Singurătatea e o boală, câteodată mă simt bolnav fizic, adică nu e doar tristețe, furie, rătăcire, mă simt de parcă cineva mi-ar lua toată puterea și nu-mi vine să mă ridic de pe scaun zile în șir, să stau aici, cu păianjenul, eu să-i rup plasa și el s-o tot facă din nou și din nou, singuri în univers, fără nicio muscă în jur.
Într-o viață suspendată parcă de promisiunea unui viitor mai bun, în care praful ce se așază necontenit pe suprafețele existenței sale va putea fi șters definitiv, personajul lui Cosmin Perța se luptă cu meschinăria unei lumi abrutizate, în încercarea de a-și înțelege, măcar parțial, universul interior. Asemenea unei muște prinse în pânza uriașă a vieții, Samson nu poate evada din propria singurătate, din lumea ce îl târăște înapoi în zvârcolirea ei apăsătoare și violentă ori de câte ori ar încerca să i se opună, nu se poate sustrage amintirii unei copilării pe care nu a trăit-o, de fapt, niciodată și nu poate opri parfumul impregnat în hainele mamei din a se risipi odată cu trecerea timpului. Configurată pe fundalul realității dezumanizate și crude a anilor ’90, povestea din Să nu se aleagă praful de toate pare a se naște prin și pentru durere, o durere care te aruncă, deseori fără știrea ta, într-o singurătate viscerală ce conduce doar la violență, alcoolism și degradare.
Lovit din toate părțile de abrutizarea și monstruozitatea unei lumi ale cărei nedreptăți le-a descoperit mult prea devreme, Samson o ia de la capăt, din nou și din nou, încercând să își schimbe cursul destinului și să taie sforile ce îl țin captiv în propria suferință. Înfățișarea și incapacitatea de a simți durerea fizică nu îl privează de chinul interior, ce îi cotropește întregul suflet și îl determină să acționeze în absență, urmărind parcă un scurtmetraj alb-negru în care scenele se derulează alert, aproape mecanic.
Mereu ai de ales, spun toți. Dar eu nu simt asta. Cele mai multe lucruri nu-ți dau de ales.
Subintitulat „O poveste violentă”, romanul lui Cosmin Perța se deschide cu o scenă de o tulburătoare duritate, care este însă filtrată de inocența ochilor ce asistă la spectacolul crud al lumii. Ați văzut vreodată un câine care se sinucide? Eu am văzut. Întreaga viață a lui Samson, în special după moartea mamei, pare a fi subsumată nefericirii și unui acut sentiment de singurătate, potențat de atitudinea tatălui ce recurge la alcool, devenind „anesteziat” atât fizic, cât și la nivelul trăirilor. Odată ajuns în oraș, Samson se confruntă cu dificultatea de a se integra în societate, induce frică celor din jur, fiind incapabil să își reprime impulsurile violente. Ulterior, acesta își stabilește un scop ce îi oferă, dacă nu certitudinea, măcar posibilitatea unui viitor „mai bun” și astfel se implică în diferite afaceri ilegale pentru a câștiga bani și a pleca în Germania. Scenele încărcate de violență și abrutizare trădează cruzimea unei lumi tulburate de perpetue transformări și convulsii sociale în care Samson este ținut prizonier, fiecare efort de a evada întorcându-se împotriva sa. Personajul lui Cosmin Perța nu este insensibil, ceea ce e confirmat de dragostea pentru Ilona, singura care îi amintește de prezența pură, încărcată de bunătate și de frumusețe interioară a mamei. E însă un marginal și un marginalizat, un însingurat, un inadaptat.
Astfel, Samson, în încercarea zadarnică de a salva lumea de nedreptate și de răutatea ce schimonosește sufletele tuturor, sfârșește asemenea câinelui sinucigaș a cărui imagine deschide și închide romanul, incapabil de a simți și de a exprima durerea mai mult decât printr-un scâncet surd, repede astupat de zgomotele unui tren nesfârșit deplasându-se pe șinele ruginite ale societății.
