Cred că adevărul e, în mare parte, ceea ce vezi, așa cum i-am învățat și pe elevii mei, și că viața ne e dată goală. Așa că, deși semnificația apasă greu, doar atât face. Sensurile ascunse sunt aproape absente.
Cărțile lui Richard Ford înfățișează cenușiul, nespectaculosul, obișnuitul. Aceasta este materia în care sapă, pe care o caută, în jurul căreia scriitorul strânge firele evenimentelor. Chiar și atunci (sau mai ales atunci) când viețile personajelor sunt dinamitate de întâmplări zguduitoare, Ford refuză cu obstinație să facă loc intruziunilor psihologice. Nu îl interesează efervescența, analiza traumei, spectaculosul. Viața curge în cărțile sale în ritmul care-i este propriu și ea înseamnă tocmai această gestionare a gesturilor și a acțiunilor care preced și urmează punctele de cotitură ce fisurează omogenitatea și care apoi trebuie umplute, peste care oamenii trebuie să treacă. Viața presupune o acumulare de întâmplări în care ceea ce e considerat ca normalitate și anormalitate e privit (și relatat) cu aceeași înțelegere. Într-o scriitură în care pentru ceea ce face omul și locurile în care acesta ajunge să trăiască se conferă aceeași importanță, aceeași consistență. Canada (în traducerea Mihaelei Buruiană) nu face excepție. Nici din punct de vedere tematic, nici stilistic. E un roman monolitic, dens, în care realismul, materia brută a vieții sunt ridicate la rang de capodoperă.
Dacă exista un scop ascuns, viața nu l-a scos aproape niciodată la lumină.
Primele două părți, cele mai ample (ultima e, de fapt, un adagio situat la peste cincizeci de ani de la evenimentele relatate anterior, ce confirmă perspectiva asupra vieții pe care și-o însușește Dell Parsons și de la care nu se abate: mi-am propus să încerc să mediez sfaturile bune pe care le primisem: generozitate, longevitate, acceptare, renunțare, spațiu ca lumea să vină la mine și, pe baza lor, să-mi construiesc o viață) surprind câteva momente din existența acestuia expuse cu o extraordinară acuratețe și cu o insistență pe detalii menită să reconstruiască o întreagă lume. Sunt momente care îi schimbă definitiv viața, dar care sunt înfățișate cu o dezarmantă simplitate, nu ca puncte nodale, definitorii, ci ca orice altceva ar putea constitui materia din care este alcătuită o existență (cenușie sau excepțională). Deși perspectiva îi aparține lui Dell Parsons, nu se poate vorbi de confesiune, ci de o reconstituire, în care experiența maturului însoțește ceea ce s-a petrecut atunci. Pentru că faptele de acum cincizeci de ani, destrămarea familiei în care Dell crește până la 15 ani alături de sora lui geamănă Berner, cu desele mutări dintr-o zonă în alta și incompatibilitatea dintre firea celor doi părinți, apoi cele aproximativ șase săptămâni petrecute în compania lui Arthur Remlinger la marginea orășelului Fort Royal din Saskatchewan, Canada reprezintă doar o bucată, o fâșie (densă, incontrolabilă) de realitate trăită. La care a fost martor, ce a venit peste el fără a putea face altceva decât să o accepte și să vadă încotro îl va duce, la care a participat, din care s-a retras și asupra căreia nu a mai revenit. Pe care nu a lăsat-o să îl bântuie. Despre care a vorbit, dar care a însemnat ceea ce a și fost: o parte din ceva mai larg – care a constituit viața lui. Viață ce ar fi arătat cu totul altfel dacă în acel august al anului 1960 părinții lui nu ar fi jefuit o bancă, dacă Berner nu ar fi decis să fugă de acasă, dacă Mildred nu i-ar fi ascultat mama și nu l-ar fi dus în Canada la fratele ei, dacă acesta nu ar fi fost bărbatul care era și dacă trecutul nu ar fi fost pe punctul de a-l prinde din urmă chiar atunci și Arthur nu i-ar fi ucis cu sânge rece pe cei doi americani pentru a ascunde definitiv implicarea din tinerețe în moartea altui om. Dacă nu ar fi existat Florence care să-l trimită la școală în Winnipeg: Când mă gândesc la vremurile acelea […] toate sunt în deplină concordanță, ca mai multe părți ale unei partituri sau mai multe piese ale unui puzzle, în care eu încerc să-mi refac și să-mi păstrez viața întreagă și acceptabilă, indiferent de granițele pe care le-am trecut.
Cât de uimitor de departe se întinde normalitatea; cum poți s-o păstrezi aproape, chiar dacă ești pe o plută, alunecând în largul mării, cu fâșia de pământ făcându-se din ce în ce mai mică. Sau într-un balon ridicat de o pală de vânt de prerie, cu pământul lărgindu-se și aplatizându-se, devenind tot mai neclar dedesubt. Observi sau nu. dar ești deja departe și totul e pierdut. Din cauza alegerilor dezastruoase ale părinților noștri, cred că, pe de o parte, nu am încredere în viața normală, iar, pe de altă parte, sunt disperat să am așa ceva.
