Casa e acolo unde se află inima. – Giulia Caminito
Deja am ajuns în a patra zi de FILIT și nici nu îmi vine să cred că orele petrecute la Muzeul „Vasile Pogor”, în sala primitoare unde elevii ajung cât de repede pot pentru a ocupa locuri în primele rânduri, au trecut atât de repede. Totuși, timpul alături de scriitorii invitați a părut insuficient și se va transforma treptat într-un timp-poveste (și de poveste), pe care ni-l vom reaminti mereu.
Astăzi ne-am întâlnit cu doi autori care în cărțile lor vorbesc despre oameni ce au răni, se zbat pentru locul lor în lume sau sunt pe punctul de a renunța, sunt vulnerabili, furioși sau blazați, adică despre niște oameni care ne pot fi vecini, care ar putea locui peste stradă de noi, cu care am putea să ne întâlnim. Gaia și Paul sunt personaje, dar felul lor de a fi și de a simți nu este o poveste. Astăzi i-am cunoscut pe Giulia Caminito și pe Mihai Radu, ce au subliniat faptul că, pe lângă vocile din romane, care sunt esențiale, importante sunt și vocile umane.
Muzica e viață.
Întâlnirea a început cu un recital de canto susținut de elevi ai Colegiul de Artă „Octav Băncilă”. Momentul muzical s-a aflat sub semnul bucuriei, fiindcă muzica este poezie transmisă diferit. Ce poate fi mai frumos decât muzica și literatura, aflate astăzi în armonie și transmițând o imagine emoționantă și complexă a sufletului uman?
Giulia Caminito prelungește destinul Gaiei, ce crește hrănită de nedreptatea pe care o simte în jurul ei, iar revolta e o formă de supraviețuire, pentru că prin furie răspunde durerii din jur. – Denisa Grădinaru despre Apa lacului nu e niciodată dulce
După momentul muzical al elevilor de la clasa prof. Daniela Ciocoiu, am ascultat-o pe Denisa Grădinaru, ce a sintetizat povestea Gaiei și a vorbit despre relația pe care o are personajul cu mama ei, cum cele două se distanțează din cauza atitudinii exagerat de protectoare a acesteia: ,,În familia Gaiei se minte, se inventează și se protejează”. Bucuria fetei este spulberată de clipele dificile prin care trece. Cu un frate fugar și alungat, familia destrămată nu reușește să se stabilească într-un loc, tuturor le lipsește căldura pe care casa o poate oferi, iar neputința este transmisă de-a lungul generațiilor; în timp, se observă că nemulțumirea mamei devine și nemulțumirea fiicei. Pentru Gaia, fiecare bucurie este o eroare și se confirmă că lumea nu avea să-i ofere nimic, pentru că destinul pare ai fi fost deja scris: ,,Autoarea dă impresia că se distanțează de personaj, iar o ultimă formă de grijă pentru acesta este distrugerea sa, ce devine o condamnare”.
Într-o lume în care cei ce supraviețuiesc sunt cei ce se comportă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, romanul devine un tablou al sufletelor mutilate, unde personajele trăiesc într-o reluare infinită a neputinței, tremură în fața eșecurilor și urcă sisific un munte de încercări. – Maria Roșca despre Repetiție pentru o lume mai bună
Maria Roșca ne-a introdus apoi în lumea lui Paul, bărbatul care fuge, se ascunde, se retrage, iar în final nu rezolvă nimic. Absurdul continuă să dăinuie, așa cum Paul însuși repetă greșelile și cade într-o repetiție (nu neapărat) pentru o lume mai bună, unde speranțele se sting, fiind date uitării. Romanul devine o încercare de a lua lucrurile de la capăt, iar oamenii își pun o mască pentru a repara ce e în jur; cititorul, la rândul lui, caută un final fericit și își construiește astfel propria repetiție, pentru că romanul nu ne oferă un ,,happy-end”. Paul e un om care cade și se prăbușește, iar cinismul îi dă un gram de luciditate.
Îmi place mult să cercetez, am o idee care mă atrage și o studiez mult, o dezvolt în diverse direcții. – Giulia Caminito
Vorbind despre procesul de concepere a unei cărți, despre povestea pe care o are clar în minte, Giulia Caminito ne-a povestit că uneori realitatea te ia prin surprindere și că aseară târziu, în timp ce se plimba prin Iași, a trecut pe lângă Universitatea de Medicină, iar privirea i-a căzut pe niște ferestre luminate, în încăperi văzând studenți ce purtau halate pătate cu sânge învățând împreună. S-a gândit să introducă scena în romanul pe care îl scrie acum. De obicei, atunci când scrie, începe de la un moment pe care îl va elabora și care va ajunge să formeze altceva, așa cum fiecare experiență trăită creează o complexitate de trăiri ce ne modelează.
