Când alegi în interiorul unei pasiuni

Nu mulți văd dincolo de denumirea de olimpiadă națională. Mai mult decât atât, mulți olimpici trăiesc în funcție de imaginea pe care și-au format-o sau care le-a fost indusă despre olimpiadă, astfel încât termenul rămâne unul vag, ambiguu, insuficient. Ce înseamnă, totuși, acest tip de competiție la care aleg să participe sute de elevi la nivel național și mii la nivel internațional?

S-a mai spus și se va mai spune că olimpiada este un modus vivendi, un fel în care unii dintre noi aleg să își petreacă anii de școală sau, de ce nu, să își construiască o profesie. Totuși, pentru mine, aceste definiții ale olimpiadelor sunt, mai degrabă, la o distanță considerabilă de adevăr. Nu pot nega faptul că munca depusă în acest sens îmi ocupa o mare parte din timp, un timp cu care, ce-i drept, nu mă voi mai întâlni. Cu toate acestea, existența mea, de la prima participare până în prezent, nu stă sub semnul acestor concursuri. Cumva, olimpiadele au rolul de a te modela ca om, de a te învăța atât să îți cunoști limitele, cât și să le depășești. Mergând mai departe, aș zice că ele te introduc într-un cadru diferit de cel școlar sau de cel familial, punându-te față în față cu situații noi, neobișnuite. Fiecare are dreptul să definească subiectiv olimpiadele, viața în sine fiind, de altfel, o înșiruire de definiții proprii ce concretizează noțiuni abstracte.

Așadar, ce este o olimpiadă? În primul rând, olimpiada este un scop, nu un rezultat. Ambiția, dorința, obiectivul sunt vitale. Un om fără aceste țeluri nu este om. În fond, totul în viață este dominat de dorință, fie ea a noastră sau a altora. Competiția este mai mult decât o reprezentare a concurenței între participanți. Ea este, de fapt, o luptă cu noi înșine. Fie că e vorba de stabilirea cărților lucrate, a numărului de pagini parcurse, de încercarea de calificare la o fază superioară sau de curiozitate și de hotărârea de a afla mai mult, ambiția personală este, probabil, unul din elementele-cheie ale olimpiadelor, fără de care participarea ar fi imposibilă.

Realitatea este că olimpicii sunt oameni obișnuiți, care în puține cazuri dețin capacități intelectuale extraordinare. Ceea ce ne deosebește este perseverența înrudită cu ambiția și născută din dorință și pasiune.

Olimpiada este sacrificiu. E greu să obții ceva fără a renunța la altceva. Concursurile constituie, astfel, o dovadă vie a faptului că succesul nu vine fără sacrificii, nefiind, de asemenea, asigurat de acestea. Orice olimpic trece printr-o frământare interioară când este pus să aleagă între propriul timp liber și studiul suplimentar pentru o competiție. Nu, nu neagă nimeni că pasiunea este imensă, reușind, de multe ori, să compenseze sacrificiile făcute. Cu toate acestea, nu de puține ori am regretat diversele activități plăcute la care renunțam în favoarea olimpiadelor. Uneori devine chiar frustrant să îmi văd colegii bucurându-se de momentele libere împreună, devenind din ce în ce mai uniți între ei, în timp ce eu mă separ de prieteni într-o măsură poate chiar prea mare pe parcursul celor câteva luni pe an în care mă implic în concursuri. Adevărul este că nu îi pot învinui pe cei care adoptă o atitudine distantă, uneori supărătoare, față de mine. De multe ori m-am confruntat cu o concepție deși justificabilă, totuși greșită asupra olimpicilor. Ceilalți ne consideră genii, un fel de specie aparte, capabilă din punct de vedere intelectual și ușor respingătoare, poate, privind aspectul social. Realitatea este că olimpicii sunt oameni obișnuiți, care în puține cazuri dețin capacități intelectuale extraordinare. Ceea ce ne deosebește este perseverența, înrudită cu ambiția și născută din dorință și pasiune. Nu, nu este garantat că printre noi se află un nou Einstein. Nu este sigur faptul că fiecare va face o descoperire sau va ajunge printre cei mai buni din lume în domeniul de interes. Ce este sigur, însă, este că, pentru noi, nu e atât de greu să ne răpim momente prețioase din timpul liber spre a-l dedica unei discipline.

