Despre țări și patria lăuntrică în Calendarul unei vechi iubiri, de Andreï Makine

Ne bântuie mereu dorința de a recupera o întârziere, dorința de-a dori și, la final, senzația unui vid imens. Și totuși, avem cu toții lanul nostru cu ultimele spice…

Acesta este gândul trecut către celălalt la finalul unei mărturisiri, gând rostit aproape de capătul vieții, printre chiparoși, sub lumina unui soare blând, în aerul sărat ce învăluie un cimitir din apropiere de Nisa. Pe pământ străin, într-o țară în care ai trăit atât de mult și ai văzut atât de multe, încât știi că ceea ce se joacă în jur e mereu același vodevil al apropierilor și al intereselor de moment, al căutărilor și al căderilor, al zbaterii. Căci nu contează că o țară a rămas departe sau că ea nici măcar nu mai există așa cum ai cunoscut-o tu, fiindcă pretutindeni oamenii sunt prinși în mișcarea mereu schimbătoare de dorințe și de înfrângeri. Căci atunci când nu există un mormânt deasupra căruia să te apleci poți îndrepta o rugăciune din orice loc. Chiar dacă pentru tine Dumnezeu a rămas de neînțeles. Dumnezeu care a sădit atât de multă suferință aici, printre oameni. Care permite ca chipul unui tânăr să fie desfigurat de răni într-un război care nu e al lui, ca trupul unui copil să fie schilodit de la naștere și, devenit adult, acesta să fie ucis întâmplător, la sfârșitul unui alt război, în timp ce încerca să cumpere o bucată de pâine pentru un străin din Mișcarea de Rezistență. Care îngăduie ca o tânără să pornească spre America însoțită de o vioară și să sfârșească într-un lagăr de concentrare. Ce Dumnezeu era acela care-și ratase creația atât de lamentabil?

În țara de acasă sau în țara în care ai ajuns după ce ai văzut oroarea pe care oamenii și-o pot face unii altora, într-un război în care mai întâi dușmanul era altul, apoi altul s-a transformat în fratele tău, doar amintirea unei clipe de grație trăite într-un lan cu spice mai puține decât schijele și obuzele din el pe care se proiectează silueta unei femei învăluite în albastrul aerului marin capătă consistență și sens. Pentru că această clipă suspendată se sustrage atât vieții, cu canavaua ei de trăiri întâmplătoare, adeseori meschine, cu intruziunile de absurd și nonsens, cu răul istoriei mari și interesele sufletului omenesc, cât și morții. Pentru că ea a fost trăită ca un larg respiro într-o acumulare de înțelegeri despre cât de fragil e tot ceea ce ți se dă șansa să ai. Pentru că ea și-a gravat consistența în alt ritm, în cele câteva zile pe care Valdas le trăiește, sustras parcă realității și, în același timp, încorsetat în ea, între trecerea de la calendarul iulian la cel gregorian, de la Rusia țaristă la viitorul luminos perorat de bolșevici.

Nu, viața nu se petrece aici. Viața e în altă parte. Și știu unde!

Într-un timp marcat de sânge și de moarte, de răsturnarea vechii orânduiri, de neașezare, un tânăr trăiește iluzia că poate ieși din uriașa comedie care înseamnă viețile tuturor, indiferent de blândețea amăgitoare a scurgerii lor sau de ororile pe care vremea și oamenii le revarsă unii asupra altora. Din tot ceea ce se întâmplă în turnul ruinat aflat pe faleza bătută de valuri unde Taia își scoate barca în larg pentru a umple năvoadele de pești nu rămâne decât amintirea brațelor ei pline de spice de grâu și a siluetei acoperite de o rochie albastră. Frântă peste câteva zile pentru ca Valdas să poată trăi. Apăsându-i de data aceasta pieptul bărbatului cu o altfel de greutate, deși la fel de ocrotitor ca în urmă cu ani, când copilul abia ieșit din adolescență o întâlnește pentru prima dată și, fără să știe, destinul îi unește printr-un sărut pe jumătate matern, pe jumătate tandru, așezat pe tâmpla lui vibrând încă de teamă. Sărut care nu pecetluiește nimic, care nu înseamnă nimic, dar care îi va aduce împreună peste ani în lanul aurit al unei veri din Crimeea măcinată de războiul dintre Albi și Roșii. Sărut aproape îngropat de rușinea lui Valdas de a descoperi în tânăra contrabandistă o slujnică purtând un șorț murdar, cu mâinile roșii de la frecatul vaselor în birtul în care lucrează și care-l va face să se ascundă după perdelele vilei Alizé ca nu cumva să fie luat la rost de unde o știe pe această negustoreasă de pește. Sărut care rămâne însă asociat cu primul gest al bărbatului ce va deveni, primul lui gest cavaleresc, reminiscență a lumii în care a fost crescut – acela de a-i oferi, salvând-o, banii puși deoparte pentru a-și cumpăra prima armă. Sărut care rămâne în urmă în fața răcelii de porțelan a lui Kathleen, logodnica ce-l va părăsi în timp ce vede moartea pe front. Sărut care va reînvia când întâmplarea îi va aduce din nou împreună, cu cele două lumi ale lor altfel incompatibile, aristocrația vechiului imperiu și pleava care pentru nimeni nu înseamnă nimic, acum amestecate de războiul civil. Într-o țară sălbăticită, desfigurată de ură, din care Valdas va reuși să fugă alături de alți soldați Albi, căutând pe drumul pribegiei o imposibilă uitare. Cu regretul de a nu fi avut curajul (de fapt, inconștiența) de a fi urcat alături de Taia în barca ei mică și de a vâsli din răsputeri pentru a ajunge la gurile Dunării și a începe o nouă viață. Înainte ca trupul e să se prăbușească sub gloanțe pentru a-l salva pe al lui. Înainte ca Franța să devină locul în care va trăi o viață. Țara în care va descoperi același spectacol ridicol și grotesc al deșertăciunii întrezărite încă din vara petrecută în Crimeea alături de tatăl și de mama lui vitregă, mereu înconjurată de boema din Sankt Petersburg: coregrafia relațiilor ce nu durează, a legăturii superficiale, a dorințelor ce trebuie satisfăcute. Înțelegerea băiatului de atunci care rupe vălul ipocriziei și îl aruncă într-un soi de descurajare, purtându-l pe stâncile unde se face contrabandă cu tutun și în brațele Taiei, nu-l va părăsi niciodată. El însuși luând-o mereu de la capăt, trăind apropieri ce se dovedesc iluzorii și crezând că iubirea e posibilă. Conștientizând însă că ceea ce durează, singurul moment de grație ce i-a fost dat au fost cele câteva zile alături de Taia în plin război civil. Adunate ca într-un filigran, învăluite în melancolie și dobândind din ce în ce mai multă densitate: iubirea unei femei trăită până la capăt, cu bucuria și firescul de care doar puțini sunt capabili. Sau știu să le întrezărească în mișcările haotice ale vieții. Iubirea unei femei nealterată de imperativele realității. Gesturile mici, izbăvitoare. Spaimele împărtășite. Plimbările. Tăcerile. Lumina. Și acel prim sărut care pecetluise între ei o legătură pe care nimic nu o poate șterge.

