Caleidoscop sau cărți recomandate la începutul orei de… literatură

Nu vă imaginați că orele de literatură devin pretexte pentru diversiuni… nici măcar pentru diversiuni literare, din păcate. Am ales însă zece cărți despre care mi-ar fi plăcut să le vorbesc mai pe larg oamenilor dragi din bănci, acelora pentru care ora de literatură nu are ca finalitate examenul de bacalaureat. Sunt zece cărți care au apărut – majoritatea – în prima parte a acestui an și despre care nu s-a scris în paginile revistei. Ordinea este desigur, aleatorie. Ceea ce m-a făcut să le aleg a fost tocmai capacitatea lor de a ieși din canonul – din ce în ce mai apăsător – al discursului ex cathedra. Și speranța că la rândul lor, oamenii dragi mă vor aștepta într-o zi spunându-mi: „Haideți să discutăm astăzi despre … (și aici au libertatea de a alege orice carte, mai puțin una din bibliografia obligatorie), pentru că azi avem chef să fim sinceri!”

cina-coperta

    • CINA
      de HERMAN KOCH

Cine este familiarizat cu literatura de limbă germană a ultimilor ani nu va fi surprins nici de rigoarea construcției, nici de fluența povestirii, nici de firescul vocii (perspectiva e a unuia dintre personaje) și cu atât mai puțin de cinismul, de inciziile precise care fac să cadă măștile, dezvăluind treptat fâșii de existență și forme ale răului ce se ascund sub cele mai banale gesturi, luând forma atașamentului, grijii paterne, relațiilor de familie, a bunelor intenții. Cu precădere a bunelor intenții, a normalității, a stabilității. E o radiografie în alb-negru a societății contemporane, în care adevărul se dezvăluie în întreaga lui goliciune și monstruozitate: răul există și e în fiecare dintre noi. Ca într-un joc de oglinzi, perspectivele se schimbă și cititorul rămâne în final față în față cu întrebarea esențială: Eu cum aș fi procedat? Cine sunt eu? Cina nu e o carte a marilor angoase, e un roman care provoacă însă angoasa. Tăind adânc, eviscerând, supurând. Totul într-o lumină de un alb aseptic, la o masă, între niște ființe ce mânuiesc perfect regulile de civilitate.

elizabeth-costello-coperta

    • ELIZABETH COSTELLO
      de J.M. COETZEE

O scriitoare aproape de sfârșitul vieții, așteptând în anticamera morții, nu poate fi în cazul lui Coetzee decât pretextul unui metaroman, al unei proze de idei care nu exclude trama (sincopată), reflecțiile asupra lumii contemporane, asupra destinului individual și colectiv, asupra sinelui și alegerilor personale, disfuncționalităților, inechității sociale, colonialismului, sistemului academic și de validare socială, cabotinismului – marea scenă a lumii și scena pe care se joacă existența unei ființe care refuză să intre în tipare. Un alter-ego scriitoricesc, deopotrivă caricaturizat, ținut la distanță și asumat, personajul lui Coetzee e un nod din care se desfac gânduri despre condiția scriitorului contemporan provenind dintr-o literatură marginală (Elizabeth Costello e australiană, Coetzee sud-african!), despre compromis, mașinăria adulației literare și grotescul situațiilor pe care le implică și, mai mult, despre condiția omului, a artei, a religiei, a umanismului față în față cu mecanismul societății de consum și în caruselul relațiilor interumane devenite schizofrenice. O carte care respiră și își trage subtil sevele din atmosfera kafkiano-joyce-iană, care provoacă intertextual și care, în mod cert, e departe de a fi confortabilă.

 

andrei-cornea-coperta

    • UIMITOAREA ISTORIE A LUI ȘABBATAI MESIA
      de ANDREI CORNEA

Un roman al unei lumi, cu iz istoric, foarte bine documentat, care respiră în volute largi și leagă epoci și povești, destine și spații, spunând povestea lui Șabbatai, Mesia pentru unii, un măscărici pentru alții, fanatic și carismatic în aceeași măsură, nebun sau vizionar, un „personaj” atipic care a reușit să inițieze o mișcare religioasă despre care încă se știu foarte puține, un evreu convertit la islam, dar nu mai puțin evreu, un cabalist apostat, deopotrivă pur și desfrânat. E o poveste care se spune într-un context istoric precis, la aproximativ trei secole de la realitatea pe care o înfățișează, în Salonicul care nu mai e deloc spațiul în care ortodocși, musulmani și evrei au coexistat de veacuri, ci un oraș care se pregătește, la sfârșitul primului război mondial, să devină exclusiv grec și ortodox. E orașul în care destinele unui dönmeh (numele urmașilor mișcării lui Șabbatai), doctorul Mehmet Akif, se întretaie cu cele ale rabinului evreilor sefarzi, Saul Amarillo, și ale avocatului grec Spiros Philippidis, iar imaginea lui Șabbatai și a mișcării sale religioase se corelează subtil cu realitatea politică și fanatismele prezentului. Ușor artificial narativ, romanul recuperează însă extraordinar o lume cu toate implicațiile ei religioase și istorice.