Olimpiada este o posibilitate de a reprezenta școala, orașul, țara și pe tine însuți în diferite contexte care pot avea o semnificație profundă. Astfel, anul trecut am petrecut ziua națională în Bali, la o olimpiadă internațională de științe. Aș putea spune că medaliile obținute de mine alături de cei cinci colegi ai mei au dobândit o valoare mult mai mare știind că țara este recunoscută la nivel internațional pe acest plan. De asemenea, momentul în care cel puțin jumătate dintre elevii participanți au ovaționat în timpul prezentării României a fost unul special, știind că am impus o imagine pozitivă atât a noastră, cât și a țării.

Necalificarea la o olimpiadă poate avea un impact destul de puternic, mai ales dacă participarea a devenit o rutină, un moment aparte al fiecărui an, asemenea unei sărbători sau a unei zile de naștere. Simți că ți se ia ceva ce e al tău, că ți se fură un lucru de preț și nu poți face nimic.

Olimpiada este bucurie. Contrar așteptărilor, bucuria cea mai mare, cel puțin pentru mine, nu este, neapărat, cea obținută în urma unui rezultat mult dorit. Astfel, fericirea pe care o simt la revederea prietenilor aflați la mare distanță este, poate, unul dintre principalele motive pentru care merg la olimpiade. Nu este ușor să fii olimpic. Uneori tot ce este necesar este să te asculte, să te încurajeze cineva. Dar cum poate fi alături de tine o persoană neimplicată în olimpiade care, pe bună dreptate, nu poate înțelege ce însemnă, cu adevărat, acest efort? Ce este frumos în cadrul acestor concursuri este că, uneori, deși nu de fiecare dată, prietenia bate concurența. Momentul în care ești capabil să te bucuri sincer pentru succesul celuilalt și să nu lași clasamentul să intervină într-o relație indică începutul unei prietenii de durată, bazată pe sentimente profunde, pe o legătură strânsă, pe o înțelegere reciprocă pe care, poate, e greu să vi le explicați.

Olimpiada este dezamăgire. Se întâmplă, din când în când, ca rezultatul să nu fie cel râvnit, cel pentru care am investit ore în șir de muncă. Alteori, trec printr-o serie de insuccese, printr-un lanț de eșecuri pe care nu îl pot rupe. În astfel de momente, simți că ai dezamăgit. Nu doar pe tine, ci și pe cei apropiați, chiar dacă nu o să o spună niciodată. Necalificarea la o olimpiadă poate avea un impact destul de puternic, mai ales dacă participarea a devenit o rutină, un moment aparte al fiecărui an, asemenea unei sărbători sau a unei zile de naștere. Simți că ți se ia ceva ce e al tău, că ți se fură un lucru de preț și nu poți face nimic. Te gândești unde ai greșit. În primă fază, încerci să arunci vina pe altcineva. Apoi, încetul cu încetul, accepți. Îți dai seama că nu e o problemă de viață și de moarte, îți dai seama că mai ai și alte șanse, îți dai seama că nimeni nu râde de tine și nu te arată cu degetul.

Olimpiada este emoție. Aceasta se manifestă în diferite forme, în diferite contexte. Stresul apare înaintea primirii subiectelor, moment în care pare că ai uitat tot, că toți ceilalți știu mult mai multe decât tine. Același stres apare și în timpul așteptării rezultatelor, fie că aștepți un telefon, fie că reîncarci o pagină de internet de 10 ori în decursul unui minut, fie că faci drumuri încontinuu până în locul unde se vor afișa listele. Emoția se manifestă și în timpul premierii, numai că, de această dată, este una pozitivă, reprezentând un sentiment de împlinire, o recompensă în urma orelor de muncă.

