Cu rănile la vedere: Ca o piatră în râu, de Mauro Corona

Cu puțină sensibilitate, ceva mai puțin egoism, mai puțină ignoranță, mai puțină răutate, oricine ar putea să facă viața celorlalți ceva mai bună. Dar nu se întâmplă așa, fiecare trebuie să se descurce pe cont propriu.

Amintiri ascuțite. Amintiri ce ar putea să rănească. Amintiri de care se înconjoară, pe care le adună în tăcere. Parte a ceea ce a fost, a ceea ce i s-a dat. Absențele te amuțesc când s-a spus deja totul. Acum a rămas lângă ea doar câinele credincios al acestor absențe. Acum privirea femeii înfruntă liniștită totul – totul amintindu-i de cineva. Aducându-i aproape umbra lui, a celui care trăise cu ferocitate și apoi plecase, alegând singurătatea pentru a nu răni și a nu mai fi rănit. Nu pentru a ispăși, ci într-o încercare disperată de a găsi un drum. Care să nu ducă într-o fundătură. Doar spre puțină liniște. Așteptând inevitabilul. Ea e înconjurată de amintiri și de singurătate, învăluită în ele ca într-un giulgiu. Doar rareori o revedere, o reîntregire, o regăsire a celuilalt, dând afară până la refuz preaplinul a ceea ce-i lega. Așa au fost ultimii ani din viața lui și ai ei. Nu ieși cu sufletul întreg dintr-o despărțire. Nu ieși cu același suflet dintr-o întâlnire. Nu ieși cu același suflet din viață. Ea e o femeie care iubește penumbra. Prelungirea aceea a luminii din lucrurile lumii și contopirea cu propria umbră a fost mereu natura ei. Chiar și atunci când era tânără și, pășind printre ceilalți, îți venea s-o prinzi de încheietura mâinii și s-o târăști la tine acasă. Ar putea părea un roman de dragoste. Dar Ca o piatră în râu nu e un astfel de roman. Sau dacă e, atunci dragostea aceasta se duce altfel. Ca o povară dureroasă și străină care s-a abătut asupra a doi oameni ce s-au agățat unul de celălalt și au țesut o lume doar a lor. În care au existat răni și despărțiri și fiecare a ajuns să se închidă în propria tăcere, făcând din absența celuilalt o prezență neînțeleasă de nimeni altcineva. O dragoste în care, spre sfârșit, locul femeii a fost luat de o ciută, iar în singurătatea din camera ei a poposit un arici. O dragoste din care rămâne o șuviță de păr ce se odihnește în trunchiul unui fag milenar pe care bătrâna i-l arată într-o plimbare pe munte nepotului. Era părul unui bărbat și al unei femei, acum un bătrân și o bătrână care ar putea fi bunicii lui. O dragoste în care el e convins că-i citește scrisorile în talașul ce se ridică din arborii cărora le dă forma demonilor ce-l bântuie în lumina de sfârșit de zi revărsată asupra muntelui. Așa arată dragostea unui bărbat bătrân și obosit care se distrusese singur.

A uitat totul și pe toți, mai puțin pe bărbatul acela. Bărbatul acela evaziv, uneori trist, alteori exuberant. Bărbatul acela fără tihnă, fără încredere, fără viitor.   

