În fața noastră, aici, se află ultimul om care râde, mi-am zis eu. Ultimul om care râde râsetul erelor. De acum încolo, istoria va fi doar lacrimi, iar munca intelectualilor, doar bocetul jelaniei.
Scris după Ultima gară, romanul Călătoria lui Walter Benjamin demonstrează același interes al autorului american pentru recuperarea omului și a posibilului său adevăr interior, a ceea ce se ascunde în spatele biografiei aflate la vedere și convențional reduse la câteva date care refac un destin și opera ce-i reflectă preocupările fundamentale. Într-o încercare de a umple de palpit interior, de a ilumina văgăunile sufletului și culmile gândului, de a releva ceea ce e omenesc, plin de goluri și de slăbiciuni, și ceea ce ține de strălucirea efervescentă a spiritului. E un demers asumat și atent documentat de a reconstitui, așadar, nu doar un posibil mod de a fi și de a simți, ci imaginea mai largă a unei epoci. În acest caz, viața lui Walter Benjamin, filosof și eseist evreu de origine germană, una dintre mințile cele mai uimitoare ale secolului al XX-lea și mutația produsă în întreaga Europă odată cu ascensiunea și venirea la putere a lui Hitler. Pentru mine, Benjamin era Mintea europeană cu majusculă. Într-adevăr, după cum am realizat ulterior, Bătrânul Benjamin era tot ce voiau cel mai mult să distrugă monștrii naziști: acea aură de toleranță și perspectivă ce vine odată cu vederea multor lucruri din multe unghiuri. Gândul lui Gershom Scholem, plecat la începutul anilor `30 în Israel (la rândul lui figură proeminentă, dar de altă natură decât cea a lui Benjamin, convins de noblețea ideilor sioniste și fascinat de rădăcinile evreității) este firul roșu în jurul căruia se construiește volumul și surprinde dubla intenție a lui Jay Parini. Pe de o parte, aceea de a aduce un elogiu gândirii lipsite de compromisuri, culturii enciclopedice, cărții ca formă de perpetuare a spiritului și, pe de altă parte, cea de a surprinde condiția intelectualului strivit de istorie, imposibilitatea sa de a ieși din turnul de fildeș pentru a face față delirului maselor, propagandei, realității. Omul cu întreaga sa nevolnicie și spiritul care trăiește în lumea ideilor. Biblioteca și Istoria față în față, într-o confruntare inegală, transformându-l pe Walter Benjamin în evreul rătăcitor din toate timpurile, în omul înfrânt, martir al propriului fel de a fi și de a gândi, dar și al răului dezlănțuit în lume.
Suferea de obsesiva dorință a multor intelectuali de a îndrepta lumea prin exercitarea unui anumit tip de presiune inteligentă, numai că inteligența omenească nu poate îndrepta lumea.
Jay Parini proiectează, așadar, în personajul său Walter Benjamin condiția tragică a gânditorului trăind momentul de crepuscul al unei lumi și nașterea alteia, o epocă absurdă, revărsându-se violent și aruncând în malaxorul istoriei (meditația asupra istoriei e una dintre temele obsesive ale eseurilor lui Walter Benjamin), în labirintul în care minotaurul a luat chipul hâd al atrocității și al nonsensului și niciun fir al Ariadnei nu există, milioane de vieți. Printre care și pe a sa. Un timp al atrocităților, al urii sufocante, palpabile. Scurta viață a lui Walter Benjamin acoperă sfârșitul secolului al XIX-lea, cu încă stabilitatea mic burgheză și fascinația pentru erudiție și valorile perene ale spiritului, cu iluzia încă nedezmințită (deși începând să freamăte tensionat) în capacitatea culturii de a se situa în afara istoriei dezolante și a tot devoratoare, cu seismele provocate de Marele Război și apoi cu întunecații ani `30, culminând cu Holocaustul. Luându-și viața în 1940, într-un sătuc spaniol de la granița cu Franța, încheind astfel o călătorie în care nici el nu părea a crede cu adevărat spre Portugalia și apoi, de acolo, către Statele Unite sau către Cuba sau către orice altă țară ar fi putut deveni un liman în fața dezlănțuirii apocaliptice de ură îndreptată împotriva evreilor ce pârjolea Europa. Pentru Walter Benjamin, la fel ca pentru alte milioane de evrei, timpul nu a mai avut răbdare. Făcând din el o ruină înainte de vreme, un trup osândit de boală, dar, mai ales, un om fără scăpare.
