Toți cei cu care mi-am dat întâlnire pe parcursul paginilor volumului Bun venit printre maimuțe își duc zilele ca într-un dans de step în care multe mișcări sunt reproduse greșit, dar cei în cauză sunt orbiți de fleacuri și persistă în această mecanică, erorile lor transformându-se în fitile. Kurt Vonnegut repune în discuție definiția omului inovând limbajul, renunțând la cărările bătătorite ale narațiunii, la indiciile recognoscibile. Aici, frumusețea gândurilor e invadată subtil de schismele cognitive care devorează din noi simțul realității. Și totul e de un farmec imperturbabil.
Viitorul e unul sumbru atâta timp cât nu ne revizuim interacțiunile cu strădania de a rămâne verticali noi față în față cu noi și noi față în față cu ceilalți. Persistăm în alegeri înțelepte sau în alegeri comode? Facem slalom printre nucleele de adevăr dur sau ne izbim de ele și le confruntăm fără să ne eschivăm? Problematica ridicată e una incomodă, iar lectura e ca un duș rece: m-a convins să-mi dezasamblez automatismele pe perioade din ce în ce mai îndelungate.
În intimitatea lui homo americanus
Diagnosticul e pus fățiș, fără trecerea prin purgatoriul retușurilor și al ocolișurilor. Fiecare mutare făcută sau evitată zidește în noi drumul spre recordurile proprii – a fi cel mai onest (sine), cel mai loial, cel mai devotat slujitor al sistemului, cel mai dornic să se lepede de aproprierea de partea facilă a lumii și a lucrurilor.
Inadecvarea e cea care pune aceste personaje în primejdie sau lipsa lor de luciditate? Grace cea absorbită de posibilele rotunjimi pe care le poate căpăta lumea ei domestică, crezând toată viața că galbenul husei din catalog a zbughit-o de acolo și i-a desăvârșit sufrageria mizeră, când, de fapt, ea doar ocolea prin casă locurile în care urmau să se săvârșească schimbări radicale? Paul cel care a vrut să salveze mariajul vecinilor și a sfârșit prin a-l distruge, prin a-i forța să-i pună punct acompaniați de sunete de cuțite sau Barnhouse, cel ale cărui arme neuronale îngreunează separarea victorioșilor de învinși, a celor răi de cei mai puțin răi? Nimeni nu „intră pe scenă” întâmplător. Fanatismul acestor naufragiați provine din și vine spre pustietate, adâncurile propriei minți – acolo unde nimeni nu poate să dea buzna (cu adevărat!) și să deconspire falsul echilibru.
Imensa tablă de șah, scorul jocului marchează nu doar cum se separă orgoliile, ci și trasarea liniei dintre a fi un ostatic acum viu și un ostatic căruia i se îngăduie să rămână în viață. Ca un Avraam căruia, aici, verticalitatea îi cere să-l sacrifice pe Isaac. E o alegere forțată, colonelul e încolțit și nu știe dacă să aleagă între datoria față de țară și cea față de familie. Optează pentru îndepărtarea fiului de pe tabla de șah, pentru pierderea lui, îi salvează pe cei care mai pot fi salvați. Își pecetluiește autodistrugerea, își amăgește conștiința. Face tot ceea ce poate un om aflat în captivitate, a cărui luciditate atârnă de un fir de ață.
Între scurtcircuitare și poticnire
Un timp sărit din calendar, o așezare a solidarității în eprubete din sticlă sensibilă la șocuri. Dintr-o singură mototolire a foii s-a dat lovitura de grație. Gesturile mici ale protagoniștilor sunt cele care dezvăluie că au sincope afective aflate în stadiu terminal. A spune că acest grupaj de povestiri are în el aspecte întâmplătoare e o ipoteză pripită: regia e fără cusur, nimănui nu-i explodează seninătatea înainte de termen sau cu întârziere.
Fiecare a luat în grabă lecții de pilotaj spre a restabiliza direcția propriei vieți, cu toate că expunerea la stimuli cu cote înalte de toxicitate e îndelungată. Antrenamentul are drept finalitate eșecul, nimeni nu rezistă până la capăt, ci doar povestea din ei. Trierea și simplificarea coordonatelor vieții aduce aici o schematizare a simțurilor. Precum cojile de mandarină lăsate la uscat pe calorifer în zilele reci de iarnă. Pe protagoniștii acestor povestiri îi obosește derularea mai departe a propriilor mișcări, a propriilor zile, a propriilor idei – devenite neputincioase în fața pseudo realității care seduce și fundamentează golurile fatale.
Atenție! Bagajele s-au pierdut, remușcările au fost închise etanș, iar optica a rămas în stare critică.
Adevăruri de o precizie milimetrică
Partidul pe care îl susține familia R e mai bun decât celălalt. Dinamopsihismul e arma cu care ne vom dezarma unii pe ceilalți. De unii singuri nu vom reuși să ne vedem de viață. A fi un stat care are un cuvânt de spus la ONU e un țel în numele căruia se moare, se suportă torturi, se pun în cui reflexele umane și se înlocuiesc cu cele militare.
Eufio e aparatul de captat tăcerea cosmică și cu ajutorul lui va fi adusă fericirea după care tânjim. Dar soluția nu va persista. Doar va prelungi agonia, dar nu ne va deconecta de la sursa ei. O privire fugitivă ar putea crede că această înșiruire de soluții ficționale e zadarnică. Dar, de fapt, ne atenționează, tare și răspicat, că ne vom găsi salvarea urmându-ne propriile ritmuri, calculându-ne mișcările, estimându-ne tăria de caracter și făcând o ierarhie a propriilor dependențe. Abundența replicilor și a reacțiilor reutilizabile, superficialitatea sunt bine înșurubate în fibra acestor scenarii în care anomaliile sunt altele, dar înrudite cu cele care invadează peisajul vieților noastre.
Luptă-te, chiar dacă n-ai pentru ce să mai lupți!
Plonjând din nou și din nou în acest scenarii bine șlefuite, în care anarhia dinăuntru devastează tot ce-i iese în cale, revin asupra ideii că e o satiră ireproșabil construită, un pronostic plin de mefiență al bolilor pe care umanitatea le va dezvolta, cu care se va împrieteni tot mai ușor.
Vom fi mereu constrânși de talere care ne vor cere să facem alegeri incomode. Viața mea versus viețile altora. Viețile mele versus viața altora. O mediocritate psihotică alăturată categoriei celor docili și categoriei celor lucizi. Și noi, precum personajele lui Vonnegut care nu-și încap în piele, personaje pentru care paginile devin neîncăpătoare, suntem fugari. Doar că noi nu-i putem spune trupului „la revedere!” și să ne ducem zilele mai departe. Noi nu putem trăi în scenariile imaginate și tăia rutina la montaj. Dar avem opțiunea de a alege între salvarea înăuntru sau în afara cărții. Între o colivie care să liniștească mintea și una care să liniștească moleșeala organismului. Cu sau fără să găsim în jur îngăduință și sprijin. Cu sau fără îmblânzirea contorsiunilor.
*Alina Vițel, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filologie, la Colegiul Național Iași.
