A căuta, a descifra & a vedea. Cain & Eseu despre orbire sau Jose Saramago la puterea a treia

Istoria oamenilor e istoria neînțelegerilor cu dumnezeu, nici el nu ne înțelege pe noi, nici noi nu îl înțelegem pe el.

Mi-am început periplul prin opera lui Jose Saramago chiar cu ultimul său roman, Cain. Un titlu, un personaj și un posibil subiect care îmi surescitau interesul și care urmau să  faciliteze întâlnirea cu scriitorul portughez într-o manieră aproape cu neputință de anticipat, căci așteptările unui cititor încă nefamiliarizat cu universul și cu întreg setul de teoreme propuse de Saramago s-au ciocnit de realitatea unui roman comic, bizar și puternic, toate în același timp și în aceeași măsură. O mărturie încă vibrantă a omului aflat  între încercare și imposibilitate, între încredere și tăgadă, între acțiunea de a căuta și cea de a descifra răspunsuri.

Nu un roman despre incoerențe, cât un roman despre incompatibilități și revoltă, un roman scris cu umor și năduf, o ultimă luptă și, parcă, o ultimă strigare către un (D)dumnezeu niciodată înțeles, asimilat și filtrat permanent dintr-o perspectivă distantă. Un roman al căutărilor și nu unul al necredinței, un roman în care o unică frază rezidă puternic și intangibil Istoria oamenilor e istoria neînțelegerilor cu dumnezeu, nici el nu ne înțelege pe noi, nici noi nu îl înțelegem pe el. Un jurnal sub formă de roman în care nu acțiunea în sine este cea cu adevărat revelatoare, ci gândurile și convingerile unui autor, atât de cunoscute deja pasionaților de Saramago, vădit ascuns aici în spatele unui personaj pe cât de bizar, pe atât de intrigant și de ofertant, Cain.

Un Dumnezeu cu d mic

Dumnezeul din romanul lui Jose Saramago este un dumnezeu părtinitor, de multe ori nedrept, un Dumnezeu care nu acționează în conformitate cu setul de valori moral-umane și a cărui atitudine aduce mai mult cu cea a unui zeu vanitos din mitologia greacă decât cu aceea a Dumnezeului omniscient și omnipotent al religiei creștine. Este, de fapt, Dumnezeul Vechiului Testament receptat și portretizat dintr-o cu totul altă perspectivă, un Dumnezeu complet literaturizat, cu neajunsuri și numeroase defecte, un Dumnezeu care pedepsește aspru și pe cei vinovați, dar și pe cei lipsiți vină, un Dumnezeu care, în finalul cărții, nu mai este nici omniscient și nici omnipotent. De ce îl pune Dumnezeu pe Abraham să își omoare propriul fiu doar pentru a-i testa credința? De ce incendiază Dumnezeu cetățile Sodoma și Gomora, lăsând să moară acolo fără cruțare copii? Sunt doar câteva dintre întrebările care mustesc în paginile cărții. Bineînțeles, această manieră de a te apropia de textul biblic a fost și va rămâne discutabilă, existând deja mult prea multe dezbateri în jurul acelorași probleme-pretext, semne de întrebare și motive recurente: „Trebuie sau nu trebuie interpretat textul biblic ad litteram?”, „Unde se oprește înțelegerea noastră și unde începe înțelegerea divină?” etc. Ca atare, să realizăm o analiză a cărții pornind de la ateismul (ori non-ateismul) ei nu ar fi una dintre cele mai productive alegeri și tocmai din acest motiv Cain, personajul și nu cartea, ar trebui să fie punctul de pornire și deopotrivă de legătură dintre ceea ce rămâne și este intri&extrinsec în romanul lui Jose Saramago.