Canada nu e un roman de formare, dar poate fi un roman despre cum te poți forma. Despre ceea se întâmplă și despre cum sunt oamenii, despre cum poartă în ei deopotrivă binele și răul și, la un moment dat, răul ajunge să facă parte din gândurile lor, se transformă în faptă și le distruge viața – pe a lor și pe a celor care se află în imediata lor apropiere. Despre indiferența cu care se succedă ceea ce îndeobște e considerat cursul firesc al unei existențe și despre momentele în care nefirescul pune stăpânire pe viața unora. Despre ceea ce poți vedea și ceea nu poți vedea la cel de lângă tine, despre cum, într-un anumit context, există persoane pentru care anormalul, iraționalul devin fapt banal. Canada e, în egală măsură, cartea unei bucăți din istoria și devenirea americană (așa cum a arătat ea în anii `60 în nordul Statelor Unite) și a unei alte realități, cea de la granița canadiană – o graniță încă permeabilă, numai bună pentru ca o persoană să-și piardă urmele și să încerce să devină altcineva. Indiferent ce înseamnă, pentru un timp, acest altcineva, căci nimeni nu poate, pare a spune Richard Ford în acest roman, fugi de ceea ce este. Poate doar alege să stea departe de ceea ce ar conduce la manifestarea răului. Sau să aibă norocul de a rămâne departe. Fiindcă uneori omul poate să fie atras în curentul de manifestare a acestuia. Așa cum se întâmplă cu Neeva, mama lui Dell și a lui Berner. Pentru al cărei comportament există, rațional, nenumărate explicații. Ele ar putea face inteligibilă decizia unei femei inteligente, dar slabe, dezamăgite de ceea ce i-a oferit viața, dar mai ales de hotărârile lipsite de responsabilitate ale soțului, o femeie a cărei viață ar fi arătat altfel dacă nu ar fi devenit mamă și nu s-ar fi căsătorit atât de repede cu un bărbat despre care știa prea puțin, îndepărtându-se de familia ei conservatoare de imigranți evrei, o inadaptată cu o fire artistică, tot mai retrasă pe măsură ce anii au trecut și acțiunile soțului au adus un șir de mutări dintr-o zonă în alta și de încercări nefericite de a dovedi că poate ajunge la liman. O femeie care a amânat prea mult să-și ia copiii și să plece, iar apoi a acceptat să-și însoțească soțul ca nu cumva fiul ei să fie nevoit să o facă în locul ei. Sau poate din iubire. Sau din disperare. Sau dintr-o fascinație maladivă față de o altfel de viață. Oricât de valide ar fi aceste explicații, ele devin irelevante din moment ce nimic din ceea ce s-a întâmplat în North Dakota în cele mai puțin de 48 de ore care au precedat și au urmat jefuirii băncii de către soțul ei nu mai poate fi schimbat. Din moment ce totul merge înainte, chiar dacă pe alte coordonate: așteptarea, arestarea, procesul, sinuciderea ulterioară. Din moment ce nici ea, nici Bev, soțul ei, nu mai pot controla ceea ce va însemna viața lui Dell și a lui Berner. Din moment ce gândul (la) și existența celor doi copii nu au fost suficiente pentru a o determina să ia altă decizie. La fel, omul poate înțelege mecanismele, le poate accepta și alege să nu lase un fapt de viață să îl modeleze definitiv. Așa cum se întâmplă cu Dell. Nu și cu sora lui, nu cu Arthur Remlinger, nu cu Charley Quarters – toți captivi în decizii sau fapte din trecut de care nu pot scăpa, care-i împiedică să fie liberi. Așadar, orice explicație e insuficientă, indiferent de adâncimea și de complexitatea ei. Pentru că viața se cere trăită. Da, ar fi putut fi altfel e gândul oricărui copil ce se izbește de realitatea pe care părinții și apoi lumea i-o pun în față, dar asta nu-l va ajuta să le înfrunte, așa cum nici explicațiile nu-i vor fi de niciun folos. Doar observarea atentă a ceea ce este în jur și acceptarea a ceea ce se poate oricând întâmpla.
Ideea mea centrală este întotdeauna „trecerea unei granițe”; adaptarea, progresul de la un mod de viață care nu funcționează la unul care funcționează. Poate fi vorba și despre depășirea unei limite și imposibilitatea de a reveni.
