Acceptând că lumea modernă și, implicit, literatura nu sunt incompatibile cu tragedia, aceasta începe, în spațiul vidat de prezența transcendenței, din momentul în care omul ratează moartea. În tragedia antică, sub faldurile desfășurate amplu de necruțătoarea Ananké, eroul opune abisului o forță interioară indestructibilă, purificând lumea de demonii întunericului prin inflexibilitatea deciziilor sale. Omul modern devine însă doar spectatorul obosit al propriei existențe, purtându-și în lume rănile sângerânde și transformându-și eșecurile, vulnerabilitatea într-o continuă și aprigă luptă cu ceilalți, lovindu-i cu o forță invers proporțională (dar întotdeauna mai mare) celei care i-a generat nimicnicia. De la Tennessee Williams, la Edward Albee și Eugene O’ Neill, prin atmosfera sufocantă a pieselor cehoviene și a poeziei lui T. S. Eliot, Tracy Letts, reușește în August: Osage County să transfere în sânul unei familii disfuncționale întreaga problematică a ființei care se confruntă cu boala, resemnarea, ratarea, urâtul din sine, toate însă întoarse spre ceilalți cu semn contrar, transformate în agresivitate, indiferență, meschinărie, nevoia de a răni, imposibilitatea de a înțelege și accepta.
În decorul modern, supraetajat, respirând eleganță și bun gust (reflexie a visului american împlinit), al Westonilor se joacă viața destrămată a acestor ființe monstruoase în egoismul și incapacitatea de a-și înțelege demonii interiori. În piesa regizată de Claudiu Goga, pe fundalul asemenea unei fotografii al locuinței lui Beverly Weston, se derulează, cinematografic, în scene simultane sau alternante, o „decupare” a relațiilor interfamiliale descompuse, degradate, de o sfâșietoare și dureroasă incongruență. În lumina puternică a adevărurilor pe care personajele le poartă cu sine, imaginea lui Beverly (Emil Coșeru) e încă de la început aceea a unei ființe frânte de aburii alcolului și de acceptarea înstrăinării de Violet (Mihaela Arsenescu Werner), prin dependența de medicamente a acesteia, bolnavă de cancer, mestecându-și ura și indiferența în izbucniri sarcastice. Sub deschiderea lui Eliot, „Viața e prea lungă”, Beverly livrează adevăruri dureroase: „nevastă-mea ia pastile și eu beau”, „cărțile mele, ultimul refugiu”. În conul de lumină care cuprinde silueta personajului, luciditatea și oboseala se întâlnesc. Emil Coșeru reușește să nu anticipeze nimic din hotărârea suicidală a lui Beverly în această primă secventă; resemnarea, ea singură, și silueta descărnată a personajului refac ulterior criza acestuia. „Ochii nu sunt aici/ Nu sunt ochi aici/ În valea aceasta a stelelor moarte/ În valea aceasta adâncă/ Falca aceasta spartă a împărățiilor noastre pierdute” răsună parcă constant în gesturile și atitudinile acestor „oameni găunoși”, „oameni împăiați”, „cârpe umplute cu paie” care se încrâncenează în mizerie. Deveniți străini în propria existență, cedează indiferenței. În familia Westonilor par a se aduna tarele unei întregi umanități decăzute: relații incestuoase, înstrăinarea celor trei surori, pierderea echilibrului și căutarea uitării în vertijul ierburilor sau al joint-urilor, dependența maladivă de celălalt, trivialitate, delir, agresivitate. Claudiu Goga recuperează fâșiile de adevăr prin alternanța luminii cu întunericul și prin suprapunerea unor scene semnificative. Decorul etajat e gândit pentru a susține jocul dintre adevăr și minciună a acestor existențe surprinse în punctul de criză, oferind imaginea de ansamblu asupra unei familii disfuncționale. Fie că este vorba de scene de grup care lasă locul încremenirii personajelor în ipostaze semnificative sau de jocul pe mai multe planuri simultan, fie de o confruntare în doi sau de scene de sine stătătoare care refac atmosfera încărcată, profund tensionată și viciată de vinovății și orgolii, regizorul reușește să creeze acut impresia de viață, accentuând psihologia tulbure, maladivă a fiecărui personaj. Intuiția de a nu face din Violet figura centrală, deși ea ocupă permanent prim-planul, îi dă Mihaelei Arsenescu Werner posibilitatea de a nuanța fiecare dintre laturile psihologiei feminine. Egoismul, nevoia de a răni, distanțarea prin transa indusă constant de medicamente, frica de moarte și conștientizarea relațiilor la limita patologicului cu cei din jurul său, agresivitatea, lasă locul unei sfâșieri interioare care nu fac mai puțin din personaj un monstru, dar îl nuanțează. Trecerile de la sarcasm și reproș la nevoia de tandrețe și neputință sunt excelent reușite de Mihaela Arsenescu Werner, care conferă acestui personaj puternic, deloc congruent deopotrivă trăsături abisale și fragilitate. Un aer de nebunie alternând cu dureroasa nevoie de a-l lovi pe celălalt plutește permanent. Dispariția (și apoi vestea morții) lui Beverly este pretextul reîntregirii familiei și al radiografierii pulsiunilor interioare ale fiecărui personaj, a eșecurilor și animozităților dintre ele, a profundei mlaștini existențiale în care sunt prinse. Niciunul