Cain

Cain este conturat, aici, sub forma unei tipologii umane complexe. Ceea ce știm deja cu toții este faptul că îl omoară pe fratele său, Abel, din invidie față de acesta în momentul în care Dumnezeu acceptă doar ofranda sa. Mai departe, însă, Cain nu se conturează sub forma unui personaj nefast, a unui criminal cu traiectorie ascendentă, ci devine un pribeag prin timpuri și spații dintre cele mai diverse, încercând să înțeleagă metodele și atitudinea unui Dumnezeu de nepătruns. Ceea ce este interesant e faptul că portretul lui Cain nu este realizat în antiteză cu cel al lui Abel, Cain nefiind omul prin excelență rău, cum nici Abel nu este omul prin excelență bun. În raport cu fratele său, Cain are conștiința crimei sale, dar și conștiința propriei inferiorității și nimicniciei. În primele sale întâlniri, Cain își asumă identitatea lui Abel și ulterior pe cea a lui Noah, soțul amantei sale, Lilith, mort dintr-o cauză necunoscută. Astfel, Cain încearcă să restituie o parte din cei care sunt morți prin propria sa prezență, acțiune deopotrivă înălțătoare și denigratoare față de propriul eu.

În absența faptelor sale concrete, Cain poate fi privit drept o ipostază mai mult sau mai puțin reliefată a noastră, ipostază care, în anumite momente ale vieții, iese la suprafață și se ceartă cu Dumnezeu. Un conflict necondamnabil prin natura sa pur umană, conflict a cărui soluționare rămâne, de fapt, în încercarea noastră de a căuta și, mai ales, în aceea de a descifra răspunsuri. În fiecare dintre noi se ascunde un Cain, un Abel, în fiecare dintre noi se agită fazele incipiente ale unui conflict și sălășluiește un orb cu ochi vii.

Cred că n-am orbit, cred că sîntem orbi, Orbi care văd, Orbi care, văzând, nu văd.

Analizând romanul Cain din perspectiva romanului Eseu despre orbire, în ce măsură este (ori nu este) Cain orb? Este orbirea o categorie a interpretării subiective? Se impune, mai întâi, o analiză asupra ideii de nume, de data aceasta din perspectiva celui de-al doilea roman amintit: nici nu ne-am gândit să spunem cum ne cheamă, la ce bun, la ce-ar folosi numele, un câine nu recunoaște alt câine sau nu i se înfățișează sub numele ce i-a fost pus, îl identifică mirosul, noi suntem aici o altă rasă de câini, ne recunoaștem după lătrat, după vorbă, restul, trăsăturile, culoarea ochilor, a pielii, a părului, nu contează, de parcă nici n-ar exista, eu mai văd încă, dar până când. Numele reprezintă o parte a identității și a individualității, or, în romanul lui Saramago, orbirea înseamnă tocmai pierderea lor. În aparență, Cain nu se prezintă cu numele său din motive de siguranță personală, însă, în esență, prin actul fratricidului, el a pierdut inconștient o parte din propria identitate, recăpătarea ei implicând doar noi forme ale dedublării. Cain nu este orb, însă nici nu poate vedea cu exactitate semnificațiile traseului său existențial. În această manieră, a căuta, a descifra & a vedea se află într-un raport de interdependență.

Orbirea asociată unui alb lăptos, unei explozii permanente de lumină și nu lipsei totale a acesteia este, în anumite locuri, contrastantă cu cromatica sumbră sugerată de romanul Cain. Orbirea fizică este, în primă fază, un declanșator de agitație și de dezumanizare dacă ea se manifestă în colectivitate. Într-o a doua etapă însă, ea are capacitatea de a umple goluri și de a atribui tuturor aspectelor interiorității noastre albul necesar redefinirii lor, fiind, de fapt, etapa de tranziție dintre încercarea de a vedea și vederea în sine. În periplul său, Cain se află și rămâne în punctul 0, căci nu poate să își accepte propria orbire, nu în raport cu Dumnezeu, nici în raport cu lumea, ci în raport cu propriul sine. Dezorientat, neintegrat, ancorat și stimulat doar de revoltă.

(Articol preluat din ALECART 22.)

 

*Viviana Gheorghian, redactor Alecart, este elevă în clasa aXI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

Lucrare de Ioniță BENEA.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.