La fel ca în Ultima gară, personalitatea și viața filosofului sunt refăcute prin perspective multiple, care se întretaie și întregesc, relativizează puncte de vedere și țes contextul intelectual al epocii. Câmpul de bătălie nu mai e însă viața de familie, ci marea scenă a istoriei cu zbaterea a zeci de mii de oameni de a se salva, cu ideologii inumane și credințe ce îi fac captivi pentru un timp sau pentru o viață. Astfel, deși în prim-plan stau ultimele luni din viața lui Walter Benjamin în Parisul unde acesta se refugiase de peste zece ani, apoi răstimpul petrecut într-un lagăr francez alături de alți evrei, urmând scurtul răgaz al revenirii la Paris și, în cele din urmă, călătoria spre sud, spre Marsilia și apoi peste Pirinei în Spania, fresca este mult mai amplă. Romanul își poartă cititorul pe paliere temporale diferite, absoarbe momente semnificative ale biografiei, oferă acces la gândirea filosofului prin citate din principalele lui eseuri și analiza preocupărilor critice, iar fragmentele epistolare inserate conferă autenticitate, devenind fundalul prezentării realității din Franța înainte și imediat după invazia nazistă.
Mă îndoiesc că lumea poate produce un al doilea Benjamin. Și chiar dacă ar face-o, solul continentului ăstuia nu mai e potrivit pentru un asemenea intelect. N-ar putea niciodată înflori în climatul acesta întinat, egoist, lipsit de suflet.
Această tehnică a multiplicării planurilor și perspectivelor menține nu doar tensiunea, ci dă impresia de viață reală, cu tăvălugul ei de întâmplări, cu chipuri ce se ivesc pe pânza memoriei și momente care recuperează figuri proeminente ale culturii și gândirii timpului, atitudini, luări de poziție. De la discuțiile din cafenelele berlineze ale începutului de secol până la felul în care au evoluat legăturile lui Benjamin cu Gershom Scholem, Bertolt Brecht, Theodor Adorno, Max Horkheimer, de la femeile pe care le-a iubit și legăturile obsesive cu acestea (dintre care cea cu Asja Lacis a fost cea mai convulsivă) la căsnicia ratată cu Dora, de la oamenii care l-au ajutat (Lisa Fittko, devenită apoi luptătoare în mișcarea de Rezistență, cea care l-a condus peste granița franceză pe Benjamin până în apropiere de Potbou) la cei ce au renunțat să-i mai ofere ajutorul în fața dilemelor și amânărilor constante ale filosofului de a părăsi Parisul, de a publica mai mult, de a vedea realitatea și altfel decât prin prisma teoriilor și a preocupărilor sale intelectuale, romanul lui Jay Parini adună nume și întâmplări, dar, mai ales, reușește să proiecteze credibil chipul omului care a fost Walter Benjamin. Niciodată prizonier al unei singure idei, tatonând la nesfârșit posibilități și teorii, fascinat de puterea gândului celor care l-au precedat – ca și a tuturor celor pe care i-a întâlnit, notând compulsiv, avântându-se în proiecte niciodată cu adevărat terminate, gârbovit deasupra volumelor de la Biblioteca Națională a Franței, fără a putea accepta rigoarea unui program academic, nemulțumit de la un punct încolo de direcția în care îl determina Adorno să scrie, sedus de personalitatea și de gândirea lui Goethe, polemizând cu ideile lui Gershom Scholem, atras de socialism, dar nu și de modul în care acesta a fost pus în practică, trecând de la admirație la reticență față de Brecht, Walter Benjamin nu a abdicat niciun moment de la acuta nevoie interioară de a merge singur, până la capăt, în căutarea ideii. Drum care nu a făcut din el un învingător, ci o ființă suspendată între neliniști, proiecte multiple, insecurități. Ca întotdeauna, revizuia obsesiv, în speranța că se va apropia tot mai mult, cu fiecare nouă versiune, de o exprimare identică adevărului. Însă era greu. Uneori, statutul ontologic al limbii părea să fie problema, nu realitatea. Cuvintele și lucrurile se potriveau arareori, iar atunci, adesea inconfortabil.