Nu știm nimic, de fapt, despre cei de lângă noi. Vedem o suprafață despre care credem că o pătrundem, că înțelegem, când de cele mai multe ori nu ne înțelegem nici pe noi.
Într-o luptă sângeroasă pentru supraviețuire, în care Samson pare lipsit de posibilitatea de a alege, înstrăinându-se de sine și trăind cu repulsia față de lumea înconjurătoare, relațiile cu ceilalți se rezumă doar la violență: oricine sau orice se poate întoarce împotriva lui și nu îi rămâne altă opțiune decât cea de a-și ascunde sensibilitatea, tot ceea ce ar putea fi considerat slăbiciune în ochii reci ai societății, în sufletele moarte ale celor din jur. Îmi place să citesc în ascuns (…) Ăsta e micul meu secret. Dacă s-ar afla, ar crede toți că-s moale. În spatele unei înfățișări dure, aspre, al violenței necontrolate și al aparentei indiferențe, se ascunde o sensibilitate ultragiată ce sfidează obscuritatea și intransigența lumii, dezvăluită abia la sfârșitul romanului, în monologul în care se întrezărește încă speranța unei salvări, a unui viitor departe de cruzime și singurătate. Într-adevăr, Samson este imun la durerea fizică, însă o resimte acut pe cea interioară, trăiește copleșit de dorul și, simultan, de rușinea față de mama sa, e revoltat și furios pe tatăl care l-a abandonat și nu reușește să se înțeleagă pe sine, să-și determine limitele propriei ființe. În ciuda aparențelor, violența lui nu trebuie pusă pe seama răutății, ci a ignoranței, a inconsecvenței și a sărăciei lumii în care viața capătă valențele unei lupte pentru supraviețuire. Pentru că nimic nu este mai dureros decât să rămâi pe cont propriu într-un război necruțător cu ceilalți și, mai presus, unul cu tine însuți ce pare a conduce, inevitabil, la autodistrugere.
Cred că există ceva în trecutul nostru care declanșează o cale de la care nu te mai poți abate. Chiar și atunci când te îndoiești profund de finalul și corectitudinea drumului pe care ai pornit, nu mai poți da înapoi. Ceva din tine te împinge de la spate, ca pe o mașinuță stricată, cu o roată înțepenită, pe care un copil încăpățânat o târîie pe ciment până o rupe.
Ceea ce impresionează în romanul lui Cosmin Perța este tocmai simplitatea prin care este redată viața lui Samson, realitatea unei societăți căreia poți doar să i te supui sau pe care trebuie să o înfrunți, incapabil de a te sustrage din atrocitatea și nebunia ei. Avem în față un personaj puternic nu doar din punct de vedere fizic, ci și moral, care nu se lasă spintecat de sabia cu două tăișuri a lumii și a cărui durere interioară este într-atât de profundă, încât cea fizică devine imperceptibilă.
Amestec de violență incontrolabilă, luciditate și solitudine, romanul lui Perța reușește să cuprindă în esența lui o imagine clară, necruțătoare a ceea ce înseamnă singurătatea individuală, dar și cea colectivă, a modului în care răul se infiltrează pretutindeni și ucide tot ceea ce este uman și frumos, lăsând doar praful gri, înăbușitor să se aștearnă asupra amintirilor noastre, acoperind totul cu un strat necruțător de violență.
Singurul care rămâne este ecoul stins al scâncetului, speranța și promisiunea unui viitor mai bun, mai curat și ocrotit de răutatea lumii.
*Antonella MALFARA, redactor-șef Alecart, elevă în clasa a X-a, științe, la Colegiul Național Iași, este calificată și anul acesta la faza națională a Olimpiadei de limba și literatura română, după ce anul trecut, a obținut, la aceeași competiție, Mențiune.
Foto: Andrei RUSU
