Trupul meu eviscerat își pierde treptat consistența. Plutesc pe stradă ca un montgolfier în derivă.
În interiorul acestor carnete stau ascunse, stivuite minuțios, reduse la cei trei centimetri grosime ai cărții, observațiile unei „duduci de marțipan” – fragmente de viață recompunând o lume privită de fiecare dată cu alți ochi, la o altă vârstă. Textele, propunând fiecare un nou scenariu al existenței, nu par a fi legate de decorul pe care îl regăsim zi de zi în jurul nostru, ci se impregnează de suprarealism, depășesc spectrul vizual obișnuit și dobândesc astfel o acută sensibilitate a percepției și a senzației. Pentru că poemele Doinei Ioanid sunt construite din imagini percutante, pe care le simți ca fiind vii, se formează în interior și se scurg spre exterior, creând o lume în care pășești fără nicio îndoială că e chiar lumea adevărată, în ciuda formelor ei stranii: covorul cu cocori, pupila albastră a păsării de la abator, oasele sidefii, anemonele de la capătul patului. Nu mai există un trecut individual, ci totul se amestecă într-o istorie comună, povestită de o unică voce puternică și, în același timp, marcată de fragilitate, prin excelență, încărcată de feminitate.
La 18 ani știam măcar împotriva cui să mă războiesc, cui trebuie să-i sparg geamurile, la cine să mă răstesc. Acum totul pare irelevant.
Citind antologia Carnetele duducăi de marțipan (apărută la editura Charmides) devii fără să vrei un martor la dragoste, maturizare, dor, singurătate, frică, toate transpuse prin filtrul schimbărilor ce au loc în modul poetei de a percepe lumea și sinele. Timpul pare a fi o pătură aruncată asupra flamei sufletești, reușind încet-încet să domolească din reactivitatea la stimulii lumii. Prin experiențele acumulate, unele anodine, ființa prinde o formă din ce în ce mai puțin maleabilă. Ea rămâne cu regretele unor oportunități ratate, ale unor amintiri netrăite până la capăt, primind în schimb remediul acceptării. Acceptă singurătatea, pe cel de lângă ea, durerile și dezamăgirile, cu alte cuvinte, acceptă lumea așa cum este.
Trăiesc deodată cu ziua care trece.
,,Duduca de marțipan” este un volum ce cucerește prin sensibilitatea cu care înregistrează realitatea, transpusă sacadat ca niște abțibilduri lipite unele peste altele, formând împreună un tablou al descoperirii de sine și al fragilității, al tinereții rătăcitoare. Aici, în prim-plan cade receptarea cadrului, o recuperare a amintirilor din copilărie (plimbările cu tramvaiul, figura bunicilor, cofetăria adormită), tranziția la condiția de duducă de marțipan (În geamul vitrinei, chipul tău semănând cu al duducii de marțipan.) și secvențe din lumea maturității proaspăt descoperite. Ființa pare a fi un nucleu de lumină și de sensibilitate ce ia în stăpânire lumea și se lasă cuprinsă de la extremități de rugina, sălbăticia, moartea și boala pe care le implică viața. Este o tinerețe rătăcitoare și trepidantă, iar vocea poetică pare a naufragia într-o realitate care nu îi aparține tocmai datorită atenției la detaliile ce o înconjoară și abilității de a le apropia de sine prin diferite jocuri de asociere și metaforă. Sunt jocuri ale minții, folosindu-se de materialele exterioare, o alternativă la prietenii imaginari din perioada copilăriei, ființa părând a-și alina singurătatea prin însoțirea permanentă a trupului de către un receptor „lucido-visător”.