dintre cupluri nu e doar element de fundal, nu e niciodată un prea mult al răului și al surpării morale, în ciuda impresiei că spațiul în care se mișcă toți este din ce în ce mai îngust și mai sufocant. Relațiile dintre cele trei surori: Barbara (Doina Deleanu), Ivy (Haruna Condurache) și Karen (Petronela Grigorescu) sunt redate prin scene în care fiecare e prinsă în propriile eșecuri și în care respiră intertextualitatea (cel mai pregnant cu piesele cehoviene, căci părăsirea casei Weston de către Ivy e la fel de imposibilă ca plecarea spre Moscova a celor trei surori, dar și cu Strindberg, Albee sau O’ Neill și proza scurtă a lui Simone de Beauvoir). La fel și căsnicia marcată de discuții interminabile, în contradictoriu, a lui Mattie Fay (Tatiana Ionesi) și Charlie (Teodor Corban). Barbara pare a fi cea mai puternică, aparent independentă. Eșecul căsniciei cu Bill (Constantin Pușcașu) și relația cu fiica adolescentă exprimă însă o reprimare a oricărei feminități. Doina Deleanu îi surprinde bine aerul de carcasă vidată de orice umanitate, dar o anumită emfatizare a discursului suprapusă peste distanțare creează o breșă în personaj. Scena din actul al treilea, când Barbara preia simbolic, unificând, imaginea celor doi părinți, cuprinsă de detașarea obținută prin alcool și de inflexibilitatea lui Violet, sugerează nu doar transferul de la o generație la alta, ci, mai mult, un vid care ia forma unei răceli denaturate. Ivy, la rândul ei, e rănită, mutilată deopotrivă de indiferența mamei și de a tatălui, căutându-și salvarea în relația incestuoasă cu vărul primar (în realitate fratele ei), „micuțul Charles” (Cosmin Maxim). Ratând șansa de a pleca asemenea surorilor ei, își anulează feminitatea, deraind în relații bolnăvicioase prin amestecul de tandrețe maternă și nevoia de a se salva. Cu un minim gestual, Haruna Condurache dă personajului suficientă dramă fără a-l închide însă în aceasta, căci Ivy e în aceeași măsură o victimă și un personaj cinic, un mecanism dereglat, în transă, la care indiferența și disprețul coexistă. Petronela Grigorescu face din Karen micuța păpușă americană, purtată în viață de propriile pulsiuni sexuale și de stupiditate. Îi reușește surprinderea superficialității, a idiotizării semimaladive în care trupul devine marfă de schimb, dar într-o mai mică măsură tragismul situațiilor în care orbirea e mai degrabă o modalitate de a se apăra decât condiția ei reală. Răceala dintre surori, tensiunea dintre așteptările părinților și alegerile copiilor, incapacitatea de a-l înțelege pe celălalt (privit, prin ricoșeu, ca dușman) sunt accentuate de relația dintre Mattie Fay și Violet, dintre ea și soțul ei Charlie, respectiv, propriul fiu. Agresivitatea, nevoia de a controla pârjolind orice urmă de afecțiune, închistarea și egoismul coexistă cu traumele suferite în trecut de cele două surori, dar și cu adevărul despre nașterea „micuțului Charles”: fiul lui Beverly. Sufocând și disprețuindu-l, Mattie Fay se zbate să reprime consecințele gesturilor sale, anihilând personalitatea tânărului și pe a soțului. În timp ce psihologiile feminine sunt atât de abisal fațetate, imprimând pulsiunilor interioare forme multiple ale monstruozității, bărbații din familia Weston, mai puțin Beverly (zdrobit de indiferența indusă de pastile a lui Violet și de mercantilismul acesteia) au o mai mare unitate a caracterului, asta neînsemnând însă un comportament mai puțin deviant. Constantin Pușcașu joacă bine în rolul lui Bill, un profesor a cărui slăbiciune se manifestă în escapadele amoroase cu studente puțin mai vârstnice decât propria fiică și în relația atât de permisivă față de aceasta, căreia îi tolerează nu doar iarba fumată, ci și înstrăinarea și dezabuzarea. Momentul în care ocupă scaunul din biroul lui Beverly, silueta sa apăsată de o povară neasumată fiind clar decupată de lumină în penumbra camerei, sugerează deopotrivă frustrarea și încrâncenarea celui care s-a ratat nu doar în plan familial, ci și în cel profesional. Un joc excelent face Teodor Corban în rolul lui Charlie, soțul lunatic, purtat în universul totalei indiferențe de efluviile ierburilor pe care le fumează. Semipasiv în relația cu Mattie Fay, punctul său sensibil, singurul care îl face să reacționeze în fața locvacității acesteia, e „micuțul Charles”, pe care nu-l poate însă salva de semidebilitatea afectivă. Steve (Călin Chirilă), logodnicul lui Karen, e canalia indiferentă, pasându-i jonturi lui Jean și atras obsesiv de nevoile sexuale, pendulând între dorința de a o poseda pe Jean și provocările lui Karen. O lume de monștri, fiecare închis în sine, dar nu mai puțin violent în relaționarea cu ceilalți, fiecare mutilat și mutilând. Fără a impresiona regizoral, relativ aproape de ecranizarea lui John Wells, trenând uneori în surprinderea vertijului manifestărilor pulsiunilor sinelui, piesa regizată de Claudiu Goga reușește să aducă un suflu puternic de tragedie existențială în aerul cenușiu al ultimelor premiere ieșene.
