Meșterul și realitatea. Căutând izbăvirea: Calul de lut, de Anuradha Roy

Viața toată, se gândi el, înseamnă să știi că s-ar putea întâmpla ce e mai rău și totuși să continui ca și cum nu ți se va întâmpla niciodată.

Ceea ce inițial pare a fi o poveste care aduce laolaltă pentru un timp câteva destine, arătând fragilitatea relațiilor interumane, problemele interetnice, dificultățile de adaptare într-un mediu nou, fundamental diferit de cel de acasă – pretext pentru a rememora chipuri și fapte – dobândește treptat o altă dimensiune. O adâncime ascunsă un timp și relevată abia când firele subțiri ale unor întâmplări cotidiene converg în matca unei istorisiri mai largi, tulburătoare, în care străvechea tradiție a olăritului din teracotă coexistă cu pasiunea interzisă și visul unui bărbat de a prinde în lut imaginea unui cal mitic, cu privirea încă inocentă, dar nu complet nevinovată, a unei fetițe fascinate de maestrul ei, cu suflul vieții unei comunități în care echilibrul între hinduși și musulmani e mereu fragil, marcat de violențe oricând pe punctul de a izbucni.  O istorisire care se transformă într-o subtilă meditație asupra a ceea ce înseamnă pierderea și nevoia de stabilitate, tânjirea după afecțiune și acceptare, curgerea vieții și uitarea.

Olarul îi privi cum se uitau la lucrarea lui și își întoarse ochii spre calul său, nevenindu-i să creadă că era acolo – ieșit din visele lui în lumea largă.

Povestea pe care o spune Sara, personajul Anuradhei Roy din acest roman, aflată acum în Anglia, departe de casă, unde viața e diferită de tot ceea ce tânăra cunoscuse înainte în sătucul în care crescuse (dar nu mai puțin complicată), e o poveste care leagă perspectiva pe care fetița de altădată o păstrează asupra trecutului de cea pe care o descoperă odată cu reîntâlnirea, la câțiva ani distanță, cu cel ce i-a dezvăluit tainele olăritului – Elango, bărbatul nevoit să fugă dintre ai lui pentru a-și salva viața. După ce a dat o formă visului său de iubire pentru Zohra și calul lui uriaș de lut a devenit o întrupare a libertății de a alege, a eliberării de constrângerile religioase, a întâlnirii, posibile doar în artă, a tradiției hinduse cu cea musulmană. Astfel, Calul de lut e un roman despre cum un meșter olar poartă încă vie, în sufletul și în mâinile ce modelează lutul, o moștenire ancestrală, câștigându-și traiul, dar în același timp, căutând o legătură cu lumea spirituală, cu ceea ce e mai presus de imediat. Imaginea cailor de lut făcuți de bunicul lui, cai sacri, meniți ritualurilor din temple, se alătură vaselor pe care acesta le vindea pe mai nimic, așa cum Elango însuși o face. Calul ce i se arată în vis, calul căruia simte că trebuie să-i dea viață devine nu doar expresia fantasmelor ce înaripează orice creator, a marii opere, ci și simbolul iubirii interzise pentru Zohra, visul unei legături posibile, acceptate de ceilalți, imagine a spaimelor și a tabuurilor, întruchipare a frumuseții ce nu e înțeleasă, căci e maculată de interese meschine. Dar nu doar o reconfigurare a condiției artistului și a căutării unei forme ideale de exprimare a experienței supraindividuale, a relației dintre intenția creatorului și modul în care ceilalți îi înțeleg arta, a conflictului dintre tentația de a păstra pentru sine și cea de a oferi tuturor ceva din opera care îl conține, nu doar o meditație asupra operei ce nu mai aparține celui care i-a dat formă, asupra produsului artistic folosit ca instrument de întreținere a conflictelor și de ațâțare a urii vorbește Anuradha Roy în acest roman.

Acasă oamenii sunt omorâți pentru asta...

Calul de lut e o carte despre conflictul dintre ceea ce ne dorim să facem și ceea ce ajungem să făptuim. Despre promisiuni care se pierd în ciuda credinței cu care sunt rostite. Despre puterea realității de a sfărâma visuri, despre brutalitatea cu care aceasta se insinuează în viețile tuturor și despre dezarmantul sentiment că uneori nu poți lupta cu soarta. Și atunci alegi să pleci, așteptând un timp mai fast sau doar sperând să fii lăsat în pace. Un roman despre ura care e mai puternică decât orice. Nu ura față de cineva anume, ci ura incontrolabilă, mocnind permanent, față de cel care e diferit de tine și de ai tăi. Spaima ancestrală, întreținută constant, față de străinul ce ar putea să-ți facă rău. Chiar dacă străinul e omul pe care-l cunoști de o viață, vecinul, prietenul din copilărie. Dacă el e musulman și tu ești hindus, dacă o religie e între tine și celălalt, nimic nu poate înflori între voi. Cu atât mai puțin dragostea. Și atunci pleci, lăsând totul în urmă: Elango, atelierul lui de olărit și iazul din care scotea lut pentru oalele sale, pe Chinna, câinele găsit cu ani în urmă, cel ce l-a învățat să trăiască din nou, prima ființă față de care a simțit responsabilitate și afecțiune, care nu a cerut nimic niciodată. Fiindcă el știe ce înseamnă să nu mai fii al cuiva. Zohra, părăsindu-și bunicul orb, deși bătrânul caligraf veghease ca visul lui Elango să devină realitate. Visul ca un hindus să-și poată trăi dragostea lângă o musulmană, visul ca arta să fie mai presus de tabuurile religioase. Fiindcă în cărțile cărora le-a dat viață, copiind poeme în urdu, frumusețea și libertatea sunt mai presus de orice. Pentru că arta pe care el însuși a slujit-o, pe care o va transpune pe burta unui cal făcut de un nemulsulman, deși nu mai zărește demult nimic decât pete negre și doar buricele degetelor păstrează tehnica de altădată a scrisului caligrafic, l-a făcut să vadă dincolo de ceea ce desparte oamenii, l-a făcut să caute bunătatea, nu înverșunarea. Calul de lut e și un roman despre cât de ușor poți manevra ura interetnică. Despre meschinărie. Căci în spatele tragediei lui Elango, în spatele acestei dezlănțuiri de furie ce va nimici calul lui de lut și viețile atâtor oameni interese mercantile își fac loc – o casă, o bucată de pământ, o afacere, ceva ce tu nu ai suficient, dar cel de lângă tine pare a deține într-o mai mare măsură.