Și Istoria continua – un amestec de drame și farse, de atrocități și de scurte izbăviri.

Ceea ce surprinde minunat Andreï Makine, pulsând de o nostalgie niciodată devenită tristețe sau regret, ci mai degrabă sublimată de înțelegerea față de tot ce înseamnă sufletul omenesc și tribulațiile lui, este tocmai clipa de grație care se încheagă și apoi plutește luminos ca o călăuză tainică în viața acestui bărbat al cărui destin e cât se poate de banal. Un bărbat crescut în ultimii ani ai vechiului imperiu țarist, ferit de adevăruri, abia ghicindu-le și care ajunge să descopere barbaria, ducând cu el în tabăra Albilor – ca pe o icoană chipul unei logodnice – ce se dovedește mult mai pragmatică. Un bărbat care va lua drumul pribegiei și își va încropi apoi o viață măruntă în Franța, cunoscând înstrăinați de tot felul, sprijinind Rezistența, încercând să rămână fidel acelei bunătăți adânci, simple, dezvăluite în zilele trăite alături de Taia. Viața lui nu are adâncime nici înainte și nici după acest moment, însă în jurul lui construiește Makine o întreagă lume de imigranți, cu iluziile și tristețile, cu ambițiile și deșertăciunile ei. Ferindu-l astfel de ispita de a se gândi vreodată cu adevărat la țara din care a plecat.

Prin Valdas, Makine vorbește despre felul în care Rusia și imaginea Rusiei rămân undeva adânc în mintea și în sufletul tuturor celor care au luat calea exilului. Și dacă personajul lui alege patria lăuntrică, teritoriul acela delimitat de lanul cu spice de grâu în care Taia venea spre el cu brațele întinse și chipul luminat de soare, ceilalți nu pot scăpa de fantasma celeilalte patrii. O patrie care nu mai are nimic de-a face cu țara dispărută odată Rusia devenită Uniunea Sovietică, dar care continuă să existe ca un dor, ca un blestem în mintea tuturor celor ce au părăsit-o. Și care țese mreje ispititoare către bieții nebuni ce au uitat de ce au făcut-o: După înfrângerea lui Hitler, nu puțini emigranți vedeau în Rusia o țară scăpată de ororile revoluției. Patria aceea îi invita să se întoarcă acasă, promițându-le o primire călduroasă și o slujbă garantată. E patria în care Zinaida crede că va putea să profite de viitor, iar Sofia să regăsească ceva din lentoarea vieții de altădată. E patria pe care nu o pot uita și în care se întorc ca și cum ar urma o nălucă. E patria în care însă cele două (și mulți ca ele) fuseseră arestate imediat ce coborâseră din tren și își petrecuseră următorii zece ani mai întâi într-un lagăr, pe urmă în exil. La fel ca alți naivi care credeau că pot reînnoda legăturile cu trecutul lor rusesc. E patria ce cheamă cu glas de sirenă și pedepsește fără milă. Patria de care Valdas e izbăvit de Taia și de lanul lor de grâu în care trăiseră la marginea unei vremelnice eternități. Locul ce îl va proteja mereu de orice cădere în iluzie, de orice nevoie de a se amesteca în spectacolul atât de devreme intuit și apoi cunoscut al dorințelor și al măruntelor interese. E patria lui lăuntrică ce nu-i va permite să judece, ci doar îl va face să privească detașat, să caute să înțeleagă și să accepte ridicolele piruete din viețile celorlalți.

Să-ți dai seama care e sensul vieții noastre este mai puțin ușor decât să-i glorifici complexitatea.

Încărcat de o anumită blândețe și melancolie, sondând vremelnicia lumii și ceea ce se sustrage aproape miraculos acesteia pentru cel ce are norocul de a avea inima pregătită să primească darul, Calendarul unei vechi iubiri (în traducerea Alexandrei Cozmolici) e, totodată, cronica unor vieți mici într-un timp mare și deloc răbdător, a unor zguduitoare încercări ce au dezrădăcinat și au purtat destinele a nenumărați oameni printre alegeri de tot felul. Nu marea istorie, ci ritmurile firescului sunt prinse de Makine aici și așezate față în față cu câteva clipe desprinse din această exasperantă comedie a viețuirii.

 

(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart,  profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!