Nu, lumea nu e chiar atât de mică pe cât ni se pare uneori, nu e mică atunci când oamenii își doresc să fie la fel de mică precum o cămăruță cu ferestre închise, ca să nu iasă nici aerul pe care îl inspiră și îl expiră. Lumea e mică doar pentru mine – în mine, toți suntem împreună în același timp.
Volumul Lidijei Dimkovska se construiește dintr-o suită de expuneri și de mixări de experiențe, adunând și oglindind perspective într-o amplă cronică a înțelegerii identității prin raportare la ceilalți, la ceea ce se află în afara lumii în care te-ai născut, dar care ajunge să te modeleze, să te construiască. Într-o deschidere-închidere sau, mai corect, într-o aplecare dinspre în afară către înăuntru și invers. Nu joc, ci o tatonare și o definire a raporturilor sine-ceilalți, acasă-străinătate, particular-general uman, prejudecăți-realități (de orice natură).
Un volum care se vrea un jurnal autoficțional sau un A.-jurnal. Adică un volum în care Dimkovska transferă asupra Lilei Serafimska o parte din experiențele personale de scriitor macedonean beneficiar al unei rezidențe literare de trei luni în Viena, rezidență ce trebuie să se încheie cu un produs care să justifice bursa primită: o carte „despre străinătatea în viața ei” (Scrieți o carte despre străinătatea în viața dumneavoastră, adică despre viața dumneavoastră în străinătate. Asta ne interesează. […] Camera ascunsă a amintirilor) și care devine pretext pentru altceva. Pentru împărtășirea experiențelor trăite la diverse festivaluri de literatură, pentru încorporarea unor fragmente în care recuperează perioada petrecută în România, amintirile din Šlegovo, din casa bunicilor, de la Skopje și Ljubljana, călătoriile propriu-zise, întâlniri, întâmplări de tot felul – adunate într-un mozaic viu colorat, uneori pitoresc, alteori infuzat de lirism sau făcut viu și autentic de o privire ce decojește cinic învelișul a ceea ce descoperă sau i se întâmplă, un amalgam de trăiri în care liniile a ceea ce se cunoaște se intersectează cu felul de a fi al oamenilor, cu realități sociale, politice, culturale. Totul într-un construct atent montat, în care perspectiva Lilei este încorporată într-o alta: cea a camerei ascunse pe care aceasta o poartă permanent cu sine, minusculul cip în care s-a transformat fragmentul de rubin din inelul mamei ajuns în primele zile de după naștere, în urma unui accident, în degetul de la piciorul drept al fetiței. E primul semn al identității prin asimilarea alterității – corpul străin devenit parte a sinelui, păstrându-și însă propria autonomie, înzestrat (de Lidija Dimkovska) cu conștiință de sine, cu o voce diferită de a Lilei, înregistrând, memorând, înmagazinând – depozitar a tot ceea ce e în afară, dar și parte din ființa Lilei, de nedespărțit, micul ei secret despre care nimeni nu știe, cu excepția lui A., soțul și dublul în care Lila se recunoaște, acel celălalt devenit o parte din tine. Camera ascunsă e, literar, metafora a ceea ce este Lila însăși: o ființă care se lipește pentru un timp pe locurile și pe felul de a fi al oamenilor din țările unde ajunge să trăiască/să se afle și, în egală măsură, o persoană de sine stătătoare, legată de o identitate dobândită la naștere, de spațiul în care a crescut, de lumea din care provine. Spațiu (și țară) care, deloc întâmplător, e o lume veche și nouă în același timp, cu o identitate statală încă proaspăt recunoscută, care își descoperă la rândul ei vecinătățile și învață procesul de asimilare după alte legi – conform statutului abia dobândit – decât cele de până atunci. Într-o poveste (uneori confruntare, alteori recuperare) a ceea ce ești pentru tine și a ceea ce ești pentru ceilalți.