Olimpiada este o luptă dintre tine și felul în care te raportezi la lume, o confruntare între pasiune și efort, un cuvânt ce nu se referă strict la competiție, ci te și poate învăța lecții despre viață, prietenie, sacrificiu sau societate.

Olimpiada este pasiune. Olimpiada este un risc. Ne asumăm acest risc din pasiune. Facem sacrificii din pasiune. Trecem prin momente stresante din pasiune. Și, totuși, unii ar spune că putem valorifica această pasiune și fără olimpiade. Adevărat, doar există cărți și internet, nu? Adevărul este că participarea în astfel de concursuri îmbină utilul cu plăcutul. Sau, poate, ar trebui să zic plăcutul cu un alt tip de plăcut? Una este să lucrezi de unul singur la biroul din camera ta și alta este să întâlnești profesori dedicați sau oameni cu care împărtășești aceleași interese. Olimpiadele înseamnă cunoaștere, însă această cunoaștere nu se referă numai la disciplina în care te-ai specializat. Prin olimpiade călătorești, fie în perimetrul țării tale, fie în afara ei. Totuși, cel mai important este că întâlnești oameni din diverse medii. Vorbind cu ei, înveți. Rareori se întâmplă să discuți despre olimpiada respectivă. Deseori vorbești despre cu totul alte domenii, fie ele geografie, istorie, literatură sau psihologie. Un olimpic adevărat nu poartă ochelari de cal. Manifestarea pasiunii într-un domeniu nu ar trebui să te despartă de lumea în care trăiești, ba chiar din contră, e necesar să dovedească faptul că ești o persoană deschisă, dedicată, curioasă și rațională.

Olimpiada, ca să concluzionăm, este o luptă. Ca orice altceva, are avantaje și dezavantaje. Evident, îți oferă un anumit statut social, care depinde de oamenii cu care alegi să îți petreci timpul. Uneori, ești un simplu tocilar. Alteori, ești admirat. Constant rămâne, totuși, efortul. În timpul celor câteva luni de concursuri, te lupți să ajungi în top, ca mai apoi să te lupți să rămâi în top. Te lupți cu oboseala, cu dorințele tipice ale unui adolescent, cu nevoia de a socializa, uneori. Te lupți să îți schimbi rutina. Încerci să găsești echilibrul perfect între studiu, timp liber și odihnă. Dar nu există perfecțiune… Apoi, când olimpiada s-a terminat și simți că ești, într-un final, stăpân asupra timpului tău, te lupți să te reintegrezi. Nu aș putea spune că olimpiadele îți suprimă capacitatea de a socializa, însă cert este că nu poți petrece la fel de mult timp alături de prieteni sau de rude. De asemenea, cei apropiați nu te vor respinge când te întorci în cadrul respectivului grup. Totuși, timpul a trecut, ei au interese comune, vorbesc despre evenimente, filme, actori de care tu nici n-ai auzit. Este firesc să se întâmple așa. Trebuie să faci un efort în plus pentru a demonstra că nu ești un simplu tocilar. Dar stai… Oare trebuie să demonstrezi cuiva ceva? Au trecut ani buni până am aflat că răspunsul e nu. În fond, mergi la olimpiade pentru alții sau pentru tine? Singura persoană față de care, eventual, poți să demonstrezi ceva ești tu. Astfel, aș putea da o ultimă definiție care să răspundă întrebărilor de pe parcursul acestui articol. Olimpiada este o luptă dintre tine și felul în care te raportezi la lume, o confruntare între pasiune și efort, un cuvânt ce nu se referă strict la competiție, ci te și poate învăța lecții despre viață, prietenie, sacrificiu sau societate.

*Bianca Petrescu este elevă în clasa a XI-a, mate-info.. Anul trecut s-a calificat la faza internațională a Olimpiadei de științe unde a obținut medalia de argint.

**Articol preluat din Suplimentul Alecart „190 de ani de Național”.

 

 

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.