Ada Lupu mi-a plăcut de la început, în toate piesele în care am văzut-o jucând la Iași (de altfel, am mai spus asta: e unul dintre cei mai buni tineri actori pe care îi are Iașul. Pentru că e talentată, pentru că are o expresivitate perfect controlată, nu lasă nimic la întâmplare, pentru că e foarte sensibilă și personajele ei sunt vii: un amestec de vulnerabilitate și de forță interioară).
Ada Lupu mi-a plăcut și aseară pentru că ceea ce a făcut în Povestea păsării fără cuib mi se pare un act de curaj. E curajul pe care îl poate avea doar un tânăr la douăzeci și ceva de ani. Născut din foarte mult orgoliu, dar și din nevoia de a experimenta, de a se arunca într-un fel cu capul înainte. E un curaj frumos pe care merită să îl vedeți. E marele atu al vârstei să crezi că poți să te apuci de dramaturgie (și să-ți iasă) acum, să propui un one man show, să ocupi spațiul gol al scenei cu un singur trup, o singură voce și să reușești să păstrezi atenția publicului. Să te expui. Pentru că la asta se rezumă totul atunci când ieși în lume în dublă ipostază: autor și actor, om și personaj.
Mi-ar plăcea ca Ada Lupu să revină asupra textului și asupra spectacolului peste zece ani. Și apoi peste încă zece. Și peste încă zece. Să văd metamorfoza ei și a personajului atunci când experiența de viață va fi alta, să-l văd umplându-se și apoi ajungând până la miez, până la os, să-l văd rostogolindu-se în tăcere, pulsând la limita agoniei, înșurubându-se în el însuși. Lăsând la o parte (ca text) toate influențele literare anterioare și ca personaj asimilând toate experiențele femeii și actriței Ada Lupu. Să-și piardă aura fermecătoare de joc. De gratuitate. Chiar dacă pentru ea a fost un joc serios.
A fost prima dată, în cazul Adei, când am avut impresia că emoțiile actorului au dominat emoțiile personajului. Nu știu dacă în reprezentațiile următoare acest fapt se va repeta. Probabil că nu. Ceea ce e copleșitor prima dată devine fapt asumat în următoarele. Dar tocmai în aceste pulsatile copilăriri ale textului și ale trecerii de la o vârstă la alta, de la o experiență la alta a personajului Cristina a stat marea și fragila frumusețe.
Un scaun gol așteaptă o poveste. El însuși poate spune o poveste. El este o poveste. Despre așteptare. Gol. Oameni ce au fost odată acolo. Despre rezistența în timp. Și despre patina timpului. Despre așchii și despre stabilitate. Despre căldura căminului. Despre tot ceea ce nu este povestea Cristinei.
Pentru că povestea ei vorbește despre singurătate, despre lumi imaginare ciocnindu-se de brutalitatea întâlnirii cu ceilalți, despre traume, despre abuzuri, despre încercări și eșec, despre fragilitate. Despre spaima de a fi singur, despre vinovăție, despre absența tatălui și prezența taților, despre căutarea mamei și ratarea ca mamă, despre iubiți, căsnicie, divorț. Despre scris. Despre relația cu sinele. Despre un om foarte singur. Adică despre povestea păsării fără cuib, o pasăre care nu se putea opri din zbor pentru că nu avea unde, pentru că nicăieri nu există un cuib pentru ea. Și atunci rămâne în copilărie. Și atunci rămâne să-și inventeze crâmpeie de realitate, care niciodată, dar niciodată, nu vor supraviețui ciocnirii de realitate, care sfârșește în nebunie, în singurătate, într-o reînnoită iluzie. Pe umerii domnului înalt și-ar fi putut face cuib. Dar domnii înalți nu există. Există doar copii abuzați, părăsiți, care trebuie să supraviețuiască, există doar o tânără care se agață de bărbații din viața ei pentru a regăsi imaginea tatălui absent, există mulți bărbați și multe femei mai tinere, există o femeie care nu vrea să crească și atunci când crește ceilalți o văd tot ca pe un copil. Există o femeie care rămâne închisă în dorința de a se face „gagică” atunci când va fi mare, o femeie ca apa, care se reinventează mereu, care caută, dar rămâne ceea ce au modelat ceilalți în ea, forme, curgere, căutare. Niciodată stabilitate, niciodată un câmp de maci, niciodată un cuib.
Lumea Cristinei e alcătuită din oameni inventați și din oameni reali pe care ea încearcă să-i inventeze/să-i modeleze după propriile dorințe, dar care se dovedesc a fi mai puternici ca ea. Între realitate și dorință, între celălalt și așteptare e întotdeauna un abis. Cristina se reinventează, dar fiecare imagine e o dublă proiecție: a unei fugi de realitate și a tiparului pe care așteaptă celălalt să-l adopte. Și în această fugă se pierde pe sine și pierde tot. Mai puțin visul din copilărie, mai puțin sufletul pe care îl pune. Adică exact ceea nu-i e de folos niciunuia dintre cei pe care îi întâlnește, îi iubește, li se dăruiește, îi acceptă.
Copilul mare și tatăl scriitor de succes sunt cele două umbre care o însoțesc permanent și care ar trebui să corecteze realitatea. Dar niciun vis nu poate corecta deșertul din care pândesc avid hienele. Mai puțin copilăria. În care Cristina revine constant, se retrage ca într-o fugă de lume.
Text și versuri, frânturi când poematice, când cinice. Translări de la o vârstă la alta, de la o experiență la alta. Ada Lupu se luptă cu o experiență care nu e doar aceea a unui personaj. Se luptă cu experiența de a fi autor și personajul autorului în același timp. Creator și creație/produs. Textul aparținându-i, se află într-o relație ombilicală cu sine. Nu spun că personajul are ceva din autorul său. Dimpotrivă. Că nu are. Și nu are tocmai pentru că experiențele Cristinei sunt experiențe asumate literar. Nu trăite. Și de aici impresia că uneori totul e la suprafață. Totul e joc. Prea puțin contrapunctic, prea repede ca stare de a fi. Dar asta nu face din Povestea păsării fără cuib un experiment mai puțin interesant. Ada Lupu merită toată admirația pentru acest exercițiu de digitație, pentru curaj, pentru sensibilitate.
(Povestea păsării fără cuib, Teatrul Național Iași, text: Ada Lupu, regia: Iris Spiridon, Distribuție: Ada Lupu)
Sursă foto: TNI