Să intri în ritmul țării, nu să fii un participant și un spectator implicat și absorbit, ca într-o piesă experimentală.
Lila nu este doar o tânără scriitoare din Macedonia, nu este doar o persoană din Balcani (cu ceea ce e comun, dar și cu ceea ce se vrea/se crede specific fiecărei comunități etnice din uriașul conglomerat al Europei de Sud-Est – niciodată lipsit de tensiuni, de nevroze identitare, de asperități, de prejudecăți și de conflicte), nu este doar un călător având încă nevoie de viză pentru a se putea alătura celorlalți, nu este nici întru totul slovenă, asimilată prin căsătoria cu A., nici (doar?) macedoneancă de vreme ce încă ezită în legătură cu ceea ce trebuie să scrie în căsuța din formularele oficiale despre locuința permanentă – despre acel acasă care e alb-negru (și ușor de identificat) doar pentru cei care nu au plecat niciodată de acasă. Lila se vede și se consideră rezident-amator al acestei lumi. Al întregii lumi pe care o locuiește și de care se lasă locuită, încercând să împace, să anuleze granița dintre aici și acolo, al meu și al altora, dintre acasă și străinătate. Conștientă de diferențe, dar și de ceea ce este în afara lor: viețile oamenilor din jur cu dramele, speranțele, singurătățile, atașamentele lor.
Pentru noi e extrem de important să vedem cum se înțeleg o macedoneancă și o albaneză, de exemplu, sau un asiatic și o europeană. Avem stereotipuri total diferite, iar dumneavoastră vă comportați foarte diferit.
Ca rezident propriu-zis și rezident-amator al lumii, Lila va împărți pentru un timp spațiul din apartamentul vienez cu Joseph, un cântăreț de etno-jazz din Pakistan și cu Edlira, o tânără fotografă albaneză. O aducere la un loc, în aparent boema, generoasa și toleranta capitală austriacă a diversității. Un loc care Lilei îi creează inițial un tremur interior, căci trebuie să împace această nouă experiență cu o alta, trăită cu 15 ani în urmă alături de prietena ei Vesna, într-o călătorie cu gust amar, de cafea traficată, pe care tanti Vera și nenea Ismeț o vindeau apoi în Macedonia, care pe vremea aceea, ca republică a Iugoslaviei Socialiste, tânjea după cafea, blugi și adidași. O Vienă ce nu-i amintea de nimic bun, de nimic cinstit. Din care atunci se întorsese acasă văzând doar curtea Schönbrunnului, Opera, pe din afară și primul McDonald`s din viața noastră. Bonus: momentul dickensian al spălării treptelor unei scări de bloc cu promisiunea, evident niciodată împlinită, a unei perechi de mocasini. De la aceeași tanti Vera, transformată la întoarcere în femeie practică din Balcani, cerând recunoștința celor două fete pentru oportunitatea de a ajunge într-o capitală cu adevărat europeană. Un loc despre care știe că va trebui să-l facă acasă, deși se întreabă cum va arăta acest acasă alături de un cântăreț musulman și de o fotografă, posibil tot musulmană și care, în virtutea locului din care provine, probabil va numi Skopje Shkupi, cu această intervenție lingvistică de natură să-i pară oricărui macedonean mai mult politică decât lingvistică. Îngrijorări ce se risipesc când află că Joseph aparține unei comunități creștine din Lahore, că Edlira e ortodoxă și, chiar dacă pronunță Shkupi, că are o mătușă în Gazi Baba pe care o vizitase cu doi ani înainte, că borcanele ei de zacuscă și brânză sărată își găsesc echivalentul în pâinicile dulci frământate de mama lui Joseph și în covrigii cu năut copți de surorile lui – încercări de a face depărtarea familiară pentru fiecare dintre ei. Îngrijorări care se metamorfozează în treziri bruște la realitate atunci când li se cere să-și spună