Când e prea târziu și zvonul nu e poveste, ci coșmar: Pe unde înoată urechinii, de Lucian Dan Teodorovici

,,Iubește-și aproapele!”.

Însă doar dacă este la fel ca tine și pielea sa are aceeași culoare.

,,Să nu ucizi!”.

Dar se aplică doar atunci când nu sunt implicați oameni cu influență și avere.

Omul nu a avut niciodată puterea să respecte regulile morale. În egală măsură, nici măcar legile impuse de el însuși. E dominat în continuare de instincte: frica naște orgoliul, dorința de a domina și de a-și demonstra superioritatea, autosuficiența. Promovăm iubirea, luptăm pentru pace, întemeiem familii, toate provocând certuri și insulte în spatele ușilor închise, înrădăcinând prejudecăți din ce în ce mai răspândite, obligându-ne să afișăm imaginea împlinirii, nu să căutăm să o obținem. Suntem hrăniți de otrava amară ce poartă numele de ură, suntem convinși că ceea ce facem este bine și că asigurăm dreptatea (a cui, nu se știe), găsim scuze pentru a anula remușcările – asta în cazul în care ele există.

Romanul lui Lucian Dan Teodorovici Pe unde înoată urechinii (Editura Polirom, 2026) creează o frescă a anihilării interioare treptate, a distrugerii celuilalt, pe care ajungi să îl vezi nu doar diferit, ci și periculos. Ura și orgoliul devin personaje principale. Ele ajung să domine percepția adulților (care nu au învățat să privească mai departe de înfățișarea celui de lângă ei), dar și pe cea a copiilor, în care inocența pare să se destrame rapid. Romanul surprinde cruzimea prin stop-cadre marcate de suferință, dar și de o graniță imposibil de trecut: origini comune, negate cu fiecare ocazie.

,,Gata, frați pe veci!” […] Nu l-am mai întâlnit de atunci. Nici numele nu i-l știam. Dar măcar dup-aia nu mi-a mai fost așa de frică de oamenii de pe strada din deal.

Să fii copil înseamnă să vezi dincolo de coaja lucrurilor, de aceea, pentru a deveni frate de cruce cu băiatul pe care l-ai cunoscut undeva pe câmp, este suficient să îl auzi cântând. Copiii nu văd granițe. Nici Dani nu le vede la început – ele se vădesc mai târziu, când lumea adulților o suprimă pe cea protejată de inocență. Însă, la opt ani, prioritatea nu este discriminarea celuilalt, ci jocurile inventate împreună cu gașca de băieți din care și tu faci parte, prinderea berzelor și după-amiezile petrecute la ,,înghețată”, în locul vostru secret. Nu vezi sau nu prea te interesează nuanța pielii când faci o mică crestătură în palmă și dai mâna cu celălalt, așa cum face Dani. Legendele și poveștile, de cele mai multe ori exagerate, îmbogățite cu detalii care se schimbă continuu – ca cele pe care le spune vărul Gil – erau singurele care aveau puterea să determine o anumită teamă, o frică pe care Dani nu a reușit niciodată cu adevărat să o înțeleagă, dar nici să o alunge. Or, chiar și cea mai mică fărâmă din aceasta a încet să existe în momentul când l-a cunoscut pe cel fără nume, băiatul cu doi ani mai mare, de etnie rromă, trăind în casele de pe deal. O singură întâlnire, apoi un gând rămas undeva de a-l reîntâlni, dar și un secret, mai mult sau mai puțin păstrat pentru sine din rușinea că a trecut peste regulile celor mari. Niciodată verbalizate, totuși intuite. Între cei de pe deal și cei din sat a existat mereu o graniță imposibil de trecut: etnia și generalizările nefondate. Copiii aveau gașca lor, ceilalți erau priviți cu reținere când se plimbau pe ulițe, lumile lor nu se intersectau cu adevărat. Sunt reguli și prejudecăți cunoscute de toți sătenii care, susținând că respectă normele morale și caută cu adevărat dreptatea, aleg să ascundă o crimă, pentru că ar fi oare posibil (sau acceptabil) ca cea mai bogată familie din sat, familia Baraban, să plătească pentru fapta comisă de fiul lor când victima e un băiețel de pe deal, lipsit în ochii tuturor de importanță?

Pentru ce crezi că facem astea? a arătat el spre linii. Ca să ne-apărăm de rahații tăi din deal!

