loc unde oamenii ascultă și înțeleg, unde oamenii au răbdare. Mi-aș fi dorit ca liceul să ne învețe pe toți că viața nu se trăiește atunci când există o nevoie permanentă de a demonstra, de a te alinia, de a menține o imagine care nu mai este, de fapt, nici a ta și nici a unui liceu de prestigiu. Mi-aș fi dorit să fim învățați să distrugem până la capăt aparențele. Oamenii buni și blânzi există, iar  zâmbetul meu a rămas neschimbat datorită lor. Clasa a XII-a mi-a demonstrat că, în cele din urmă, îmi aparțin, că trăiesc de mult timp în afara liceului, că bacul nu e echivalent cu o supradoză de stres, că există viață și după, că poți să trăiești aproape fericit. Cele mai frumoase zile sunt cele în care intru pe poarta școlii, iar portarul îmi spune că își dorește să poată vedea viață&lumină&bucurie în ochii mai multor copii. Nu voi putea adopta niciodată clasica replică „Liceul a fost cea mai faină perioadă din viața mea.”, însă voi putea spune că am învățat cu adevărat să nu mă pierd.

(*Denisa Grădinaru, filo, obținut anul acesta Premiul I la faza județeană a Olimpiadei „Literatura ca Abilitate de Viață”, Premiul al II-lea la OLLR și este laureată a Olimpiadei Universitare de Limba și Literatura Română, Chișinău )

Foto: ALINA SAVA

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!