detaliat povestea vieții și când realitatea fiecăruia dintre ei se lovește de așteptările celor care le-au oferit bursa. De exemplu, nu era mulțumit de cauza mutării Lilei în Slovenia – iubirea pentru A., se aștepta a priori de la un scriitor balcanic să aibă o înclinație către exil, dar care în lumea artei nu e recunoscut decât dacă e de natură politică. Oh, dacă eram disidentă, se gândi Lila, dacă aș fi plecat din Macedonia din cauza presiunii politice (evident, aici nu socotim guvernele incompetente și corupte ale propriului popor), dacă aș fi fugit de armata albanezilor de eliberare a Kosovo cu acțiuni în Macedonia sau măcar de sărăcie și șomaj, s-ar fi stabilit o cu totul altă fluiditate între „binefăcător” și mine, „protejata”, dar așa doar pentru iubirea față de A.? Nici Edlira, deși nepoata unui influent politician și apropiat al lui Enver Hoxha, dar care a păstrat apartamentul cu cinci camere și după căderea regimului și nici Joseph, deși are un frate imigrant în Paris, un fel de disident, dar nu politic, ci din motive religioase nu se ridică întru totul la așteptările vienezului Klaus și ale fundației pe care o reprezintă. Și nu e singura „înregistrare” a condiției de scriitor dintr-un spațiu exotic pentru cei care se consideră dacă nu majoritari măcar de partea corectă a istoriei, în tabăra învingătorilor, a celor care își permit să fie generoși, care exercită toleranța fără însă a-i înțelege cu adevărat natura, ignorând adeseori realități ale căror origine și complexitate e în afara lumii lor.
A fost momentul când Lila a șters cuvântul „străinătate” din vocabularul ei și a început să vorbească doar despre variante ale cuvântului Acasă, de fiecare dată când a stat sau a locuit undeva.
În timpul petrecut la Pitești, în București, la Rotterdam, în Statele Unite, la un festival în Taipei, la Praga, la Vilnius, la Sarajevo, la Stockholm, acasă în Skopje, alături de A. la Ljubljiana, printre poeți și scriitori ca ea, printre gazde și organizatori al căror rol e să aducă la un loc diversitatea și să caute poate o limbă comună în care fiecare să vorbească despre lumea și identitatea lui, Lila trăiește mereu cu nevoia de a face din spațiul alterității un adăpost la fel de blând ca cel pe care scaunul fără spătar din casa bunicii de la Šlegovo îl reprezenta. Lumea ca o deschidere protectoare, lumea celorlalți devenită pentru un timp echivalentul autentic al lui acasă. Prin amintirile Edlirei Lila înțelege că uneori acasă poate avea aceeași consistență ca străinătatea, atunci când, din motive obiective (în cazul Edlirei politice) izolarea de ceilalți devine condiția esențială și un fel de a fi. Alături de Joseph și tânăra fotografă din Albania i se confirmă din nou că iubirea nu are nimic de a face cu ceea ce ai lăsat acasă, culoarea pielii, rasă, obiceiuri, că e întâlnirea dintre două suflete ce au renunțat la a mai fi autosuficiente. O apropiere pe care Lila înseși o cunoaște numai alături de A. și în credința în Dumnezeu. Alături de Edlira, Lila constată încă o dată că nu întâlnirea cu o națiune, cu o identitate definită etnic e ceea ce te apropie de celălalt, ci oglindirea și comuniunea, împărtășirea din ceea ce reprezintă celălalt, din pasiunile lui, din suferința lui. Albaneza Edlira, fotografa Edlira în zaț de cafea, artista Edlira rămâne la sfârșitul întâlnirii lor doar Edlira, tânăra care suferă de o boală ce se dovedește incurabilă, prietena alături de care a avut prea puțin timp.
Manuscrisele Lilei sunt, într-un fel, tot o căutare a timpului pierdut, chiar dacă nu pare a fi așa din punct de vedere (meta)fizic.
