Căutând, printre muchii, liniile curbe ale vieții: Câinele de bronz, de Emanuela Iurkin

Iertăm cât putem și cum ne pricepem mai bine

 Vindecarea târzie și întârziată luând forma unei confesiuni parțial adresate, exersarea iertării sub supravegherea unui narator docil, personificarea tăcerii tuturor celor care s-au resemnat neputinței, salvarea refuzată de la auto-învinovățire, vina de a nu fi cine și unde ar fi trebuit să fii, vina de a trăi în foame și în întuneric, de a vorbi și de a nu vorbi, vina și rana vulnerabilității – ar fi doar câteva dintre multele fire, cu migală împletite, ale compactei plase de siguranță care se întinde de la un capăt la altul al romanului Câinele de bronz (editura Cartier).

Atracția și admirația pentru literatura din Republica Moldova m-au determinat să mă apropii cu foarte multă încredere de cartea Emanuelei Iurkin, cu toate că, mărturisesc, nu mai auzisem numele acesteia înainte de anunțarea invitaților de la FILIT – nu pot adăuga decât că este o încântare de fiecare dată când, prin intermediul acestui festival și, în general, al festivalurilor culturale, îmi sunt prilejuite întâlniri cu scriitori și romane care îmi inspiră sentimentul că aș fi pierdut atât de mult dacă acestea nu ar fi avut loc (iar Câinele de Bronz este, fără îndoială, o astfel de întâlnire miraculoasă).

Cum altcumva să mă strecor în lumea intimă a unei astfel de cărți, curajos de scurtă chiar și pentru un debut, dacă nu cu interes crescând și luată prin surprindere în permanență de felul în care îmi capturează și îmi (pre)lucrează sensibilitatea, doar pentru a o elibera, 70 de pagini mai târziu, în gol? Pe măsură ce cadrul începea să se cristalizeze și vocea auctorială impregna mărturiile fărâmițate ale unei existențe revărsate dinspre interior spre exterior, am simțit în frazele Emanuelei Iurkin din ce în ce mai multă familiaritate, totul parcă devenind vag recognoscibil – ca și cum prin paginile ei ar prinde contur întocmai factorul uman, vulnerabil, din fiecare dintre noi. Ceea ce ar trebui să unească aceste mărturii fărâmițate și incoerente se află în interiorul meu. Am încercat să le adun pe toate în una și să mi le scot din cap. Mai mult decât de oameni, mi-e frică de cuvinte, de puterea lor. Sunt de-a dreptul paranoică. Le-am înșiruit pe toate ca să scap de ele. Vreau să înțeleg de ce și unde evadez și, mai ales, prin ce minune reușesc să mă întorc de fiecare dată.

Impresia pe care mi-a lăsat-o construcția mini-romanului Emanuelei Iurkin este aceea că naratorul, (asumând mai mult sau mai puțin din fondul biografic al autoarei), asemenea unui acrobat pe sârmă, înaintează calculat și timid de-a lungul firului (sau, mai bine zis, firavei împletituri narative), menținând în substrat un echilibru de o naturalețe frapantă între evenimențialul exterior și reacțiile pe care acesta le declanșează în interioritate; de fapt, Câinele de bronz apare ca o scrisoare (semi)adresată unei figuri paterne absente sau, cel puțin, greu identificabilă. Colajul viselor mele adunate aleatoriu. Episoadele logice, și, printre ele, focarele de nebunie pură. Modul neobișnuit în care mi se relevă pulsația vieții. Contrastele luminoase, aproape orbitoare, și frumusețea lor violentă definesc un spațiu intim, tensionat, care se dezvăluie lent, întorcându-se înspre amintirile din copilăria unei fetițe crescute înstrăinată de mamă, din studenția unei tinere obișnuite cu foamea, cu întunericul și frigul, înspre frânturile dintr-un aproape-prezent aflat sub semnul nevoii de reconciliere și de afecțiune.