Ca o piatră în râu e romanul unei înfrângeri. Al unei lupte terminate în renunțare și oboseală. Romanul unei vieți trăite în disperarea de a nu fi ceea ce lumea în care ai trăit te face să fii, dar nici a putea fi eminamente altfel. E cronica unui suflet mutilat, torturat, barbar, din care faptele propriu-zise ale celui care se află în miezul lui lipsesc. Dar sunt gândurile, notațiile, întâmplările care au determinat ceea ce se întrevede din viața aceasta. Și care reconstituie portretul unui bărbat dificil și irascibil, un om pentru care totul a fost un efort inutil. Nu era fericit și nici măcar liniștit. Nu scapi de ceea ce s-a întâmplat, nu există izbăvire care să șteargă urmele trecutului. Bărbatul acesta e o umbră ce se reîntregește cu toată sfâșierea și furia acumulate treptat. Distanța dintre sine și lume nu e opțiunea lui decât în viața pe care a decis să o ducă de la un moment dat încolo. Nu și în scris. Mauro Corona apelează la o strategie de îndepărtare sistematică de subiectivitate. Ceea ce conține această „cronică” a unui sine în război cu el însuși și cu toți ceilalți ar fi, de fapt, jurnalul pe care îl scrie bărbatul în ultimii ani de viață, izolat pe munte, și pe care îl lasă cu puțin timp înainte de a muri lui Protti Maurizio, unul dintre puținii oameni pe care acceptă să-i întâlnească uneori, cerându-i să-l trimită unui editor împreună cu un alt caiet, un roman al cărui conținut e dezvăluit parțial în aceleași însemnări. Jurnalul a fost transpus apoi la persoana a treia, transformat în acest amestec de consemnare și reflecție, în „umbra” lui. Perspectiva pare a femeii de care bărbatul și-a legat viața. Dar nu întru totul. Ea e când dinăuntrul lumii ei, când din a vieții lui, preluând, asemenea unui torent de munte, ceea viața le-a scos înainte.

Corona își construiește narațiunea tăind mereu în aceeași materie, exact ca personajul lui care cioplește în carnea lemnului dând la iveală acele chipuri monstruoase de oameni pe care i-a cunoscut, în care parțial se regăsește, oameni contorsionați de abjecție, lipsiți de orice lumină a blândeții, cuprinși de furie, de orgoliu, de resentimente. Oameni de care a încercat să se despartă, dar al căror fel de a fi l-a urmat, cărora le-a călcat pe urme chiar și atunci când gândul i se îndrepta spre liniște. Chipuri doar uneori întrerupte de figuri senine a ceea ce ar fi trebuit să fie, ale unei maternități niciodată cunoscute în lumina ei protectoare, ale unei aure de bunătate și smerenie pe care doar animalele ce le-a văzut murind de glonțul tatălui în copilărie și de care s-a înconjurat mai apoi o au. În cioplirea aceasta a unei existențe peste tot sunt noduri care fac dificilă orice încercare de limpezire. Fapte întunecate, gesturi alterate de răni care nu se pot vindeca. Rândurile unui nebun, ale unui bărbat bolnav, după cum crede Protti Maurizio, cel ce nu poate înțelege altfel izolarea lui din urmă, viața pe care a ales s-o ducă. Dar care poate fi forma sa de a-i proteja pe ceilalți, de a nu-i răni, penitența necesară pentru toate încercările de a se îndepărta de cruzime, de lașitate, de trufie, încercarea de a fi mai aproape de viața senină la care a visat sau forma supremă de revoltă. Până când mintea i-a fost cuprinsă de fantasme și umbre.

Absențele lasă amprente, urme adânci pe care nu le poți umple, orice ai adăuga

Memoria recompune fâșii ale unei vieți aspre, rudimentare. Moștenirea primită se constituie din absențe și prezențe deopotrivă de distrugătoare. Nu întâmplător, datele care recompun figura acestui bărbat revin obsesiv asupra primilor și ultimilor lui ani. Ceea ce ți s-a dat și ceea ce ai lăsat. De cele mai multe ori, în căutarea a ceea ce ai fost ești înșfăcat și pus la pământ. Ceea ce ai trăit revine și nu te lasă să fii întru totul tu. Îți amintește că în tine trăiește în continuare copilul de demult, că în pielea și în sufletul lui sunt urmele locurilor și ale oamenilor alături de care a crescut. Uneori memoria își înfige dinții, rănește, face rău. E o fiară care se izbește de pojghița de rezistență formată între el, maturul care a devenit, și lume.

Acolo undeva, departe în memorie, se ascunde o noapte din care s-a scris dâra lungă a vieții lui. Noaptea în care o femeie încă tânără a decis să-și pună capăt zilelor din cauza unui soț abrutizat. Dar nu a putut să-și împingă cei trei copii în hău. Noaptea aceea încă pulsează în amintire. Intenția mamei i-a fost dezvăluită mult mai târziu de unul dintre bărbații care a salvat-o. Pe ea și cei trei băieți. Ce îi rămâne unui copil după ce vede trupul celei care l-a născut contorsionat și sângele ei îi lovește intermitent retina – dovada lipsei oricărei soluții? Ce îi rămâne unui copil după ce plecarea mamei într-o camionetă cu capota roșie devine un gol și apoi o certitudine și totul se înscrie în jurul violenței și trudei? După ce bărbatul taciturn și crud care i-a fost tată lasă în urma lui, la 86 de ani, puști, o casă veche și o amintire oribilă despre el?