Ironia este un mod inteligent de a evita negativitatea din viață. – Giulia Caminito
Ea ne-a vorbit apoi despre teamă, despre cum poate aceasta să provoace reacții neprevăzute. Un eveniment traumatizant poate modifica în totalitate personalitatea unui om, iar Gaia devine oglindirea sufletului ei, a fricilor și a preocupărilor sale: nevoia de empatie în relațiile cu ceilalți, urmele adânci ale pierderii și ale morții, furia, revolta, egoismul, căutarea unui loc în lume, teama de excludere, atenuarea violenței prin prietenie, prin lectură, prin relații de familie sunt ceea ce o definesc pe Gaia .
„Personajul din romanul meu ar prefera, dintre culori, negrul perfect – mă refer la Gaia, care e plină de revoltă. Iar mama ei – roșul ce îi oglindește energia. Construiesc personaje ambivalente, care sunt, într-o oarecare măsură, reflexia mea”. Giulia Caminito a asociat inima Gaiei cu o nuanță închisă și, nu întâmplător, căci negrul este și culoarea ei preferată. Ea ne-a mărturisit, revenind la personajele sale, că povestea Carlottei este o poveste reală. Fata pe care a cunoscut-o nu a avut soarta Carlottei, dar a trebuit să plece din Italia, fiind jignită și abuzată datorită libertății în atitudinea față de băieți. La vârsta adolescenței și mai ales într-un locmic, în care toți se cunosc, astfel de etichete pot conduce la drame. Totuși, destinul personajului va fi schimbat – cel puțin în ecranizarea romanului la care se lucrează în acest moment.
Nu cred că există magie mai mare decât să fii altcineva, să trăiești viața altcuiva. – Mihai Radu
„Nu am, în general, o idee anume de la care plec în scrisul meu, ci o descopăr pe parcurs. Aș spune că, dacă ar trebui să-i dau o culoare romanului, aceea ar fi albastru închis, fiindcă Paul se pierde pe sine, se întoarce împotriva lui însuși”. În Repetiție pentru o lume mai bună, „faptele sunt deja judecate”, iar cu fiecare pagină se formează harta unui proces care a avut loc. Am aflat că Mihai Radu nu scrie având de la început clară linia principală, ci subiectul se transformă în procesul de elaborare, că a avut fișiere separate pentru fiecare capitol, că s-a adunat mult material, apoi totul a fost pus cap la cap și romanul „s-a legat”. Dacă găsește ritmul unei secvențe, o dezvoltă, încearcă să descopere și celelalte părți ale poveștii, iar în primele luni a lucrat separat la mai multe capitole. Paul e o combinație de cinism, de cruzime și se răzbună pe sine însuși, pe propria viață, iar „istoria” sa e una în care personajul se autopedepsește.
Mihai Radu a făcut o mărturisire ce m-a marcat: cu toții ne stricăm la un moment dat și nu mai putem fi reparați. Ori de câte ori am încerca să ne reparăm, tot ciobiți am ieși. Comparația cu jucăriile, atât de evocată când se vorbește de romanul său, a pus-o într-un context clar: atunci când oamenii sunt ținuți în sărăcie, când pe nimeni nu îl preocupă binele colectiv, în timp, se poate ajunge la lucruri extreme. Cât despre boală, îi plăceau momentele de recuperare: „Este ceva eliberator în orice boală, pentru că este, până la urmă, o formă de vindecare”.
A patra zi de Alecart la FILIT ne-a adus din nou împreună, la fel de nerăbdători să punem întrebări. Am pășit alături de Giulia Caminito într-un univers care apa vieții nu e niciodată dulce și împreună cu Mihai Radu lângă de un bărbat ce își poartă propriul eșec și propriile neputințe. Dar am fost recunoscători că am fost martorii unei repetiții pentru o lume mai bună. Cea pe care literatura o face posibilă.
P.S. După-amiază, când afară era caniculă (32 de grade), ne-am răcorit cu poezia de la ALECART. Zoon Poetikon, un eveniment care a devenit un punct de atracție pentru cititorii și scriitorii de la FILIT. Detalii despre dialogul acesta dintre generațiile de poeți, dintre poeții invitați și tinerii cititori de poezie din sala, dintre grafica lui Ioniță Benea și poezia lui Radu Vancu, în zilele următoare.
*Teodora Giugula, redactor Alecart, este elevă în clasa a IX-a, filo, la Colegiul Național Iași.
FOTO: Ioana FÎNARU