Nu în ultimul rând, Canada e o carte despre granițe, un roman al granițelor. Al frontierei propriu-zise, ce desparte Statele Unite de Canada, cu fâșia de teritoriu canadian încă un no man`s land, un spațiu aproape pustiu, dominat de imensitatea preriei, cu șosele prăfuite, așezări părăsite sau abia populate, cu oameni mai degrabă în trecere, neașezați, frânți – un spațiu în care, dacă ești suficient de inteligent și de disperat, te poți pierde pentru un timp, dar în care se acumulează frustrări și resentimente de tot felul; e un teritoriu fără repere precise, în care ritmul e cel al firii, al succesiunii verilor sufocante și al iernilor cumplite, în care prezența coioților avertizează asupra neîmblânzirii firii, în care gâștele sălbatice brăzdează orizontul, iar Sportivii, cei mai mulți trecând granița americană, vin să-și potolească instinctele ucigașe. O lume în care se adună mai degrabă inadaptații, marginalii, în care violența (sau deplina indiferență) înseamnă adaptare și supraviețuire. E, așadar, granița dintre două lumi nu foarte diferite, dar în care viața se măsoară diferit. În care mâna justiției ajunge mai greu și responsabilitatea poate fi ținută la distanță. E apoi romanul celeilalte granițe: cea adevărată, cea semnificativă, între ceea ce a fost și ceea ce este, între ceea ce ai fi putut fi și ceea ce ești, între puștiul de 15 ani cu (încă) o familie normală și puștiul de 15 ani rămas singur într-o lume care și-a pierdut reperele, în care trebuie să se descurce, în care poți fi nevoit să fii martor, dar alegi să nu participi propriu-zis la rău. În care refuzi să privești înapoi. Între viața din Great Falls, când sperai la puțină stabilitate și să mergi la școală, și cea din Partreau și Fort Royal, când aștepți doar o ocazia să pleci. Între ceea ce a produs gestul dezastruos al părinților – asupra căruia Dell nu a avut nici un control – și ceea ce a văzut că poate face un om altui om (cele cinci împușcături, trupurile celor doi americani prăbușite sub privirea lui, îngroparea și ștergerea urmelor) – la care nu a contribuit, dar la care a fost martor și, deci, implicat fără vreo vinovăție propriu-zisă. Odată această graniță trecută, Dell nu va reveni niciodată asupra ei, dar va încerca să-i facă pe ceilalți, pe elevii de la colegiul unde va ajunge să predea să-și dezvolte o concepție despre viață: să le acaparez imaginația; să-i determin să-și vadă existența pe planeta asta nu doar ca pe un catalog de evenimente aleatorii, care se desfășoară la nesfârșit, ci ca pe o viață, abstractă și finită totodată. Asta, ca un mod de a o aprecia mai bine.
Ce știu e că ai mai multe șanse în viață, mai multe șanse să-i supraviețuiești, dacă tolerezi bine pierderea; dacă reușești să nu ajungi cinic; să subordonezi, cum zicea Ruskin, să păstrezi proporțiile, să conectezi elementele inegale într-un întreg care să păstreze binele, chiar dacă e drept că, adesea, binele pur și simplu nu e ușor de găsit. Încercăm, așa cum a zis sora mea. Încercăm. Cu toții. Încercăm.
Richard Ford prezintă acea față a Americii și a Canadei strict circumscrisă istoric în care orice e posibil, dar acest orice nu are în el nimic hollywoodian. Orice e posibil pentru că deciziile zguduitoare, faptele teribile, răul se manifestă în materia cenușie a vieții de zi cu zi, sunt în imediata apropiere a normalității, a banalului. Nimic nu le anunță cu obstinație, iar manifestarea lor nu poate fi intuită, căci e camuflată în firescul de zi cu zi. Există oameni în care se produce o tulburare, care au o încredere nemărginită ce le obturează rațiunea și privirea de ansamblu (un soi de inadaptați, de ratați, așa cum e Bev Parsons) și alții complet goi pe dinăuntru, lipsiți de conștiință – indiferent cât de carismatici sau de frânți pe dinăuntru ar fi – pentru care a trece cu mașina peste trupurile unor fazani sau a ucide nu implică nicio diferență. Care pot accepta un tânăr de 15 ani în jurul lor fără a-l vedea sau a fi vreun moment responsabili pentru ceva (așa cum se dovedește Arthur Remlinger). Și există alții care pot face fărâme de bine, chiar dacă nu asta par a fi gesturile lor (Mildred) sau care simt nevoia de a încerca să ocrotească, fie și indirect (Florence La Blanc).
Extraordinar în cazul personajului din Canada este capacitatea de a lua viața așa cum e, de a accepta ceea ce se întâmplă în jurul lui și disponibilitatea de a învăța să-și croiască un drum diferit de al celor din jur. Rămâne zguduitoare convingerea lui Dell că a avut cu adevărat o familie, că a fost un copil iubit, că și-a iubit părinții și sora. Dincolo de formele pe care le ia acest sentiment, iubirea nu îl părăsește și, poate, e ceea ce îl salvează, căci din ea își trage încrederea că viața trebuie trăită. Noi îi iubeam pe amândoi, oricum. Asta nu trebuie să se piardă în poveste. I-am iubit mereu.
- Richard FORD a fost în 2019 invitatul Întâlnirilor ALECART la FILIT. Citește AICI cronica Întâlnirii Alecart și AICI recenzia volumului- pretext al dialogului nostru cu scriitorul american.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