 

podul-cu-trei-arce-coperta

    • PODUL CU TREI ARCE
      de ISMAIL KADARE

O tulburătoare alegorie a istoriei care se scrie în registrul minor al faptelor aparent neesențiale, netulburătoare: povestea podului care se va înălța peste Ujana cea Rea, legând Balcanii de Imperiul otoman. Un timp al semnelor, al prevestirilor nefaste, al schimbărilor, al temerilor. Un timp al crimei, al înălțărilor, al unui Dumnezeu obosit și al unor oameni mărunți, un timp ce prevestește schimbări dramatice sub razele aurii și impasibile ale semilunii și un călugăr ce consemnează faptele conferind romanului tonul grav al mărturiilor de Ev Mediu, deopotrivă uman și pulsând de prezența credinței. Poate abscons pentru cei care nu împărtășesc realitatea folclorului balcanic (în centru se află balada necesității sacrificiului pentru înălțarea unei construcții durabile (Monastirea Argeșului) – în varianta ei albaneză, dar rarefiată și desacralizată, filtrată în interpretări multiple), Podul cu trei arce e un roman al tăcerii prevestitoare, al așteptării, al insinuării răului, al acceptării acestuia, o meditație asupra schimbărilor, a perfidiei istoriei și umanității.

 

muntii-rosii-coperta

    • MUNȚII ROȘII
      de PETRA HŮLOVÁ

O saga de familie și cinci voci narative aparținând unor femei asupra cărora stepa și realitatea dură își pun pregnant amprenta. Fără patimă, dar clocotind de îndârjire, resentimente, adevăruri dureroase, alegeri nepotrivite și decădere, de acceptare, negare sau revoltă, se conturează treptat o realitate exterioară (iurtele, viața mizeră, oazele de frumusețe și inocență, tentaculele orașului, boala, moartea), una familială (cu ramificații multiple) și mai multe vieți interioare. Incongruența perspectivelor accentuează imposibilitatea de a face compatibile dorințele, voința sau impulsurile interioare ale celor cinci. Nimic nu rezistă, niciun destin nu se salvează, fiecare dintre cele cinci femei (mamă, bunică, fiică, mătuși) trăiește propriile traume și căderi, provoacă suferința celorlalte, își distruge orice posibilitatea de a se salva. Pe parcursul a trei generații, femei căzute, destine frânte, schimbări dramatice ale lumii pe care o considerau sigură și cioburi de singurătate. Fără dramatism, schematic, cenușiu, dar într-o surprinzătoare modulație narativă.

 

 

bonjour-tristesse-coperta

    • BONJOUR TRISTESSE
      de FRANÇOISE SAGAN

„Adio, tristețe/Bună ziua, tristețe” – fie și numai pentru versurile lui Éluard, așezate ca moto, și pentru frumusețea titlului, microromanul lui Sagan seduce. Nu povestea e cea care rămâne, ci glasul unei conștiințe, precizia și claritatea sondării tulburelui proces de maturizare, accelerat și definitiv marcat de întâlnirea cu sentimentul propriei vinovății. Într-un decor ușor exotic și convențional, se joacă – la propriu – viața și viitorul unor ființe purtate una spre cealaltă de interese și sentimente contradictorii. Minimal la nivelul analizei psihologice, romanul reușește să surprindă prin notație faptică ricoșeul unor trăiri contradictorii, în care se amestecă nesiguranța, violența, plăcerea de a manipula, tandrețea și spaima, nevoia de a proteja și, peste toate, confruntarea cu realitatea: consecințele gesturilor și alegerilor personale. Doar un moment (o vară) decupat din viața unei tinere și a tatălui ei și apoi, la nesfârșit, tristețea. Nu drama sau melodrama, nu schimbarea, nu remușcarea, ci doar viața, adică ușa întredeschisă pe care pășește evanescent, dar pentru totdeauna, tristețea. Așadar, bonjour, tristesse!

patria-locotenentului-schreiber-coperta

    • PATRIA LOCOTENENTULUI SCHREIBER
      de ANDREÏ MAKINE

Să vorbești despre patriotism, corectitudine, valorile de ieri față în față cu inconsistența lumii de azi, să pui în balanță onestitatea unui francez prin adopție (și cu sânge evreiesc pe deasupra!) care a luptat în marile războaie ale secolului trecut pentru țara care a ajuns să fie a lui mai mult decât a celor care, în Parisul aflat sub ocupație, puneau bazele gândirii existențialiste clamând absurditatea vieții, dar bucurându-se din plin de plăcerile ei, să radiografiezi mediul literar contemporan, să schițezi portretul unui fost combatant în tușele unei demnități deloc vetuste și să o faci fără a cădea în patetism nu putea să-i reușească decât unui scriitor care cunoaște omul și nu se cramponează de mode sau reacții. Despre confesiunea ca împărtășire a unei experiențe menite să salveze de la uitare, despre necesitatea păstrării unor fărâme de frumusețe dincolo de realitatea datelor istorice și de statistici alege să discute Makine în acest roman. Și despre cum doar memoria celuilalt te poate salva de la moarte. Fără iluzii despre Franța (a se citi lumea) pe care o iubește cu o luciditate amară.