Te aștepți ca toată lumea să aibă grijă de tine. Aștepți miracole.
Dincolo de imaginea gânditorului Walter Benjamin, atent documentată și recuperată admirabil, susținută mereu cu secvențe care îi ilustrează preocupările, Jay Parini se avântă curajos în încercarea de a reconstitui felul de a fi al unui om care, deși a disprețuit viața mic burgheză a familiei în care a crescut, nu s-a putut rupe complet de ea, a suferit de sărăcie, a avut beteșuguri, slăbiciuni și pofte de tot felul. Incapabil de relații pe termen lung, obsedat de femeile alături de care a trăit complicate relații sentimentale, cu un mariaj ratat și regretând că nu a putut fi un tată bun pentru fiul său Stefan, visând ca un adolescent la Asja Lacis, de o tulburătoare inadecvare socială, dar și de o extraordinară bunătate și credulitate, așteptând parcă mereu să fie salvat de propriile șovăieli și dileme (O trăsătură a lui care te scotea din minți, această indecizie care, în cazul lui, se complica din pricina politeții excesive. Oscila permanent între ideea ori opinia asta și ideea ori opinia cealaltă, temându-se ca nu cumva să mizeze pe cartea greșită), iubind Parisul – pentru el capitala culturală prin excelență, sanctuarul gândirii libere dintotdeauna – și tot amânând să îl părăsească, necrezând că nemții ar putea ajunge cu adevărat în Franța, achiziționând cărți rare, obligat apoi să le vândă pentru a avea ce mânca, dorindu-și spre finalul vieții să poată regăsi ceva din Berlinul tinereții sale, trăind aproape buimac printre ceilalți, Walter Benjamin, personajul din romanul lui Parini, e un copil mare, un adolescent când naiv, când intolerant, avântat și sceptic în egală măsură. Era o enciclopedie ambulantă, vie, aproape o caricatură cu această dorință dementă, compulsivă, inumană de a ști totul despre tot ce se putea găsi în cărți. Odată plecat din Paris, singura speranță pare a fi fost nu aceea de a se salva, ci de a face ca manuscrisul pe care îl purta permanent cu sine într-o servietă uzată să ajungă la Adorno, să fie citit și publicat, convins că ceea ce a gândit și a scris e mult mai prețios ca propria viață. Că viața unui om nu e și nu ar trebui să fie mai presus de opera lui: Totul din mine este undeva în aceste pagini. Ultimele luni surprind un bărbat bolnav, chinuit de nevolnicia propriului trup, care nu e înfricoșat de moarte (Benjamin fusese înfrânt ca forță intelectuală în lume, dar nu se temea de moartea ca atare. Moartea era doar unul dintre multele mistere), pe care, de altfel, o provocase de-a lungul timpului de mai multe ori. Un bărbat care alege să renunțe după ce obosise de acest periplu grotesc printr-o lume din care spiritul fusese evacuat și în care violența absurdă pusese stăpânire pe oameni.
Călătoria lui Walter Benjamin (în traducerea Irinei Horea) este în egală măsură un document despre o epocă, un tur de forță ce adună la un loc momente și luări de poziție ale intelectualilor timpului, cartea unei mari (deși intermitente) prietenii, încercarea de a împăca vinovăția supraviețuitorului cu sentimentul acut de neputință, dar, mai ales, romanul unui om ca toți oamenii și al unei minți care promitea să rivalizeze cu cea a lui Kant – dacă Walter Benjamin ar fi avut o altă fire, dacă Walter Benjamin nu ar fi fost evreu, dacă istoria primei jumătăți a secolului al XX-lea ar fi arătat altfel.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
grafică articol: Ioniță Benea