Stau și mă holbez la pielea din talpă: Încrețita după baie. o bucată de faianță cade cu zgomot. în locul ei, o urmă de ghips cu aracet. de acolo, o bătrână îmi face semn. degeaba te maimuțărești degeaba te fandosești cu fuste mini și podoabe de tinichea. Și, în treacăt fie spus, nici măcar nu știi să porți pantofi cu toc. ar trebui să renunți. Haide, ia-ți scăunelul și vino lângă mine, să stăm ca două buturugi acoperite de mușchi. – ,,E vremea să porți cercei”
Poemele își îndreaptă atenția asupra iubirii pentru celălalt, în spațiul securizat al intimității cuplului ce oferă sentimentul de siguranță și de împlinire, în ele insinuându-se, totodată, presiunea de ,,a-și pune cerceii’’, de a îndeplini sarcinile ce apar odată cu atingerea unei vârste, odată cu perceperea unei nostalgii dulci-amărui, a unei tristeți bine înrădăcinate și moștenite de la bătrânii care nu mai pot urca scările, de la neputința unui copil de a vorbi; e nostalgia zilelor ce nu rămân, a burții ce devine simbol al copilăriei trecute. În jurul acestor senzații gravitează cele două volume consecutive ,,E vremea să porți cercei” și ,,Cartea burților și a singurătății”. Aici iubirea răsare în viața femeii când îl găsește pe celălalt sau, mai curând, când el o găsește pe ea și devine busola existenței sale (Dar tu vii la timp, strecurându-te printre femeile țanțoșe, propulsate de propria frumusețe, printre bebelușii magnifici și te oprești în fața mea. Îmi aduci sandale cu toc și mă înveți cum să merg fără să-mi sucesc gleznele.). Prin intermediul iubirii, ea se împlinește ca femeie, învață să fie ea însăși, înțelege și trece prin lumea maturității învăluită în îmbrățișarea lui. Relația dintre cei doi este înălțătoare și percepută ca o condiție de existență, motivul pentru care soarele luminează diminețile, pentru care trezirea din cele mai chinuitoare vise este reconfortantă și pentru care firul vieții nu își pierde coerența. Nevoia de a-l cunoaște pe celălalt pe deplin, nevoie ce nu se vrea satisfăcută doar la suprafață, care caută un nivel visceral al uniunii celor doi, dorința de a-l vedea pe celălalt în totalitate, de a-i putea simți sufletul suprapus peste al ei surprind adâncimea la care dragostea pentru bărbatul de lângă pulsează. În această etapă încep să se strecoare însă și temerile vocii poetice, sub forma cuvintelor unei ,,bătrâne”, cumulând toată greutatea unei vârste în care corpul se ofilește, pierzând vitalitatea și libertatea primei jumătăți a vieții și simțind moartea la o aruncătură de băț – atât de aproape că poți sta pe aceeași bancă cu ea. Totuși, atât în ,,E vremea să porți cercei”, cât și în ,,Cartea burților și a singurătății” prezența celui iubit reușește să o reducă la tăcere pe ,,bătrâna” din interiorul ei și să dea sens existenței femeii, astfel încât cuplul depășește stadiul de început, plin de înfocare și de bucuria găsirii celuilalt, dobândind stabilitate, dar nediluând intensitatea sentimentului.
Am să vin la tine, bunico.
În ,,Cartea burților și a singurătății” vocea se cufundă în nostalgia copilăriei, evocă imaginea bunicilor, a mamei acum îmbătrânite, a oamenilor ce făceau parte din mica lume de copil. „Burțile” sunt cele care ne fac oameni, care par a fi incompatibile cu vreo idealizare a ființei umane – preferăm să ne îndreptăm atenția către părțile ce tind spre spiritual, cele sterile: inima, creierul, ochii, cele care fac legătura între trup și inteligență, simțire, ce ne situează în vârful lanțului trofic. De aceea, imaginea burților ne aduce aminte de condiția noastră: suntem un mecanism complicat de organe și fluide care se poate defecta oricând. Acest orgoliu, de a face o separație între demn și nedemn, se întâlnește printre soldați, cu precădere printre cei răniți în lupte, care au rușinea de a se întoarce acasă cu diferite boli ce nu insufla eroismul războiului, cum este „un glonte în inimă” – dilemă prezentă și în opera camilpetresciana ,,Ultima noapte de dragoste, Întâia noapte de război” sau în piesa de teatru a lui Matei Vișniec ,,Întoarcerea acasă”. Dar, în egală măsură, aceste „burți” ascund povești ale copilăriei și sunt conectate la figura bunicilor ce trezește acel sentiment de dor, de căldură, corelat liniștii căminului și iubirii lor pentru nepoți. Această emoție este stârnită de prezența morții care a luat cu ea pe cineva drag, iar ființei nu îi rămâne decât să absoarbă absența, să o accepte și să digere realitatea nouă în care un om din inima sa este înlocuit doar de amintirile cu acesta.
