Doar zeii și scriitorii cunosc viitorul, ei sunt cei care-ți croiesc destinul și care ți-l fărâmă.
Ca o rană de sabie: Timpul, Dragostea, Istoria. Viețuirea, patimile omenești, iluzia puterii, înălțarea și prăbușirea. Ca o rană de sabie, urmele pe care câteva decenii de dramatice schimbări le aduc în viața unui imperiu și în existența câtorva oameni care, întâmplător, au trecut prin ele, au trăit, s-au zbătut, au luptat, au crezut, s-au pierdut sau le-au supraviețuit.
Primul roman al „cvartetului otoman” al lui Ahmet Altan, apărut în colecția Anansi Contemporan în traducerea Luminiței Munteanu, oferă cititorilor români pentru prima dată acces la opera unuia dintre scriitorii a cărui experiență de viață a atras atenția în cea mai mare măsură opiniei publice internaționale asupra situației intelectualilor din Turcia care nu acceptă limitarea libertății de exprimare și opresiunea. Deși fusese condamnat pe viață de regimul lui Recep Tayyp Erdoğan pentru opiniile tranșante și ideile exprimate ca jurnalist și scriitor, Ahmet Altan a fost eliberat în primăvara acestui an, iar textele cuprinse în volumul Nu voi mai vedea lumea niciodată. Memoriile unui scriitor întemnițat fac dovada că scrisul rămâne singura formă de libertate posibilă, că în el se cristalizează, în momentele de cumpănă, întreaga forță a gândului și a sufletului, întreaga demnitate umană.
Ca o rană de sabie e un roman istoric de factură aparte, care adună evenimente din ultimii ani ai domniei sultanului Abdülhamid II, urmărind treptata destrămare a puterii otomane pe fundalul nemulțumirilor din imperiu și al schimbărilor care au loc în întreaga Europă. În această epopee de zi cu zi ce reface atmosfera de la sfârșitul secolului al XIX-lea se împletesc viața privată și luptele de culise, interesele personale și cele politice, pasiunile omenești, ambiția și frica. Fresca amplă adună la un loc câteva destine din medii diferite pentru a putea panorama nu doar schimbările de suprafață, ci acele cauze mai profunde, întâmplările posibile, niciodată recuperate de anale, deciziile omenești și coincidențele, micile acumulări de patimi, pulsul unui sfârșit de veac în care, deși viața pare la început a continua în aceleași tipare, nimic nu se poate sustrage devenirii.
Pentru Osman, timpul se oprise în loc și totul se schimbase; din timpul acela încremenit se desprinseseră morții.
Despre identitatea celui care adună în jurul lui mărturiile trecutului nu aflăm, în acest prim volum, foarte multe. Osman e descendentul direct al câtorva dintre umbrele care îl vizitează în clădirea în ruină în care urmele degradării sunt omniprezente și șiruri negre de furnici cern urmele timpului aruncându-le în uitare și provocând dezgustul celui ce le privește. „Nebunul” Osman nu joacă alt rol decât pe acela de confident al morților care vin către el să își spună povestea. Această peregrinare de suflete trecute de mult în neființă păstrează urmele personalității care le-a însuflețit, vocea le e încărcată încă de patimi și de resentimente; nu încearcă să-și facă dreptate sau să înțeleagă, ci, mai degrabă, să retrăiască, să recupereze ceea ce au fost și s-a întâmplat. Ele devin garanția „adevărului” despre ceea ce s-a petrecut și conferă autenticitate, fiorul acela specific trăitului nemijlocit pe care Altan îl surprinde magistral în acest volum. În același timp, se relativizează perspectiva, căci despre toate lucrurile vechi de care Osman e înconjurat există mai multe povești: fiecare își amintește altceva, nimeni nu mai știe cu exactitate ce a legat destinul unui obiect de destinul casei și cui i-a aparținut la început. Peste toate cele omenești, ca și peste orașul însuși se așterne un praf fin care amintește că nimic nu durează, că moartea se insinuează pretutindeni, că timpul egalizează totul și că ceea ce rămâne nu e adevărul, ci urmele lăsate de acesta. Istoria acelui oraș, a acelei case, a acelei odăi se modifica în funcție de cel care o depăna, se asocia, de fiecare dată, cu o altă poveste, cu un alt anotimp, cu un alt timp și, tot de fiecare dată, trecutul se pierdea, cufundându-se și mai mult în uitare. Viii și morții se amestecă, istoriile personale, întâmplările mărunte sau cumplite se rostogolesc amețitor, destinele se intersectează, totul se preschimbă în trecerea aceasta a timpului care nu poate fi niciodată oprită, în care evenimentele semnificative, momentele ce schimbă viața unui om sau a unui imperiu nu pot fi anticipate, ci doar se adună, din când în când, ca mărgelele pe mătănii, iar rezultatul lor e întrezărit numai când fiecare e pus față în față cu noua realitate.
Viitorul reprezintă, pentru muritorii de rând, un soi de beznă din care aceștia așteaptă să vadă țâșnind o rază de lumină.