Ceva ascuțit și aspru e moștenirea copilăriei și adolescenței lui, a oamenilor care l-au crescut, a locurilor acelora sălbatice pe care le-a iubit fără să știe și pe care le-a văzut apoi distruse sub ochii lui și ai fraților lui. Un teritoriu care nu a fost nicicând un paradis, dar care a însemnat singurul acasă pe care l-a cunoscut. Din care alți oameni, veniți să ridice baraje și să îmblânzească muntele, l-au alungat, distrugându-i încrederea în oricine și în viață. Nimic din ceea ce a trecut nu mai poate fi regăsit cu excepția durerii. I-au rămas îndârjirea, și vehemența, și plăcerea de a alerga, de a fugi pentru ca să se îndepărteze de trecut, să-l lase în urmă, să-l uite, entuziasmul și forța de a privi doar înainte și de a aștepta, băutura, scrisul, trupul lemnului transformat în forme stranii, hotărârea de a fi altfel, de a îndepărta solzii trecutului, de a se scutura de violență, de a nu cădea, momentele de rătăcire și revenirile. Dar amintirile nu se dezintegrează. Sunt oțel strălucitor, indestructibil, incoruptibil.

Ca adult, acționezi descifrând și citind cicatrici. Suntem produsul existenței în fașă, al întrebărilor mute, al fricilor, al necunoașterilor necontrolate. Suntem ce ne-au făcut să fim.

În pofida lor se duce viața acestui bărbat și a femeii de lângă el. Nu curajul le-a lipsit, căci au adunat lucruri bune. Lucruri strânse în ore răpite celorlalți, în pofida lor și a genelor moștenite. Fiecare dintre ei risipind sub cerul liber și pe cărările muntelui amintirile și opreliștile. Apoi lovindu-se din nou de zidul plumburiu al realității. Între, puține zâmbete și viețile lor din care alegeau crâmpeie spre a și le povesti. Dar, peste ani și întâmplări, nicio îmbrățișare nu s-a dovedit suficient de puternică, nu s-a opus trecutului și firii bărbatului, moștenirii casei în care a crescut, a luptelor, a pierderilor, a dezamăgirilor pe care le-a cunoscut. Apoi timpul și-a desăvârșit lucrarea pentru fiecare dintre ei și anii, bătrânețea, moartea i-au găsit separați, deși, în felul lor, împreună. În tot acest timp, bărbatul a reflectat la existența întemnițată, la viața neîmplinită, la viața altora care se suprapune peste a altora, dar nu a obținut niciun fel de soluție și nici măcar remedii. A luat decizii și a așteptat. La fel și femeia. Până când viața sau moartea și-a desăvârșit lucrarea. Pentru fiecare altfel și, totuși, asemănător în formele pe care le-a luat apropierea dintre ei.

Printre realități aspre și adevăruri sumbre sclipesc imagini de o extraordinară frumusețe ale unei lumi nemiloase. E lumea muntelui, un spațiu aproape dispărut în sălbăticia lui neprietenoasă, în care legile vieții și ale supraviețuirii se scriu altfel decât în cea a oamenilor. Mai brutal, dar mai onest. E lumea în care alege să se retragă personajul lui Mauro Corona, bântuit de fantomele propriilor traume după ce și-a înnodat și deznodat frământările printre cei care i-au plămădit sufletul și viața, luptând împotriva lor, devenindu-le uneori asemenea, fugind și căutând să-și astâmpere rănile. Ca o piatră în râu e cronica a ceea ce rezultă când nu există nimeni care să vegheze inocența și conștiința unui copil, e rezultatul unui șir lung de vieți care au cunoscut doar truda și violența, care s-au ascuns înăuntrul lor uitând de tot restul. E ceea ce rămâne din lupta de a fi diferit, deși unele alegeri sunt predeterminate și căile de a fugi de tine însuți din ce în ce mai înguste.

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!