Sting lumina și mă întind pe pat. În întuneric, un pahar cu apă minerală.
Singurătatea se prelinge și asupra următorului volum, ,,Poeme de trecere”, care lasă chiar această impresie – a unor frământări, gânduri, dezamăgiri, dureri provocate de trecere. În aceste texte se remarcă mai ușor zbuciumul, deoarece privirea se focalizează asupra sinelui, ființa lăsându-se purtată pe valurile posibilității, tânjind a trăi altfel, altcândva. Un fel de exasperare cuprinde femeia ce parcă ar vrea acum să năpârlească, și nu doar de trup, ci și de sine, astfel ajungând la forma sa cea mai înaltă, mai pură, mai adevărată. De asemenea, este prezentată forța care o ține captivă, puterea ei de a fi independentă de cerințele ce vin din afară, de a rămâne stăpână pe propria persoană, chiar și dacă asta înseamnă asumarea cu încăpățânare a unor suferințe. (,,Cine-a zis că vreau să mă împac? Dacă vreau să-mi port bolile și nevroza ca pe niște pistrui sau ca pe niște brățări?”). În continuare, ,,Scrisori pentru Taia Dumitru” readuc sentimentul de dor, tristețea despărțirii de cineva apropiat sufletului, însă de această dată mai sfâșietor, mai disperat. Poemele sunt adresate bunicului și pendulează între rememorarea momentelor de când acesta era în viață, clipe obișnuite, lipsite de excepționalitate, care sunt însă atât de valoroase pentru cei ce încă mai respiră, și compararea vieții dinainte cu lumea nouă, ireală, o lume fără Taia Dumitru (,,Oricum, de-atunci nimic nu mai e la fel, soarele s-a micșorat și a pălit, plouă mult, iernile sînt mai lungi.”).
Și-a rămas numai așteptarea mestecând lumea între gingiile ei negre, deja cangrenate. Și așteptarea asta nu poartă nici un nume.
În această ultimă secvență a antologiei Doinei Ioanid este prezentată o perspectivă care pare deja resemnată cu capitularea în fața vieții de femeie, când trupul a luat-o înaintea spiritului și astfel se creează o discordanță între cele două. Trupul poate fi văzut cu o anumită detașare, de parcă sufletul privește deasupra dovezii palpabile că există și a existat 37 de ani. Vocea își asumă o maturitate exacerbată și reflectează asupra vieții cu regretul latent și docilitatea specifice unui bătrân. Inima se contrazice cu mintea, deoarece are energia, dorința de a se înălța la cer, chiar și atunci când crește din asfalt, ,,dar ea tot nu vrea să coboare”, însă gândirea este cea care o trage în jos, ce poate fi numită și „aricioaica”, îi șoptește ceva la ureche și îi spune să se potolească, pentru că ,,sunt numai un cartof în ploaie”. Poemele sunt încercări de a îmblânzi această „aricioaică” în căutarea unui loc întunecat, umed și comod în care să își conducă prietena și să își petreacă restul vieții. Este o luptă între voința de a trăi și lipsa puterii de a mai încerca să mimeze vitalitatea. Ultimul poem aduce un element nou carnetelor duducii de marțipan, și anume întoarcerea către Dumnezeu – rugămintea ca Acesta să îi împartă sufletul în micile miracole ale vieții, în crizanteme și gărgărițe (,,Culege-mă și dă-mi iarăși drumul în lume.”). Astfel, ultima dorință este una de conciliere cu viața, de a face parte din sufletul pământului, o îndeplinire a rostului omului pe lume.
Carnetele duducăi de marțipan denotă forța unui suflet și vigoarea poeziei. De la primul contact cu textele Doinei Ioanid cititorul simte sensibilitate acută a poetei în a recepta realul și apoi în a-l reda în imagini percutante, însuflețite de vocea feminină care caută, transpune, trăiește fără rest. Este, așadar, o antologie ce oferă un adevărat spectacol al poeziei Doinei Ioanid, la care fiecare se poate reîntoarce oricând și se va redescoperi de fiecare dată mai adânc, mai acut.
*Ana Maria Constantinescu, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, științe, la Colegiul Național Iași.