Ca într-o pânză nevăzută, viețile lui Șeyh Efendi, Mehpare Hanim, Hüseyin Hikmet Bey – fiul lui Reșit Pașa, medicul sultanului, cea a lui Hasan Efendi, a lui Mihrișah Sultan, a lui Fuat Pașa, Ragip Bey, Cevat Bey, a altor pași otomani, soldați sau oameni de rând își țes micile drame și pasiuni, își desfășoară ambițiile, tristețile, orgoliile, orbirile, leagă prietenii și ciocnesc rivalități, se cristalizează și se descompun, se transformă și, odată cu ele, vechiul imperiu se clatină, nemulțumirile se acumulează, decăderea e tot mai vizibilă, puterea sultanului tot mai șubredă, revoltele se înmulțesc, la fel și atentatele sângeroase, dorința de libertate crește, iar Societatea pentru Uniune și Progres devine din ce în ce mai puternică pe fondul revoltei bulgarilor și al mișcărilor de emancipare din Macedonia care aveau să schimbe soarta Imperiului Otoman. Pentru fiecare întâmplare există semne și unii au premoniția răului care se va abate asupra propriei vieți sau a celor din jur, dar asta nu poate schimba cursul evenimentelor. Conferă doar istorisirii un aer de basm oriental, o aură fantastică, fără însă a diminua rolul pe care fiecare îl are în jocul întâmplărilor propriei existențe. La nunta lui Șeyh Efendi cu Mehpare Hanim berbecul menit să fie jertfit se îndreaptă de bună voie spre sacrificiu, iar sângele lui se revarsă ca o ploaie asupra tuturor învățăceilor din locașul sfânt, mai puțin asupra șeicului care va deveni, peste ani, cel mai înțelept și curat sfânt al dervișilor, deși prea puțin știau de dorința de nestăvilit care-i măcina sufletul; Hasan Efendi, ofițer în Marina Imperială, devine brusc un om evlavios, iar întâlnirea dintre Hüseyin Hikmet și Mehpare Hanim stă sub semnul fatalității și al suferinței, așa cum mai târziu mașina roșie a lui Constantin va apărea tuturor ca un diavol stacojiu, o întrupare a păcatului ce o va devora pe Mehpare Hanim și îl va face pe soțul acesteia să aleagă moartea unei vieți lipsite de onoare. Doar un pocnet de revolver va depune mărturie despre dezamăgirile lui, despre luciditatea cu care înțelege că nimic nu i-o mai poate reda pe cea pe care a iubit-o și căreia i-a arătat plăcerea păcatului, când umilința se va suprapune peste gândul că nimic nu poate reconcilia punctul lui de vedere cu cel al organizației din care face parte. Vechiul și noul se înfruntă, iar viețile celor prinși în această încleștare se rostogolesc una spre cealaltă într-o încleștare tiranică și neputincioasă.
Istanbulul e un oraș al credinței și al desfrâului, al terorii apăsătoare; pe străduțele lui înguste, în spatele zidurilor, în cancelariile ministerelor sau în palatele somptuoase mișună iscoade și turnători; totul se află, se șoptește direct în urechea sultanului, se țes intrigi, iar viața depinde de multe ori de un fir de păr. Opresiunea e din ce în ce mai puternică, zvonurile, teama dau târcoale pretutindeni aidoma unei molime, umbra morții sau a exilului în îndepărtata și sălbatica Anatolie fac ca plăcerile să fie trăite și mai intens, iar izul de mare, de caprifoi, de trandafiri, de smochini se revarsă peste umbra grădinilor, ațâțând și mai mult inimile, ispitind și aducând zvonuri de libertate și de moarte. Întâmplările se adună și ele, părând a sta sub semnul fatalității. Se simte izul decadenței, oamenii trăiesc cu teamă, urmând codurile de comportament care implică respectul față de sultan, de codurile nescrise, dar adaptându-se rapid la schimbări. Viața își urmează cursul în odăile palatelor somptuoase ale pașilor, pe străzi, în cancelarii și ea înseamnă o luptă acerbă pentru dragoste și pentru putere. Semnele noului sunt vizibile în comportamentul tinerilor, în petrecerile date de ambasadorii europeni, sultanul însuși e fascinat de romanele polițiste și e înclinat să conducă imperiul lăsându-se influențat de acțiunile detectiviste din acestea, e atras de fotografie și urmărește chipurilor supușilor reflectate pe hârtie, Hikmet Bey vrea să-și crească cei doi copii potrivit normelor educației europene, Mihrișah Sultan trăiește la Paris și, întorcându-se în Istanbul, poartă capul descoperit până la întâlnirea cu Șeyh Efendi care o transformă, în ochii celorlalți, din târfa egipteană într-o femeie demnă de respect. Se vehiculau tot soiul de povești, potrivit cărora ar fi fost, de fapt, o femeie evlavioasă, numai că se arătase la Istanbul cu capul descoperit pentru a pune la încercare credința oamenilor, sau ar fi fost trimisă la Paris de către calif doar pentru a-i aduce pe ghiauri la dreapta credință. Zvonurile creează o metarealitate care modifică ceea ce este, la fel ca tot acel clocot al nemulțumirilor ce nu mai poate fi oprit odată ce a fost pus în mișcare.