Pentru unii copilăria ia sfârșit când încetează să mai creadă în poveștile spuse înainte de culcare, pentru alții, ea se termină când conversațiile între prieteni ajung să fie doar despre crima din seara de dinainte de Înviere, despre vinovăție și nevinovăție, nu despre următoarea vânătoare de berze sau despre selectarea echipelor de fotbal și modul de joc. Vărul Gil și Radu par să devină, pe zi ce trece, din ce în ce mai convinși că sătenii au dreptate. Pilu ajunge să creadă toate spusele mamei sale, prima care află totul despre ceea ce se întâmplă în jur. Lumea alege tăcerea, apărarea vinovatului dintr-o aparentă solidaritate cu cei pe care îi cunosc de decenii. Însă solidaritatea în rău nu este solidaritate, ci pasivitate. Singurul care are curajul să vorbească și, totodată, unul dintre puținii martori ai evenimentului e Doru Diliul, tânărul care fugise de la casa de copii și se refugiase în sat, cel care, deși considerat „nebun”, e cu adevărat atent la ceea ce îl înconjoară, dar mai ales la acțiunile celorlalți. La nașterea unui nou adevăr despre ce s-a întâmplat contribuie și preotul, cel ce preschimbă încercarea de a face pace între cei din sat și cei de pe deal în mușamalizarea întregii situații, susținut fiind de cei doi milițieni, la fiecare slujbă insinuând vinovăția – nicio clipă a tânărului Baraban, ci a băiețelului de pe deal răpus și a familiei lui. În acest spațiu în care binele se relativizează – căci începe să existe un bine al nostru și un bine al celorlalți – nici măcar biserica nu mai pare a fi un loc sfânt, ci doar un cadru în care oamenii pot discuta despre „problema” reprezentată de locuitorii de pe deal, ce necesită o soluție cât mai rapidă, indiferent dacă implică violență sau nu.

Însă, într-un stat totalitar, șubrezit de lipsuri și de represiune, nesiguranța, asemenea orgoliului și nevoii menținerii unei imagini „curate”, e intruzivă. Cel de lângă tine, prietenul pe care crezi că îl cunoști mai bine decât pe tine însuți, se dovedește a fi cel care reprezintă pericolul. Un simplu oracol se preschimbă într-un mini dosar informativ, iar Dudu, într-un dușman neașteptat. Grupul de prieteni pare să se dezbine din ce în ce mai tare, o desprindere abruptă și ireversibilă pentru că nu știi dacă mai este posibil să fii prieten cu cel care făcea „colecție” de secrete. Oracolul lui Dudu nu ținea de un simplu joc, în care întrebările vizau interesele imediate ale copiilor: culoarea preferată, activitatea favorită, fata sau băiatul de care îți place cel mai tare. Era un caiet în care aceste întrebări nevinovate erau înlocuite de curiozități legate de posturile de radio pe care le asculți (sunt ele străine? Poate Europa Liberă sau Vocea Americii?) și de micile scăpări nepermise de regim. Și mai neliniștitor este să îți descoperi numele în el, cu răspunsuri scrise la fiecare întrebare, însă nu de tine. E irelevant că cel care le-a scris în locul tău nu ți-a vrut răul, ci, dimpotrivă, a reușit să ascundă sau să omită multe dintre faptele pe care i le spuneai – pentru că trădarea nu poate fi ștearsă sau anulată, doar iertată. Dani cunoaște pentru prima dată lipsa de încredere și reținerea. Nu mai putea împărtăși aproape totul cu cei pe care îi considera apropiați, iar incidentul îi amintește asta în fiecare zi. Opiniile contradictorii, glumele și reacțiile nepotrivite care de cele mai multe ori îl vizau și sunt legate de ,,lipsa sa de atitudine” împotriva celor de pe deal devin din ce în ce mai nepotrivite și mai dese. Joaca de-a războiul de altădată și confecționarea de săgeți și cuțite pentru aceasta s-au preschimbat în hotărârea de a avea lame și vârfuri periculoase, din metal, ce urmau să fie folosite pentru răzbunare, „greșeala” celor vizați, a celor de pe deal, fiind pur și simplu aceea de a exista. Tocmai de aceea, pentru Dani, care era frate de cruce cu un băiat de-al lor și care, în fiecare seară discutând cu bunicul, le înțelegea nevinovăția, prietenia fusese de mult înlocuită cu nevoia de a avea pe cineva alături în zilele de vară, nu de a fi înțeles sau ascultat.

Doar că, uite, se vede c-am rămas numai noi doi cu câte-un cap pe umeri, a râs ușor bunicul. Noi și oamenii ăia din deal…