Imagini intuitive

Când centrul gravitațional în jurul căruia se poate concentra acțiunea este disponibilitatea emoțională de a îndrepta, de a reconcilia, de a recupera, refulată și nesatisfăcută, reiterarea dezorganizată a neîmplinirilor și bucuriilor mărunte pe care Emanuela Iurkin o inițiază în roman devine un traseu al pașilor nesiguri. Nu sunt puține imaginile vii, percutante de care autoarea se folosește pentru a pune în lumină felul în care traumele infime ale unor gesturi mici devin elemente de permanență ale fondului afectiv; iar povestea pantofilor verzi (ale căror urme se întrevăd de-a lungul întregului roman) devine, mai mult decât o amintire, o metaforă a felului de a trăi și o obișnuință a firii: așa cum copilăria personajului narator e așezată sub semnul încălțărilor mult prea mari pe care mama le trimite din Moscova pentru a ține cât mai mult timp, dar care nu țin pasul cu creșterea adolescentei, fiind întotdeauna mult prea mari sau mult prea mici, maturitatea acesteia se transformă într-un exercițiu de adaptare imposibil de dus la sfârșit, când trăirea nu poate fi aliniată modului deprins de trăit: O haină de iarnă e o rugăciune către îngerul păzitor pe care o repeți în neștire cu speranța că vei reuși să adormi fără somnifere și, lucru important, dimineața  te vei trezi tot aici, în realitatea asta. De prea multe ori ți s-a reproșat evadarea, ceva ce, se crede, depinde exclusiv de tine. Ai învățat să te ascunzi după zâmbete. E periculos și foarte obositor, dar funcționează. Iar când râzi cu adevărat, o faci cu lacrimi și, până la urmă, tot la plâns ajungi.

 Fără să încerce subterfugii și ascunzișuri, poezia este definitorie pentru atmosfera pe care o creează Câinele de bronz. Dincolo de stilizarea de substrat pe care o realizează, aceasta apare ca un verdict cu privire la un anumit mod, aproape maladiv, de a recepta realitatea: ca o fișă medicală ce dezvăluie un diagnostic stabilit prea târziu și o evoluție pozitivă foarte puțin probabilă. Narațiunea reflectată prin prisma unei gândiri imagistice pune bazele unui labirint psiho-senzorial, în interiorul căruia personajul iartă pentru a găsi vindecarea:  A doua zi, scurta mea va mirosi a jumări. Tristețea mea n-are miros.

 Sinele meu fals, care se hrănește din amintiri sinistre. De-ar muri odată de foame.

Frica de a se expune în fața celorlalți este sincronizată imposibilității de acceptare a sinelui: interacțiunile sub forma elaborării permanente de noi măști, pusă pe seama predispoziției nesănătoase de a evita și de a se ascunde (Obișnuiesc să mă ascund de oameni, sunt rezervată, plină de neîncredere și suspiciune. Întotdeauna merg pe lângă pereți. Mă feresc prima din calea celorlalți. Nu pentru că le-aș purta un respect deosebit. Pur și simplu, uneori mi-e frică de mor.)  Este hipnotic felul în care Emanuela Iurkin reușește să construiască fondul interior al unui personaj hipersensibil și ultralucid, antrenat pentru autosabotaj, el însuși dezarmat în fața posibilității de a se recupera prin atașamente interumane și iubire, fugind din calea așa-ziselor oportunități, fugind din calea șanselor reale.

Voi fi vie în tăcerea asta, deschisă la toate formele prin care se manifestă iubirea. Mă voi accepta cu foamea, frigul și întunericul din mine.

 Ceea ce m-a surprins și m-a încântat la Câinele de bronz este felul în care întregul roman este traversat de o anumită promisiune a acceptării de sine și a iertării, substratul acestuia fiind impregnat de o lumină aparte: difuză și confuză, timidă, a cărei căldură însă radiază și ordonează trecutul evenimențial dureros și prezentul meditativ haotic al personajului-narator. Ca să pătrundă lumina în cotloane, trebuie doar să deschizi ușa și să crezi, și să speri, și să simți, și să știi că ea va veni. Să trăiești de parcă ea ar fi venit. Să înțelegi că nici n-a plecat vreodată. Că a fost tot timpul acolo, că a așteptat. În cea mai mare liniște. Să te ții cu asta. (…)

*Articolul complet în ALECART 23, ediție dedicată FILIT-ului.

 

(Andrada Strugaru, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.