Nimic nu e mai rușinos decât să-ți pierzi idealurile… Când ți le pierzi, încerci un intens sentiment de trădare, iar când încerci să afli cine te-a trădat afli că tu ești acela, că te-ai trădat pe tine însuți.
Cu subtilitate sunt analizate cauzele degradării puterii sultanului și ale revoltelor tot mai accentuate din imperiu, felul în care evenimente aparent lipsite de semnificație conduc spre altele cu consecințe majore. Fără a părea că asta este miza romanului, Ahmet Altan reușește, urmărind momente din viața personajelor sale (unele reale, altele inventate) să recupereze nu doar atmosfera, ci acumularea treptată de tensiuni, faliile dintre vechea orânduire și semnele tot mai accentuate ale unei noi epoci. Panoramarea aceasta din interior e în măsură să surprindă deopotrivă cauzele și efectele, fără ca analiza să pară că e centrată pe explicarea, pe disecarea de natură istorică a evenimentelor. Cu toate acestea, încurajarea pârii și a delațiunilor, lipsa de moralitate a pașilor, dorința sultanului de a ține în frâu orice posibilă revoltă a lor prin bani și prin promovarea odraslelor lor în funcții înalte, degradarea profesiei militare, disoluția disciplinei, înmulțirea numărului de arestări în rândul ofițerilor, teama de denunțuri, delăsarea sultanului în ceea ce privește treburile statului și starea precară a armatei, micile organizații secrete formate pentru a schimba politica imperiului ce s-au coagulat apoi în Societatea pentru Uniune și Progres, descoperirea „identității” turce și noile idei care pun în discuție diversitatea otomană față în față cu mișcarea de eliberare a popoarelor din Balcani oferă o imagine amplă asupra sfârșitului de secol XIX și a primilor ani ai secolului XX până în momentul în care sultanul este silit să accepte reinstaurarea Constituției și revenirea la monarhia constituțională. Problemele kurzilor, albanezilor, bulgarilor, sârbilor, grecilor sunt și ele aduse în discuție prin confruntări mărunte, revolte, rivalități între pași sau prin scene zguduitoare cum e momentul în care un grup de soldați bulgari ce luptă pentru libertate, înconjurați de regimentul condus de Ragip Bey, preferă să se împuște unul pe celălalt decât să fie prinși și luați prizonieri. Nimic nu scapă acestei recuperări a tumultului unui sfârșit de secol care înseamnă, în fapt, sfârșitul unui imperiu, al unei lumi.
Adevărata dragoste este ca o rană de sabie, căci cicatricea rămâne, chiar dacă rana se închide.
Mișcării acesteia în afară îi corespunde o alta, centrată pe viața mică, pe existența și patimile omenești. În centrul ei se află Mehpare Hanim și Mihrișah Sultan, cele două femei a căror frumusețe e fără egal și care se luptă fiecare cu propriii demoni. În jurul lor se desfășoară diferite forme de dragoste, se ciocnesc pasiuni și suferințe, umilințe și orgolii, într-un joc al patimilor omenești, al obsesiilor și al încercărilor. Rătăcirile provocate de iubire, dorurile niciodată astâmpărate, visurile și arderile cărnii, păcatele și trufiile leagă omul, cu ceea ce este în intimitatea lui adâncă, de rolul social pe care îl joacă. Voluptatea păcatului, a gestului interzis și frumusețea lui Mehpare Hanim care naște spaimă în Șeyh Efendi, primul ei soț, și îl va înrobi până la moarte pe Hikmet, reflectându-se peste ani în dorința lui Osman de a trăi aceeași copleșitoare iubire ca bunica lui, confruntarea tăcută dintre aceasta și Mihrișah Sultan, triunghiul straniu alcătuit din Șeic, Hasan Efendi și Ragip Bey, în care fiecare dintre ei era conștient de relația imaginară pe care o aveau ceilalți cu Mehpare Hanim, iar faptul că femeia care le stârnea interesul viețuia alături de un alt bărbat le inspira oarecum o împăcare ciudată, imaginea abia schițată a Constanzei, fata comandantului german al lui Ragip Bey pe care acesta nu o poate lua de soție, amintirea ei și un lied de Schubert răsfirându-se chiar după noaptea nunții acestuia cu fiica lui Șeyh Efendi, gândul lui că acum avea o casă, o soție și știa că urma să fie nefericit pe vecie sunt contrapunctul care conferă aura de mister și realitate întâmplărilor zugrăvite de Ahmet Altan în acest prim volum al tetralogiei sale. Densitatea faptelor și dimensiunea reflexivă, alternanța planurilor și a perspectivelor conferă acestui amplu tablou de epocă adâncime și aduc foarte aproape de cititor o lume care părea definitiv dispărută. Asemenea lui Osman, devii martor și interlocutor al istoriei, ești înăuntrul și în afara ei, globul de cristal al timpului se fisurează și pătrunzi într-o lume și printre niște oameni care, pentru o clipă, devin realitatea ta, obligându-te să le pătrunzi sensul existenței, să înțelegi.
(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