Colaj de fragmente de jurnal, scrisori, însemnări, consemnări ale unor fragmente de întâmplări inserate în interiorul povestirii pe care o spune cealaltă voce – camera ascunsă a Lilei – volumul Lidijei Dimkovska e o construcție cu multe intrări, care adună la un loc fapte trăite transfigurate din perspectivă ficțională. E un jurnal atipic, căci păstrează autenticitatea jurnalului, dar adevărul e filtrat, „refăcut”. Nu pentru a se abate de la realitate, ci tocmai pentru a o surprinde cu și mai multă acuratețe în liniile ei fundamentale. Camera Lilei corectează, dublează perspectiva, înregistrează obiectiv, iar apoi conștiința Lilei transformă faptul de viață în memorie afectivă. E un A.-jurnal, cu acel „a” ce păstrează sensul de negație, un „a” privativ, avertizând asupra dublei naturi a cărții: oglindă a unor experiențe reale de viață, dar oglindă care își permite să deformeze din perspectiva a ceea ce o interesează pe Dimkovska: acea definire a sinelui printre alții, acea alăturare și diferențiere care nu neagă, ci întregește identitatea, acel acasă care poate fi găsit oriunde atâta timp cât nu e perceput exclusiv prin prisma diferențelor. Jurnalul meu A.-ficțional este, de fapt, identitatea unui om obișnuit notată din partea unui scriitor. Temele de acasă ale unui artist locuind prin Europa.
România a fost o țară-roman cu coperte galbene. Lila îl citea, eu îl scriam. N-a trecut nicio zi din viața noastră petrecută în România care să nu-i aducă Lilei ceva nou sau ceva vechi, ceva alb sau ceva negru. Iar mie, la rândul meu, imagini la care n-aș fi putut decât să visez.
Dintr-o altă perspectivă, Camera ascunsă conține și o imagine a României de la sfârșitul anilor `90, imagine pe cât de vie pe atât de realistă, surprinsă din perspectiva unui străin care vine să învețe limba română, să predea limba macedoneană studenților români, să-i familiarizeze cu un alt spațiu și mai ales cu o cultură și o istorie cu puncte comune, dar și cu diferențe majore; o tânără îndrăgostită de poezia lui Nichita Stănescu, îngerul literaturii române, o scriitoare ce va porni în căutarea lui Sorin Alexandrescu pe străduțele din Amsterdam pentru a vedea în ce măsură fusese cu adevărat serios sau doar persifla, pur și simplu, când a scris cartea „Identitatea în ruptură”, mai ales capitolul Diaspora de nicăieri, care a avut suficient timp să vadă și să ne vadă. Iar pentru cei care nu au trăit sau au uitat, la Pitești, în căminele din Grozăvești și pe holurile universității din București, pe stradă, în autobuz, la adunările scriitorilor, în pelerinaje la mănăstirile din Moldova, Lidija Dimkovska recuperează filmul alb-negru al realității primului deceniu postdecembrist și al anilor imediat următori, cu lumina tăiată, semințele mâncate la colț de stradă, atențiile date pentru a obține ceea ce ți se cuvine, dar la care nu poți avea acces altfel, amestecul de sărăcie și oazele de frumusețe. Viața la București e ca a unui personaj sau măcar ca a unui figurant într-un film european nominalizat la Oscar, câștigător de Leu de Aur, de Palme d`Or, de Felix, de Urs de Aur.
Așadar, în camera cu ferestre către lume care e viața Lidijei Dimkovska se ascund alte camere în care își găsesc locul oameni și teritorii, experiențe de tot felul, întâmplări și amintiri. Pentru toate există un timp și un spațiu, fiecare e de sine stătătoare și se deschide către o alta, fiecare e pregătită să dialogheze cu celelalte, să se lase impregnată de ele. Descoperind astfel lumea și tot ceea ce poate ea să ofere.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Pictură: Ioniță Benea