 
soloviov-si-larion-coperta

    • SOLOVIOV ȘI LARIONOV
      de EVGHENI VODOLAZKIN

Cu un timbru diferit de cel din Laur, acest roman oferă o altă imagine asupra modului de a înțelege literatura al scriitorului rus. Citit după volumul care i-a adus recunoașterea internațională, Soloviov și Larionov mi-a dat impresia că am pătruns în laboratorul de creație al autorului, acolo unde se coagulau abia la început direcții, amprente stilistice, linii de forță. Există nuclee ce anticipează forța viziunii din Laur, dar ceea ce frapează este subtila ironie care se degajă din aceste pagini. Soloviov și Larionov nu e un roman istoric în primul rând, ci o carte care recuperează o lume într-un timp bine determinat (războiul civil purtat de bolșevici contra armatei țarului și predarea Crimeii) și un mod de a te situa în ea: generalul Larionov e ultimul reprezentant al unui mod de a trăi cu demnitate istoria în imediata apropiere a morții, figură deopotrivă fascinantă și controversată. Confruntarea dintre albi și roșii e, de fapt, confruntarea dintre vechea lume așezată în matca unor valori umane și ticăloșia unui mecanism pentru care omul nu mai înseamnă nimic. Celălalt fir narativ, aproape picaresc, propune un personaj ușor abulic și o imagine deloc confortabilă asupra realității rusești de după destrămarea URSS și asupra cercetării istorice în ansamblu, îmbinând suspansul cărților polițiste cu dragostea descoperită neașteptat.

legea-copiilor-coperta
 

    • LEGEA COPIILOR
      de IAN MCEWAN

Tulburătoare analiză a lumii în care trăim, a relațiilor dinăuntrul unei căsnicii, a diferențelor dintre complexitatea realităților umane și inflexibilitatea aspectelor juridice, a dificultății de a face față presiunii și rigorii meseriei de judecător, așteptărilor celorlalți, confruntării cu problemele propriului mariaj după o viață petrecută alături de celălalt. Legea copiilor e un roman inconfortabil despre responsabilitate și dificultatea de a păstra echilibrul, despre compromis, alegeri personale și sensul actelor pe care le facem.

evreii-si-cuvintele-coperta
 

    • EVREII ȘI CUVINTELE
      de AMOS OZ ȘI FANIA OZ-SALZBERGER

Cartea reprezintă un eseu despre istoria relației umanității cu povestea, cu sensul, cu moștenirea culturală, cu Dumnezeu însuși (ca legiuitor și prim autor totodată) având drept fundal și sursă de reflecție istoria poporului lui Israel, Biblia și principalele texte și figuri (reale sau textuale) ale spațiului evreiesc. Cu o importantă precizare: nu e o pledoarie pentru, nu e o carte gândită ca act de exorcizare, nu e o afirmare a spiritului evreiesc, deci, cum afirmă autorii înșiși (romancier și istoric, tată și fiică, în buna tradiție a relației părinte – discipol, pe care cei doi o identifică drept constantă a gândirii evreiești): „Încercați să înlocuiți cuvântul evreu din această carte cu cititor. Veți fi surprinși cât de bine se potrivește contextului, în foarte multe dintre cazuri”. Deloc confortabilă, adeseori cu afirmații controversate, dar menite tocmai să provoace o atitudine interogativă, cartea vizează patru mari direcții cu multiple deschideri istorico-culturale și trimiteri textuale: continuitatea spirituală și constantele evreicității, femei vocale, relația timp-atemporalitate (istorie – moștenire – text), raportul individ – colectivitate („Fiecare persoană are un nume sau: Au nevoie evreii de iudaism?). Și pentru că în afara ironiei, a „umorului autodirecționat” nu există niciun evreu și „nimic nu este prea sfânt, prea de temut și prea iubit pentru a nu putea fi satirizat”, iată o mostră savuroasă de oglindire distanțată în stil evreiesc; „Patruzeci de ani în deșert, spunea cu sarcasm Golda Meier, și a reușit (Dumnezeu!) să ne ducă în cele din urmă în singurul loc din Orientul Mijlociu unde nu este strop de petrol!”. Că prin evrei se înțeleg și alții e evident, fără însă ca aceasta să fie mai puțin o carte cu și despre ce înseamnă a trăi istoria ca evreu.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!