Ne-am întâlnit aici ca doi oameni care de-abia se pot întrezări peste fluviul anilor și, când îmi vorbește despre trecutul lui, face din el o poveste îndepărtată ca un mit și intimă ca o scrisoare de dragoste.

Un roman despre timpul care îngroapă totul, îneacă în uitare orice chip și orice suferință. Despre cum doar amintirea, transformată în mărturisire, adică în poveste, supraviețuiește. Și recunoștința. Despre cum orice legătură cu oamenii de lângă noi, cu cei pe care îi iubim presupune nu doar voință, ci, uneori, înstrăinare și eliberare. E ceea ce învață Sara când își pierde tatăl, când simte că apropierea față de  sora ei devine tot mai fragilă, când are posibilitatea să plece cu o bursă în Anglia. E ceea ce învață și Elango, și Zohra. De la Chinna, câinele care și-a pierdut de atâtea ori stăpânul, care devine într-o anumită măsură al tuturor și care, peste ani, bătrân, reîntâlnindu-se întâmplător pe străzi cu prima ființă ce l-a iubit și care nu a încetat să-l caute după întâmplarea traumatizantă prin care a trecut, simte o vagă tristețe, ceva în el tresare, o amintire a unui nume care poate i-a aparținut, umbra unui miros și a unui glas, dar nu rămâne, se întoarce acolo unde a trăit toată viața, în lumea în care s-a întâmplat să ajungă după ce a fost salvat de Elango. Intuind că nu poți recupera pe de-a-ntregul ceea ce ai pierdut odată. Că e prea târziu. Că între timp alți oameni au fost alături de el. Așadar, un roman despre cum drumul și-l găsește fiecare singur, căci sunt alegeri pe care trebuie să le faci și vinovății pe care trebuie să le porți. Sara însăși a fost un timp convinsă că, fără să vrea, a declanșat izbucnirea de ură împotriva prietenului și maestrului ei. Din teamă, din neștiință, fascinată de ritualurile sau de dovezile de bunătate pe care i le arată Akka – vrăjitoarea satului, femeia stranie căreia nu poate să-i înțeleagă adevăratele resorturi interioare ce-i pun în mișcare acțiunile îndreptate asupra meșterului. Din egoism, din spaima de a nu-l pierde pe bărbatul care i-a arătat tainele lutului lui, dintr-o anumită atracție față de el, niciodată pe deplin conștientizată, dar scoasă la suprafață de fiecare dată când îl vede în preajma Zohrei. Din frustrarea celui care se simte mic și departe de pasiunea ce însuflețește adevăratul artist. Înțelegând abia peste ani, când va redescoperi singură și departe de casă darul transmis de Elango, faptul că ceva mai presus de ea a condus la distrugerea calului și apoi la plecarea bărbatului din sat. Ceva cu care ea însăși se va confrunta într-o seară friguroasă pe străduțele din afara campusului universitar: ura irațională față de cel care e diferit, respingerea pe considerente etnice și religioase, plăcerea de a-l umili pe cel slab. Fie că îl cunoști, fie că nu.

Am ascultat de parcă viața mea depindea de memorarea și amintirea fiecărui cuvânt.

Între dorințe și regrete, între visuri și constrângeri, există în romanul Anuradhei Roy o permanentă luptă pentru a-l înțelege pe celălalt și a te înțelege pe tine, pentru a ierta și a te elibera. Și străfulgerări de frumusețe. Mici miracole: pasărea cu pene verzi care se oprește pe brațul Zohrei, calul din vis și întruparea sa în lut, aducând la un loc tradiția hindusă și poezia musulmană, bucuria de a da viață unor obiecte care să păstreze umbra frumuseții, mâna tremurătoare a unui bătrân caligraf orb regăsind puterea de a transpune cuvinte de data aceasta nu pe foaie, ci în lut, același bătrân găsindu-și sfârșitul în bibliotecă, ținând în mâini o carte scrisă de el parcă în altă viață, o cursă cu biciclete pe străduța unui campus universitar, cu mâinile luate de pe ghidon și părul în vânt. Și instrumentele unui meșter coreean, trecute din mâna lui în cea a lui Elango cu mult timp în urmă, ajunse acum la celălalt capăt al lumii, în posesia Sarei. Semn al încrederii că ești pregătit să duci mai departe darul de a crea frumusețe. Care e în tine, singurul ce nu ți se poate lua, ce îți aduce alinare.

Fără a adopta o tonalitate sumbră, romanul Anuradhei Roy, Calul de lut (în traducerea Cristinei Nicolae), vorbește despre probleme grave, despre opțiuni, despre viață și e o pledoarie pentru capacitatea artei de a fi mai presus de orice constrângere socială, etnică, religioasă. O pledoarie pentru libertate.

 

(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart,  profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.) 

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!