Omul având bucuria de a inventa, omul ce poate da naștere unor noi povești în fiecare moment este cel care reușește să vadă mai departe de înfățișare și să creadă victima, nu torționarul. Pentru Dani, bunicul a reprezentat dintotdeauna un model – prin el și de la el a învățat să admire și să asculte. Dorința de a descoperi singur mai mult, zilele petrecute în pod citind ,,Aventurile lui Nils Holgerson în Suedia” au la bază poveștile bunicului care, spre deosebire de cărțile citite de bunica, erau spectaculoase, fiind făcute parcă special pentru el, băiatul fiind primul și singurul care le asculta. Poveștile și experiența de viață sunt cele care îți permit să înțelegi realitatea în profunzime, să încadrezi în tipologii comportamentele celor din jur și să te afli într-o continuă căutare a adevărului. Poate tocmai de aceea bunicul nu îl suporta pe preot, susținând că acesta și-a uitat îndatoririle și era interesat doar de propria bunăstare. Poate tocmai de aceea, la crâșmă încheie conflictul apărându-i pe cei de pe deal, ceea ce determină în inima băiatului o mândrie difuză. Respectul de care se bucura acesta printre săteni s-a preschimbat însă, odată cu crima din seara dinainte de Înviere, într-o marginalizare tăcută, dar perceptibilă, căci un om care susține cauza așa-zisului ,,dușman” nu mai este considerat un membru de încredere al comunității indiferent de poziția sa anterioară. Deși Dani nu înțelege atitudinea generală și este deranjat constant de aceasta, bunicul presimte pericolul, dar continuă să apere în fața unor oameni orbiți de propriile convingeri adevărul. Adevărul său, al lui Dani și al lui Doru, ridicat de armată și dus înapoi la casa de copii pentru a păstra tăcerea. Prin intermediul bunicului, Dani intuiește că solidaritatea pe care sătenii o afișau nu era sub nicio formă solidaritate, ci un instinct primar ce îndeamnă la distrugere, la o preschimbare animalică treptată, dar sigură. Căci ura nu are limite în momentul în care remușcările nu mai există.

Oi fi eu nebun, dacă ziceți, da’ măcar nu-s prost. Voi nu sunteți nebuni, da’ degeaba, că n-aveți habar de nimic…

Zvonurile (pe care nu le putem confunda niciodată cu poveștile) sunt cele ce preschimbă ura într-un scop, într-o justificare a violenței. Mita ajunge să fie acceptată, ruperea unor declarații și rescrierea realității prin frică devin metode impuse, care nu sunt contestate, tăcerea și înarmarea în fața unui inamic inexistent arată o teamă irațională și devin o dovadă a orgoliului unei comunități care treptat s-a abandonat prejudecăților. Pentru că, în fond, este mult mai ușor să faci rău decât să îl tratezi pe cel de lângă tine asemenea unei ființe. Anihilarea sinelui și a unei liniști fragile se preschimbă în distrugerea ultimei fărâme de demnitate, căci, odată ce îl ucizi pe celălalt, nu mai putem vorbi de demnitate. Incendierea caselor de pe deal a însemnat o anihilare a puținei umanități care mai putea caracteriza satul. Singurul ce pare să fie cu adevărat interesat de soarta comunității din deal este Dani ce, coborând din mașina unchiului, în loc să se gândească la drumul spre mare, aleargă printre săteni, încercând să își găsească fratele de cruce. Oare el era cel care nu făcuse față focului, băiatul și familia lui de care cu toții vorbeau? Sau era aici, undeva în mulțime, printre milițieni și ambulanțieri? Aceste întrebări nu primesc răspuns nici măcar în ultima pagină, fiindcă, de fapt, acesta nu mai este relevant. Vorbim despre victime fără nume și vorbim despre vinovăție, însă Dani nu poate înțelege încă asta. Pentru el, singurul care contează cu adevărat este fratele său de cruce, băiețelul pe care l-a cunoscut și l-a auzit cântând cu ani în urmă. Totuși, acesta este momentul în care ura devine palpabilă și catalizatoare, este cea care determină o distrugere ireparabilă – fără dreptate și vindecare. Umanitatea a rămas un capitol trecut al poveștii, dar și al identității satului.

,,Atenție, aici sunt urechini!”, căci par ai dracului de periculoși și e bine să ne ferim de ei.

Urechinii devin cei de pe deal sau cei pe care ne este greu să îi acceptăm pentru că nu sunt ca noi căci punem pe primul loc prejudecățile, nu oamenii. Dar, în egală măsură, urechinii suntem fiecare dintre noi, la un singur pas de a ne descoperi rinocerizarea, fața hâdă atunci când ne lăsăm cotropiți de ură, zvonuri, spaimă. Este mai ușor să judecăm decât să admirăm, să urâm decât să iubim deoarece umanitatea și umanizarea presupun implicare, nu pasivitate. Înseamnă să fim solidari prin dreptate, nu prin zvonuri sau răutate.

De ce simțim nevoia să continuăm să distrugem? Poate pentru că nu suntem pregătiți să privim lumea nu doar prin noi înșine, ci și prin celălalt. Susținem că evoluăm în fiecare moment și totuși, când trebuie să ne amintim ce ne face oameni, ne întoarcem la instincte primitive, animalice, dominate și conduse de orgoliu și de nevoia de a fi superior. Romanul Pe unde înoată urechinii, scris de Lucian Dan Teodorovici, este o pledoarie pentru umanitate, pentru o lume în care, dacă răul nu ar mai găsi teren rodnic în noi, am ajunge să înțelegem povestea, nu zvonul sau prejudecata.